Basarabia şi România - un deceniu de integrare literară

1. După 1989, la capătul a cinci decenii de izolare politică sub regim comunist, integrarea culturală şi în speţă cea literară, dintre România şi Basarabia, a devenit un slogan la modă, un deziderat proclamat cu diverse ocazii. Cum apreciaţi gradul de integrare a literaturilor scrise pe cele două maluri ale Prutului în ultimii 10 ani? Se cunosc mai bine cele două comunităţi scriitoriceşti? Există o circulaţie normală a cărţilor şi a revistelor literare (culturale) în cele două state româneşti?

2. Ce complexe, dificultăţi sau false probleme au ieşit la suprafaţă în acest proces de integrare? Ce ne puteţi spune despre propria experienţă în acest sens?

3. Un aspect important al integrării literare este adoptarea aceloraşi criterii de evaluare estetică a producţiei literare din România şi Basarabia. Credeţi că aceste criterii există şi funcţionează, sau putem vorbi despre o "dublă măsură", cum s-a sugerat de mai multe ori în aceşti ani - vizaţi fiind mai ales scriitorii din Basarabia -, făcută să protejeze anumite sensibilităţi şi strategia apropierii?

4. Se poate vorbi, în opinia Dvs., de mai multe nivele ale integrării literare româno-basarabene ilustrând diverse criterii: politic ("scriitori oficiali" versus scriitori independenţi); afinităţi de generaţie; estetic (tradiţionalişti/postmodernişti); ideologic (autohtonişti-conservatori versus reformişti-europenişti), etc.?

5. După zece ani de când ne-am "regăsit ca fraţi", vorba politicienilor, avem polemici şi dezbateri comune pentru cele două spaţii româneşti?

6.    Care au fost cele mai eficiente forme de manifestare în această perioadă a integrării literaturii române de pe cele două maluri ale Prutului? Aveţi vreo soluţie nouă în această privinţă?

7.    Ce nume  de scriitori vă vin în minte atunci când vă gândiţi la literatura de azi din Basarabia sau România?

Liviu Antonesei,

scriitor, director revista "Timpul", Iaşi

1. Nebunia este că deşi lucrurile nu merg perfect în acest domeniu, ele par avansate comparativ cu celelalte, de pildă cu economia, în care relaţiile n-au depăşit cu mult stadiul micului trafic de frontieră şi al contrabandei în ambele sensuri. Pînă la prăbuşirea lagărului socialist, cred că singurul poet din Basarabia editat în ţară a fost Grigore Vieru, cu Steaua de vineri. Acum, totuşi, o mulţime de autori de dincolo de Prut, din toate generaţiile active, sînt publicaţi în ţară, cum şi mulţi de aici publică peste Prut. Cred, prin urmare, că scriitorii de limbă română din cele "două ţări" de-o limbă, dar şi "de-o fiinţă şi de-o seamă" se cunosc ceva mai bine. Din păcate, schimbul firesc de cărţi şi reviste este încă redus, fiind mai degrabă o iniţiativă privată, ceea ce nu e un rău în sine, doar că mijloacele sînt prin firea lucrurilor limitate. Statul român, prins cu integrarea europeană şi euroatlantică, pare să-şi fi uitat interesele fireşti, în vreme ce statul celălalt, mai ales după victoria comuniştilor, se străduie să descurajeze contactele, iar dacă ar putea, cred că le-ar stopa complet. Cred că e o strategie eronată, pentru că nu poţi suprima cu forţa identitatea naţională şi culturală a unei populaţii. N-au reuşit nici măcar comuniştii "puri şi duri" în aproape cincizeci de ani. Cum România n-a exprimat niciodată oficial de la război încoace vreo pretenţie asupra Basarabiei, nu înţeleg teama maladivă a autorităţilor D-voastră de preocuparea firească pentru identitate a populaţiei pe care o păstoresc. Chiar dacă "lumina vine de la răsărit", liderii D-voastră ar trebui să înţeleagă că e o eroare să contrapui relaţiile privilegiate cu Moscova în dauna celor cu România. Mai devreme sau mai tîrziu, România va aparţine Comunităţii Europene, va fi chiar graniţa estică a acesteia, şi Republica Moldova ar avea numai de cîştigat din bunele relaţii cu Ţara. Dar, mă rog, vor mai fi – sper! – alegeri, vor mai fi şi alte guverne, alţi parlamentari, alţi preşedinţi şi lucrurile vor evolua, poate, mai bine. E păcat că se pierde vremea.

2. În ce mă priveşte, cred că am avut o experienţă fericită cu colegii mei de peste Prut. Poate pentru că m-am întîlnit mai mult cu cei din generaţia mea şi cu cei mai tineri decît mine. Era şi terenul pregătit într-un fel. Nu pot să uit vizita clandestină a lui Vitalie Ciobanu (împreună cu Gheorghe Chiriţă) din toamna anului 1989, cînd eram arestat la domiciliu, vizită ce mi-a mai dat un pic de oxigen, aşa cum, oricît de paradoxal ar părea acum, îmi dădea şi televiziunea de la Chişinău, prinsă cu antenă-lighean de aluminiu, în acea perioadă. Singurul regret este că, la începutul anilor postrevoluţionari, ne vedeam mai des, pe cînd acum sîntem fericiţi că s-a inventat email-ul şi Internetul ca să comunicăm. Nu cred că ne-am făcut mai comozi, cred că sîntem mult mai ocupaţi, mai tracasaţi de dificultăţile tranziţiei, poate mai bătrîni un pic. Cred că generaţia noastră s-a integrat cel mai bine, eu n-am simţit nici o diferenţă între mine şi colegii mei de aici şi oameni precum Vitalie Ciobanu, Nicolae Leahu, Vasile Gârneţ, Ghenadie Nicu, "mîndrul" (pe bună dreptate!) Păun şi atîţia alţii pe care-i rog să mă ierte că nu i-am amintit, dar nu vreau să dau răspunsului aerul unui pomelnic. Cum dragi îmi sînt fraţii Vakulovski, la studii pe aici şi, ca să nu fac exclusivisme de generaţie, academicianul Mihai Cimpoi, cu care tocmai am discutat într-o emisiune televizată zilele trecute. Nu, la nici unul din ei n-am văzut vreun fel de complexe, n-am avut dificultăţi de comunicare. Vorbeam aceeaşi limbă, chiar dacă o parte a ei se doreşte a fi botezată moldovenească. Vorbeam aceeaşi limbă, vorba lui Rimbaud, "literalmente şi în toate sensurile".

3. În ce mă priveşte, sînt împotriva oricărui protecţionism în această privinţă. În fond, sîntem aceeaşi literatură, dincolo de domiciliu. Cînd e vorba de Goma ori de Ţepeneag, nimeni nu se gîndeşte că domiciliază la Paris ori nu ştiu unde. De altfel, cînd e vorba de nume precum cele deja amintite, dar şi de altele, de ce ar fi necesar protecţionismul? Eu nu cred că un scriitor slab în Basarabia poate fi făcut cu anasîna un mare scriitor aici. Nici invers, de altfel! Eu nu pot să uit, de pildă, că volumul cel mai bun despre generaţia optzecistă n-a fost scris de un critic din România, ci de Nicolae Leahu de la Bălţi. Asta, probabil, pentru că, deosebit de exegeţii din ţară, s-a ferit de partizanat, a făcut pur şi simplu critică şi istorie literară şi, pe deasupra, n-a lăsat pe dinafară contextul în care respectiva generaţie a ieşit la lumină. Dacă de lumină putea fi vorba în cei mai întunecaţi ani ai naţional-comunismului ceauşist!

4. E foarte adevărat că integrarea s-a făcut în funcţie de afinităţi, poate nu atît de vîrstă şi generaţie, cît de orientare spirituală, de mentalitate. Optzeciştii de pe ambele maluri au cuplat probabil cel mai rapid şi cel mai bine, pentru că au resimţit cel mai acut nevoia nu doar a integrării reciproce, ci şi a asumării urgente a valorilor europenităţii şi modernităţii. La fel de firesc, probabil, tradiţionaliştii, păşuniştii e tutti quantii din ambele zone s-au căutat unii pe alţii. E regretabil că Grigore Vieru şi Leonida Lari au ajuns lîngă Vadim şi Păunescu, pentru că, deosebit de cei din urmă, au fost oameni de caracter sub comunism, dar e şi explicabil. Fondul naţionalist excesiv, tradiţionalismul nu doar literar nu putea să-i conducă, probabil, altunde. Regret enorm, pentru că îmi plăceau şi ca poeţi, dar îi apreciam pentru ceea ce au făcut pentru "redeşteptare" în anii de glasnosti şi perestroika. Doar că acum vremurile sînt altele.

5. Mult prea puţine şi, oarecum surprinzător, mai mult dincolo de Prut, în revista Dumneavoastră. Cred că e deja a doua anchetă comună la care particip. Aici, nu-mi dau seama dacă, în afara anchetei din Timpul despre "starea culturii în oraşele româneşti", în care ne-am ocupat şi de Chişinău, s-a mai făcut ceva. Parcă mai animate erau lucrurile la începutul anilor ‘90, cînd măcar un Dorin Spineanu era ameninţat cu moartea pentru că s-ar fi exprimat ireverenţios despre nişte clasici în viaţă de dincolo de Prut.

6. Cred că revistele comune, cum e Contrafortul D-voastră, dar şi recent apăruta Viaţa Basarabiei. Mi-a dat dl Cimpoi primele două numere şi mi se pare o bună revistă de cultură românească, deschisă spre universal pe deasupra. Ca şi a D‑voastră, desigur. Cred că e bine, de asemenea, că unii critici literari, de aici şi de dincolo, nu au nici un fel de inhibiţii şi tratează cărţile comentate pur şi simplu fără să-i intereseze domiciliul autorilor. Cartea lui Nicolae Leahu iar îmi vine în minte. E foarte bine aşa. O sugestie? Ar trebui găsite sumele, nu foarte mari de altfel, pentru realizarea unui site Internet de literatură română – c.v.-uri, bibliografie, extrase din operă, linkuri la site-urile revistelor de limbă română, linkuri la site-uri ori pagini web personale – care să se refere nu doar la cele două spaţii, ci la toţi scriitorii români oriunde ar trăi ei.

7. Cred că deja am amintit o bună parte din ei. Dar mai sînt desigur, dacă ar fi să mă gîndesc doar la Dumitru Crudu, la Leo Butnaru, la Iulian Ciocan, la Aura Christi şi la atîţia alţii. Nu l-aş uita nici pe autorul Bisericii albe, cu toate derivele sale şi cu tot domiciliul său îndepărtat, prea îndepărtat... Români de aici? În afara multor colegi de generaţie, Doinaş, Manolescu, Dinescu, Breban, Ursachi, Brumaru, tinerii de la revista Timpul, cu Lucian Dan Teodorovici în frunte etc., etc.

7 noiembrie 2002 (ce zi, Doamne!), în Iaşi

Arcadie Suceveanu,

scriitor, Chişinău, vicepreşedinte al USM

1. După mai bine de zece ani de la înlăturarea obstacolelor artificiale dintre cele două spaţii culturale româneşti, integrarea se află încă în proces de derulare. Chiar dacă a luat uneori forme de "slogan la modă", cum ziceţi, ea continuă să rămână un deziderat. De ce? Pentru că acest proces s-a manifestat până acum mai mult sporadic decât programatic, nefiind susţinut de programe şi concepte elaborate şi susţinute financiar de guverne şi ministere. Iar atunci când România ne‑a propus asemenea programe şi concepte (finanţarea unor ziare şi reviste de cultură de la noi ş.a.), guvernanţii "noştri" s‑au arătat opaci şi ostili, făcând totul pentru a le bloca şi submina, ori calificându-le ca pe un "amestec" în treburile interne ale R. Moldova (sic!). Ce-i drept, Uniunea Scriitorilor din România şi Uniunea Scriitorilor din Moldova au semnat, încă în ianuarie 1991, un Tratat de colaborare în care se prevedeau acţiuni şi proiecte vizând editarea de cărţi şi reviste, schimburi de delegaţii ş.a., însă el n-a fost realizat decât în câteva puncte.

Fenomenul integrării cunoaşte, în mare parte, o singură direcţie: dinspre "margine" către "centru". Dornici de a fi tipăriţi şi cunoscuţi în Ţară, scriitorii basarabeni au abordat revistele şi editurile, reuşind (doar unii) să scoată cărţi la Editura Eminescu (10-15 titluri), Editura Augusta (35-40 de titluri), Editura Junimea (5-6 titluri), Editura Scrisul Românesc (vreo 10 titluri), Editura Vinea (2 titluri) etc., să pătrundă (mai puţini) în antologii şi almanahuri, să-şi vadă scrierile publicate şi comentate practic în toate revistele literare. "Centrul" însă, mai blazat şi orgolios, nu s-a prea grăbit să cunoască "marginea" în toată complexitatea ei, spre a-i discerne cu atenţie şi a-i "adopta" valorile. (El nu s-a arătat nici prea interesat în a-şi publica şi difuza propriile opere în spaţiul cultural al "provinciei istorice"). Istoriile literare din România de după 1989 n-au reţinut decât 4-5 nume din întreaga literatură basarabeană, de cele mai multe ori referindu-se la ea doar circumstanţial, complementar, sau chiar tratând-o (Ion Simuţ) ca pe "a cincea roată la căruţă". Cele circa 100 de cărţi ale basarabenilor apărute în Ţară, unele cu tiraje insignifiante, n-au cunoscut o circulaţie largă şi, cu mici excepţii, n-au prea "convins" critica literară. În lipsa unui mecanism funcţional de difuzare a cărţilor şi revistelor la nivel de biblioteci şi librării, circulaţia lor se reduce la sporadice prezenţe şi lansări (adesea "formale") pe la simpozioane şi târguri de carte. Astfel, literatura scrisă în Basarabia şi Nordul Bucovinei continuă să fie încă puţin cunoscută în spaţiul de dincolo de Prut, iar integrarea rămâne un deziderat care, bineînţeles, nu trebuie doar "proclamat cu diverse ocazii", ci transpus în fapte şi acţiuni concrete, cu fermitate şi consecvenţă.

Cât priveşte comunităţile scriitoriceşti, ele se cunosc relativ bine - dar, iarăşi, nu atât prin intermediul cărţilor, cât prin relaţii personale sau la nivel de cele două Uniuni. De câţiva  ani Uniunile noastre, cea de la Bucureşti şi cea de la Chişinău, organizează în comun Simpozionul Literar Bucureşti-Chişinău, la care se iau în dezbatere diverse probleme de creaţie, de editare şi integrare reciprocă. În vara anului 2003, sub auspiciile acestor organizaţii scriitoriceşti se va desfăşura la Chişinău "Întâlnirea Scriitorilor Români din Toată Lumea", ajunsă acum la cea de-a VI-a ediţie. De asemenea, începând din vara acestui an, ele editează în comun o nouă publicaţie - revista Viaţa Basarabiei. Mai amintim aici că, din 1994, activează Asociaţia Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România, ai cărei membri (circa 80) au (aproape) aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi colegii lor din Ţară: bilete de odihnă la Casele Scriitoriceşti de la Neptun, Sovata, Călimăneşti, Valea Vinului, mici ajutoare financiare  ş.a.

2. Pomenindu-se într-un nou context de valori, general-românesc, ce impune exigenţe sporite şi un acerb spirit competitiv, o seamă de scriitori basarabeni s-au simţit, brusc, marginalizaţi şi "minimalizaţi". Statutul lor a suferit schimbări de esenţă: din scriitori cu "operă" prezenţi în cele mai cunoscute colecţii, serii şi antologii câte au apărut în R.Moldova şi în fosta URSS, în manualele şcolare, ei au ajuns astăzi "ordinari", puşi în faţa unor redute ce trebuie cucerite. Alţii, mai lipsiţi de complexe, dar şi cu un alt grad de pregătire, cu un alt limbaj, modern(izat), s-au sincronizat fără eforturi deosebite, integrându-se firesc în circuitul revuistic  şi editorial din România.

Pe de altă parte, cei mai mulţi dintre scriitorii de dincolo de Prut continuă să aibă o părere preconcepută faţă de literatura basarabeană, nu manifestă nici măcar un minim interes pentru a o cunoaşte în toată statura ei, pentru a discerne valorile de non-valori. Revista România Literară, de pildă, trecând peste câteva mici excepţii, pare să-i ignoreze în chip programatic pe basarabeni. Iar Editura Cartea Românească a editat în toată această perioadă o singură (una!) carte din literatura noastră. În general, însă, revistele (mai cu seamă) şi editurile din România sunt destul de receptive la textele autorilor noştri, atunci când ele întrunesc condiţia minimei exigenţe valorice şi sunt scrise într-o frumoasă limbă română.

Personal, n-am avut niciodată probleme "de integrare" sau "sincronizare". Cu riscul de a părea nemodest, voi afirma aici că încă de la început am ţinut să-mi racordez scrisul la mişcările literare înnoitoare din Ţară. De aceea, poate, textele mele au fost acceptate aproape fără rezerve la toate editurile şi revistele unde le-am trimis. Iar nu demult, un poem al meu, Neamul lui Iona, a apărut într-o prestigioasă antologie intitulată Cele mai frumoase o sută de poezii ale limbii române, selectate de Petru Romoşan (Editura Compania, Bucureşti, 1991).

3. În primii ani de după ’89 scriitorii şi o bună parte din critica literară din România s-au arătat extrem de "generoşi" şi condescendenţi faţă de tot ce se scria în Basarabia. Această predispoziţie exagerată era susţinută de emoţia regăsirii, de şocul produs de redescoperirea unui  teritoriu spiritual românesc considerat pierdut. De regulă, atunci când se discuta despre literatura basarabeană, se invoca factorul istoric, contextul politic, spre a-i "justifica" desincronizările şi manifestările retardate. Într-o altă extremă, aici, în Basarabia, orice cărticică, oricât de insignifiantă, venită din "partea cealaltă" era considerată, obiectiv, una valoroasă. Dar, după ce "luna de miere" s-a consumat, se pare că lucrurile au început să se aşeze, să intre în normalitate. Tot mai insistent, cărţile scriitorilor basarabeni sunt tipărite şi comentate de pe poziţii egale, de "eligibilitate" literară. Detest criteriul duplicitar al "dublei măsuri", care nu face decât să-l umilească pe autor şi să introducă confuzii şi false repere în "strategia apropierii". "Literatura română este una şi indivizibilă", afirma G. Călinescu, iar noi mai adăugăm că toţi creatorii ei, oriunde s-ar afla - la Bucureşti, Chişinău, Cernăuţi, Pancevo, Paris sau Honolulu - trebuie apreciaţi şi cântăriţi cu aceleaşi unităţi de măsură. Consider că rubricile "Poeţi basarabeni" sau "Prozatori basarabeni" trebuie scoase de prin ziare şi reviste. Eu nu sunt "scriitor basarabean" ori "scriitor bucovinean". Eu nu sunt decât ceea ce sunt: scriitor român. În consecinţă, doresc şi cer să fiu receptat, analizat, tratat ca atare.

4. Da, cred că integrarea are loc, concomitent, la mai multe nivele: la nivel de partide şi grupări politice (în special de cele conduse de scriitori - Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu), de reviste literare cu programe sau tendinţe generaţioniste  (Contrafort, de exemplu) sau elitist-europeniste (România Literară) etc. Scriitorii "autohtonişti-conservatori" au aderat mai degrabă la spiritul mesianic-naţional-patriotic promovat de Partidul România Mare, de revistele România Mare, Totuşi iubirea şi Flacăra, tinerii concentraţi în jurul Contrafort-ului, cât şi unii postmodernişti "independenţi" se regăsesc în mişcarea "reformist-europenistă" promovată de România Literară, etc. Aceste tendinţe reprezintă un proces complex, însoţit (mai cu seamă aici, în Basarabia) de anumite rivalităţi şi tensiuni dintre generaţii, imprimând literaturii scrise o imagine eclectică, cu mari decalaje şi disonanţe de limbaj, stiluri, concepte.

5. Din păcate, dezbaterile şi polemicile noastre comune se produc mai mult la simpozioane şi întruniri, la saloanele de carte sau la cele ale revistelor literare, şi doar arareori în presa scrisă. Lumea noastră, se ştie, este una "filologică" sau, mai exact, "oralist-filologică", preferând mai mult să vorbească şi mai puţin să scrie. Aş menţiona aici dezbaterile ample, însoţite şi de polemici, pe care le-am avut la ediţiile precedente ale Simpozionului Literar Bucureşti-Chişinău, axate pe câte o temă: "Probleme ale manualelor de limbă şi literatură română" (2000), "Antologiile : criterii şi modalităţi de selectare, felul în care este antologată literatura basarabeană" (2001), "Caragiale şi noi" (2002). În presa noastră scrisă doar revistele Contrafort şi Sud-Est mai iniţiază dezbateri vizând problemele comune ale celor două spaţii culturale româneşti. Din câte ştiu, nici revistele din România nu-şi prea arată interesul pentru asemenea practici. Şi e păcat.

6. Formele cele mai eficiente au fost şi rămân, indiscutabil, integrarea scriitorilor în circuitul editorial şi cel al revistelor de pe ambele maluri ale Prutului; apariţia, cu sprijin venit din Ţară, a unor importante reviste: Contrafort, Sud-Est şi Viaţa Basarabiei, la Chişinău,  Septentrion Literar, la Cernăuţi; înfiinţarea Asociaţiei Chişinău a US din România şi a Reuniunii Scriitorilor Români din Cernăuţi; prezenţa unor scriitori basarabeni şi bucovineni în dicţionarele de literatură, în antologiile de poezie şi proză din România, precum şi introducerea unor mari scriitori români contemporani în programele şcolare din R. Moldova. Aceste deschideri şi colaborări trebuie adâncite şi fructificate cu şi mai multă pricepere şi perseverenţă.

7. Nu agreez "pomelnicele" literare. Avem mulţi scriitori foarte buni, unii chiar mari, atât în România cât şi în Basarabia. Dar mă întreb: avem şi o literatură mare? Şi dacă o avem, de ce nu reuşim, odată şi odată, să răzbim în lume, în toată statura noastră creatoare?

Leo Butnaru,

scriitor, secretar al Filialei Chişinău a USR

1. Inevitabil, şi literatura, ca o anumită forma mentis, mărturiseşte că românii sunt o naţiune care îşi mai caută încă (oarecum indecis, confuz, dramatic) matricea şi conţinutul împlinit ale integrităţii sale. Spre exemplu, prin versurile Ilenei Mălăncioiu literatura spune că: "Pământul ţării mele/ nu este numai ceva din afară/ pământul ţării mele este şi în creierul meu/ acolo rodeşte bine şi în anii când îl uită/ şi în anii când îl bate Dumnezeu./ Acolo seamănă şi materia mea cenuşie/... acolo nimeni nu se bate cu el în piept/ şi nimeni nu minte". (Ei bine (rău), când vine vorba de politicieni, acest "nimeni nu minte" este serios surdinizat, uneori - chiar paralizat...)

Astfel că în acest deceniu de tranziţie dintre două secole/milenii şi două modele - imperfecte - de societăţi unii literaţi "basarabeni" s-au amestecat de-a valma, otova, în întreaga biobibliografie românească, fiind deja "de nerecunoscut", de nelocalizat şi de... ne-etichetat ca, mă rog, - ia nişte scriitori şi ei. Alţi prutonistreni însă au mai rămas a mai visa la orizonturi extraautohtone, panromâneşti ce ar primi creaţia lor. Concomitent cu toate astea şi altele afine, precum e lesne de înţeles, în Basarabia, dar, se ştie, şi în Transilvania, să zicem, animozităţile, neînţelegerile dintre provincie şi panromânism sunt departe de a conteni. Unii dintre scriitori (dar, cu părere de rău, mai puţini decât acum un deceniu...) mai împărtăşesc fără rest generozitatea ideii de fraternitate în interiorul etniei şi confraternitate - în sânul artei noastre. (De ce mai puţini? Vorba e că, între timp, unii autori basarabeni, care considerau că vor fi - brusc, necondiţionat! - îmbrăţişaţi şi - obligatoriu - înalt apreciaţi (limbaj... silvan, nu?) de fraţii, confraţii, critica literară "de dincolo" nu şi-au văzut visul, deci nici orgoliul - împlinit. Astfel că, în special la încrâncenări bahice, unii dintre "frustraţi, deziluzionaţi" cam prind a-şi da arama pe faţă, înjurând românismul, etalându-şi localismul, moldovenismul - areal strangulator din punct de vedere politic, însă în care - să vezi paradox! - opera lor de... operetă se simte la largul ei...) Prin urmare, cele spuse extra-şi-intra-paranteze deocamdată ţine" deplin valabilă" problema specificităţii, dar şi importanţei literaturii române ce se plăsmuieşte în mediile unor translimitări naţional-teritoriale, intelectual-culturale pe care colegul Emil Hurezeanu o caracteriza drept o stare de neîmpăcare, de ataşament, prin ură în amestec cu iubirea (!), cu incertitudinea, mărturisite deopotrivă în strigăt şi şoaptă.

Dar, în general, - cu excepţia creaţiei câtorva autori (puţini, totuşi) prezentă şi în cele mai prestigioase edituri şi reviste româneşti, remarcată de cei mai valoroşi critici literari ai momentului, - în literatura din Interriverania se resimt mai puţin impetuos, decât ar fi fost de aşteptat şi, deci, îndreptăţit, acţiunile valide, bine gândite şi orientate contra inerţiei şi adepţilor acesteia. Aşadar, rămâne deschisă problema relevaţiei transbasarabene a scrisului literar izvodit între Prut şi Nistru, adică a valabilităţii lui panromâneşti, eventual europene.

2. Cu greu, parcă nevrând, dar, până la urmă, fiind nevoiţi să înţeleagă că şi pentru scrisul autorilor basarabeni omologatoare este întreaga literatură română şi nu doar puţinătatea literaturii "moldoveneşti", unii colegi chişinăuieni s-au închistat (conştient) în sentimentul eşecului şi al neputinţei de a fi - ca pe timpuri realist-socialiste! - "victorioşi" în literatură: nu mai sunt funcţionale proptelele ideologice. În consecinţă, provizoriu ori definitiv, unii din ei "şi-au pierdut" darul scrisului, alţii continuă să salahorească la infime elaborări de "mari pânze" (unul din ei îi dă înainte cu naraţiuni despre... Kotovski!) care se mai bucură de oarecare interes - aranjat şi ăsta - doar într-un perimetru numai de ei ştiut. Ca regulă, dânşii tricotează textele unui retro-ruralism al semnificaţiilor pseudometaforice simpliste, chiar vetuste; un fel de texte pe pretexte cvasifolclorice sau forţat-cvasimoderne lipsite de siguranţa articulării stilistice specifice - e-he, de multă vreme, ce mai! - literaturii române (fireşte, nu chiar în totalitatea ei...). Cu alte cuvinte, nici azi, unii din condeierii chişinăuieni (la Bălţi lucrurile stau, totuşi, mai bine...) n-au ajuns la concluzia care i se revelase junelui Mircea Eliade, să zicem, încă acum şaptezeci de ani (acum... o viaţă de om!): "Simţeam că ceea ce aveam de spus cere un alt limbaj decât acela care îi pasionase pe taţii şi bunicii noştri". De aici, neputinţa (ori nedorinţa, oare?...) de a conştientiza o actualitate, o contemporaneitate anume (inclusiv, cu componenta ei spiritual-axiologică), chiar aceasta în care vieţuim şi scriem, care are tendinţele şi specificul ei, criteriile şi chiar stilul, metoda (ori anti-metoda!) sa artistică (nu obligatoriu postmodernistă...)

(Şi) din atare motive, în Basarabia mai e prezent excesul de înaltă situare a unor scriitori de valoare medie şi sub-medie. Dar dat fiind că nu numai de 10 ani încoa’, ci de mult mai devreme n-am fost şi nici nu sunt din rândul celor ce-şi menţin preţuirea pentru faţada textelor ce nu au, azi, valoarea lor "comandată" de ieri, nu mă interesează nici bombasticele, encomiasticele referinţe faţă de cei ce se declară înde ei mari sau importanţi scriitori, fără ca să fi spus acest lucru (şi nici nu-l vor spune!) exegeţii credibili ai literaturii române. Falsitatea e ridicolă. Iar nervoşilor "genii locali" (a nu se confunda cumva cu latinul genius loci), care sunt porniţi contra adevărului axiologic, îndrăznesc să le (mai) dau un sfat: bineînţeles, puteţi rămânea departe de instrumentariul esteticii dintotdeauna şi a celei moderne, în special, dar fără a vă supăra şi a încerca să tăbărâţi pe cei care utilizează atare mijloace.

În ce priveşte propria-mi literatură, de asemenea referitoare - probabil - la false probleme, complexe... Consider că şi de unele şi de altele am fost afectat foarte puţin, deoarece m-au ajutat "să nu le observ" domnii şi cavalerii Nicolae Manolescu, regretaţii prieteni Laurenţiu Ulici şi Ioanid Romanescu, Sergiu Adam, Marius Tupan, mai apoi domnii Fănuş Neagu, Gheorghe Grigurcu, Gabriel Dimisianu şi alţi distinşi confraţi care, acum mai bine de un deceniu, mi-au plasat "nediferenţiat" scrisul în contextul (sincron), în... concomitenţa literaturii române. Domniile lor "mi-au abătut" atenţia de la - de ce am ascunde-o? - snobismul, filistinismul, aroganţa, deosebirea dintre vorbe şi fapte, entuziasmul patriotic bahic şi indiferenţa, până la plictis afişat, faţă de patriotism în regim de... trezie (altfel spus, "comuniunea" bahică patetică, şi răceala însingurării/înstrăinării la trezie); "mi-au abătut" luarea aminte de la necurmata preocupare pentru calcularea, evaluarea, comparaţia preţurilor pe axa "la noi - la voi", care se mai întâlnesc prin unele medii şi găşti drept-prutene, bucureştene sau ieşene. Ei, cei valoroşi, m-au încurajat să nu am complexe şi să nu le cultiv nici altora sentimentul de neîncredere în propriile forţe.

Şi încă ceva la capitolul "experienţe proprii": ca să fie "adoptat", omologat, sincronizat cu (de) literatura română autentică, scriitorul din Moldova de Est trebuie să facă ceva mai mult(e) decât un scriitor român propriu-zis; basarabeanul trebuie să învedereze o asupra-de măsură a harului şi perseverenţei, să facă dovada unei entropii neordinare a spiritului său creator, ca "densitate" a mesajului transmis. Aceasta, deocamdată. Mai pe urmă, condiţiile vor fi aceleaşi, egale, probabil...

3-4. La Bucureşti ori Iaşi, Cluj ori Craiova (etc.,) deocamdată recenzarea cărţilor autorilor din Moldova de Est se face la întâmplare, din an în Paşti, de oricine, oricum. În dreapta Prutului încă nu s-a remarcat vreun critic-fenomenolog preocupat în mod constant şi profesionist de scrisul basarabenilor. Iar ceea ce "presupun" despre noi, în aşa-zisele "Istorii...", dnii Dumitru Micu sau Ion Rotaru nu sunt decât aproximaţii, superficialităţi şi derute ale competenţei ori condescendenţei faţă de unii autori incluşi care sunt net-inferiori altora de reală valoare, rămaşi pe dinafara respectivelor tentative. Iar 99 la sută din cei - câţi? - cca 9 critici din Moldova prutonistreană nu au un gust, o stilistică, o pregătire la zi, încât nu s-au dumerit nici astăzi, vede-se, că fenomenul valorizator e un "laborator continuu de principii în eternă transformare". (R. Wellek.) Nu de puţine ori, clachează până şi cei buni, care se înscriu în fastul procent al "salvaţilor", precum remarca şi cronicarul  Contrafortului (în iulie 1996) referitor la selecţia din "Portret de grup": pe când "ai noştri s-au rătăcit la lectura a doar vreo cincisprezece cărţi din care meritau bifate doar 7-8". Iar criticul literar sucevean-bucureştean Alex. Ştefănescu fusese şi mai categoric în a-i lăsa portret pe unii din "Portret..."

Monica Spiridon susţine că: "vârsta culturală pe care o străbatem - cu toate nuanţele sale postcolonialiste, neo-marxiste, feministe etc. -  suspectează în sine ideea de Model, de matrice comună, denunţând-o ca virtual opresivă sau discriminantă". Eu consider că denunţătorii Modelului (românesc, european) sunt artiştii, inclusiv scriitorii cei mai puţin dotaţi, neperformanţi. Sau talentele derutate, destinse, de-fortificate prin practica inflaţionistă a condescendenţei,  indulgenţei în aprecierea creaţiei şi - de asemenea inflaţionist - în emiterea elogiilor şi complezenţelor provinciale, autohtoniste, localiste. Şi astfel se face că, la Chişinău (la Bălţi, ziceam, mai puţin...) balanţa e înţepenită de foarte şi pe multă vreme la un punct fix, în dreptul căruia sunt scrise (în rocade periodice, "dictate" de diverse animozităţi iscate din seninul... ad hoc-ului) 2-3, uneori chiar (tocmai!) 4 nume de "scriitori valoroşi" precum se decretează ei înde ei nu de 10, ci de 20-30 de ani. Această obsedantă axiologie de "pe când în cercul vostru strâmt" e un fel de încercare a clăcaşilor-găşcari de a-şi sustrage scrisul lor (uneori... leninist) de ieri de la reevaluări, "apucând prăjina" şi anatemizând, la întâmplare, presupuşii sau chiar potenţialii exegeţi ori mai tineri colegi care ar dori să se încredinţeze dacă, într-adevăr, epitetizările de "excelent, foarte mare" (nuvelist, poet, dramaturg...) ce vin, sforăitoare, din realism-socialismul-multilateral-exagerat sunt în concordanţă cu substanţa literară căreia i-au fost atribuite prin ucaz (atelinâi paleţ) de undeva de sus, cândva. (Poate că şi azi...) Prin atare tentative de evaziune şi sustragere arţăgos-mahalagistă ei "stârnesc împotriva loruşi juste îndoieli şi pierd orice drept la (o) sinceră stimă", cum zicea nimeni altul decât filozoful Kant.

Dar nici acesta nu e un motiv să vedem lucrurile catastrofic, ca şi cel că, deocamdată, multe din cărţile tipărite la Chişinău şi - culmea! - unele chiar premiate de Juriul US stau sub implacabilul semn al deriziunii. Va trebui să se schimbe şi scriitorul din Interriverania. Deoarece, ca şi intrarea în Europa, "intrarea" în literatura română (alias, sincronizarea cu ea) e (va fi) nemiloasă, fără a menaja sensibilităţi, orgolii şi falsităţi. (La urma urmei - şi nu chiar ca motiv de satisfacţie... - în Basarabia, ca şi în întreaga Românie, de altfel, e foarte greu să fii şi să rămâi un conservator, având tradiţii atât de discordante, incoerente, sincopate, periclitate de comunism şi pestriţe ca valoare, intensitate şi verosimilitate...)

5. Cel puţin 99 (foarte mult, adică-totuşi!) din condeierii basarabeni nu sunt pregătiţi pentru discuţii doctrinare, pentru dezbateri profesioniste, nu obligatoriu pur-teoretice, de nivel estetic european sau a ceea ce Goethe numea - nemodest îndrăznind să compar! - Weltliteratur. Apoi, în toţi aceşti 10 ani de zile şi nopţi, unii autori au făcut tot posibilul de a-şi menţine "intact-nedezvoltate" studiile relative de cândva, experienţa estetică insignifiantă, înecându-şi-le, dimpreună cu necazul, în alcool şi ignoranţă. Alţii, ceva mai pregătiţi, nu au curajul să se implice în dezbaterea ideilor elitare. La noi, îndârjirile polemice nu sunt dintre diverse opinii critice, axiologice, ci dintre diferite orgolii. De fapt, astea nu mai sunt discuţii propriu-zise, ci animozităţi, uneori chiar conflicte-la-pumni, împinse în zone inferioare, subliterare. Sunt un fel de imprecaţiuni infantil-cocoşiste sau senile.

Pe la nivelele (nu nivelurile!) Uniunii Scriitorilor parcă se discută totuşi, enorm de mult, dar toate astea rămân numai şi numai la starea de taclale, neobligatorii ca faptă concretă. Unde mai pui că o parte din "partenerii" de taclale par a fi iremediabil predestinaţi răutăţii metodice faţă de independenţa juvenilă, inclusiv faţă de cea a revistei Contrafort, care nu găseşte de cuviinţă - şi pe bună dreptate -  să ţină cont de proclamaţiile de succes ale zilelor de ieri. Eu unul nu interpretez ca act de voită sfidare sau, Doamne fereşte! - de impietate - fireasca şi imanenta tendinţă (în mare, încă amorţită, la Chişinău) de a revizui canonul de o enormă falsitate promovat în epoca dictaturii ruso-sovietice-cozi-toporiste. De aceea mă şi situez pe acelaşi versant cu colegii care sunt polemişti oneşti şi intransigenţi, detestându-i pe nihiliştii care-şi afişează ignoranţa şi sârma ghimpată a negaţiilor nefondate. Precum s‑ar spune, în discuţii trebuie să fii domn, să ai o ţinută... ar(t)istocratică.

6. Vă aduceţi aminte ce mărturisea domnul Alexandru George, acum patru ani, chiar în Contrafort? Distinsul exeget spunea: "... cu mult înainte de a cădea zidurile dintre fraţi, poeţii de dincolo de Prut s-au racordat miraculos şi s-au integrat relaţiilor literare româneşti, de care nu-i mai poate despărţi nimeni, indiferent de hotarele politice". De la sine înţeles că nu e vorba de o axiologie "la hurtă", pentru că domnia sa concretizează: "Este totuşi semnificativ că cel puţin o duzină din cei mai mari poeţi români care s-au afirmat după 1960 şi oferă liricii româneşti configuraţia ei de azi sunt născuţi dincolo de Prut." Şi poate că, zic eu, vreo 8-9 locuiesc încă în Interriverania; poeţi relativ tineri şi tineri. Deci, le place sau nu conservatorilor, tradiţionaliştilor, păşuniştilor, autohtoniştilor, localiştilor, celor ce nu ies din pasul lentorii şi umilului confort de ieri, - în societatea basarabeană, în toate sferele ei, inclusiv - sau poate în primul rând - în literatură şi arte au apărut şi se impun deja protagonişti de orientare nouă, cu un acut simţ al stării de spirit contemporane, europene, universale. La diferite etape istorice, un atare fenomen a fost cunoscut în mai multe ţări, iar, ca să aduc un exemplu, mă refer la Grecia primei jumătăţi a secolului XX când, în jurul revistei Nea grammata, s-au consolidat viitoarele sale personalităţi, printre care şi eminenţii intelectuali Andreas Karandonis şi, în perspectivă, laureaţii Premiului Nobel, poeţii Gheorghios Seferis şi Odisseas Elitis, ce deconspirau şi combăteau, vehement-inteligent, pseudomodelele de sensibilitate tradiţionalistă, formele degradate, inactuale de ideaţie teoretică şi culturală, literară, meschinul lamento sentimentaloid. Iar paradoxul fu că, după cum remarca A.E. Baconsky, tocmai în mediul acestei grupări antitradiţionaliste (antipăşuniste, s-ar spune la noi) să se contureze pregnant o nouă imagine a marilor tradiţii literare, filosofice, socio-politice neoelenice.

7. Probabil se ştie că, în deceniul la care ne referim, mie unuia mi-a fost dat norocul să dialoghez cu peste şaptezeci de personalităţi ale literaturii române de pretutindeni. Acele discuţii, meditaţii, confesiuni le-am inserat în volumele Spunerea de sine (1974) şi Prezenţa celuilalt (1997); alte două cărţi - Răspund, deci exist şi Micşorarea distanţei - se află în sertarele unor edituri. Dat fiind că majoritatea absolută a dialogurilor (şi ca semn de înaltă consideraţie) au apărut în presa periodică panromânească, pot răspunde doar că în minte îmi vin anume ilustrele nume ale interlocutorilor mei.

Andrei Bodiu,

scriitor, profesor universitar, Braşov

1-7. Cred că există cel puţin două circuite ale integrării. Unul s-a manifestat şi se manifestă zgomotos, la aşa-zisul nivel oficial. Aici ar intra integrarea pe care aş numi-o declarativă, sărbătorească, cu Podul de Flori şi cu poeţii de care Alecsandri sau Bolintineanu ar fi râs cu lacrimi. Era poate şi un entuziasm sincer în această manifestare dar era şi multă, multă demagogie. Aşa ne-am trezit cu poeţi gen Leonida Lari care, datorită patriotismului lor ardent, au trecut, fără probleme, de la PNŢCD la PRM. Trebuie să recunoaştem că e un transfer spectaculos, nu glumă. Din păcate, poeţii oficiali şi-au terminat rapid resursele, dovedind că în afara unei retorici găunoase nu aveau nimic de oferit. Ca mentalitate artistică ei nu sunt decât nişte trişti epigoni ai marilor poeţi români de la 1848. În afara acestui demers ce a ocupat o vreme scena publică, s-a produs o comunicare mult mai profundă a celor numiţi postmodernişti. Datorită Contrafortului, apoi a eforturilor de limpezire ale lui Vitalie Ciobanu şi Vasile Gârneţ, integrarea a căpătat o altă dimensiune. Tot în Moldova a apărut cel puţin o casă editorială de anvergură, e vorba de Cartier. Tot în direcţia unei profunde integrări aş aşeza şi revista Sud-Est. Aceste instituţii şi aceşti oameni au dovedit că festivismul poate fi înlocuit cu acţiunea profundă, pragmatică. După mine, destinul viitor al integrării largi, europene se leagă de acţiunea intelectuală şi scriitoricească a grupului pe care îl cultivă revista Contrafort. Observ, de altfel, că acest grup s-a deschis către acţiunea socială şi politică şi sunt convins că pe termen lung victoria îi va aparţine, inclusiv în alegerile democratice. Să fiu oare prea optimist?

Recent am făcut două seminarii cu studenţii de la masterat pe recentele cărţi ale lui Emilian Galaicu-Păun şi Vasile Gârneţ. Dacă e să vorbim de dubla măsură, cred că am putea declara un astfel de experiment drept unul obiectiv. Poezia lor a născut discuţii reale, aprinse, ceea ce pentru mine spune totul. Studenţii noştri nu sunt obişnuiţi să facă sau spună lucruri de complezenţă. Şi, ca să fiu sincer până la capăt, Câmpia Borges a lui Gârneţ e, pentru mine, cea mai bună carte de poezie pe care am citit-o în 2002. Nu din Moldova, din întreg spaţiul românesc. Opţiunea asta a mea arată că ideea jumătăţilor de măsură se aplică doar în cazul scriitorilor care, spuneam, prin mentalitate sunt pre-1848. Mai mult, convingerea asta apare şi în antologia Romanian Poets of the 80s and 90s, unde poeţii basarabeni sunt foarte bine reprezentaţi. Complexe trebuie să-şi facă grupurile pre-1848, dar nu-şi vor face pentru că au în patria-mumă susţinători ardenţi, care gândesc exact ca ei: anacronic, penibil de anacronic. Să se înţeleagă de aici că România nu e doar o ţară care-şi doreşte progresul rapid şi intrarea în UE ci şi patria unor siniştri dinozauri, a unor tombatere pe care însă istoria le va arunca acolo unde le e locul.

Mihai Cimpoi,

academician, preşedintele US din Moldova

1-4. Există, în procesul de integrare, o "raţiune pură" şi o "raţiune practică", a căror suprapunere ideală rămâne de domeniul "imperativului categoric". Nu poate fi vorba evident de o acţiune obligatorie de a te integra şi nici - cu atât mai mult - de un efort organizat, programatic de felul: "uite, îmi propun neapărat să mă integrez". La nivelul de sus al "raţiunii pure" contează însăşi ideea integrării, care nu înseamnă altceva decât o revenire firească la matricea stilistică unică, dată fiind unitatea culturii româneşti, despre care a vorbit Călinescu în Istoria... sa. (La noi, în Basarabia această indivizibilitate a definit-o clar Alexie Mateevici.)

Fireşte, după un proces îndelungat şi susţinut metodic de înstrăinare şi de mulare după modelul cultural (sau mai degrabă ideologic) rusesc, se pot manifesta reacţii ciudate antiintegraţioniste, de felul celeia "clasice" ale lui Druţă, care a devenit suportul teoretic al moldovenismului primitiv, promovat oficial sau sub formă nostalgică, resentimentară şi anticulturală de "săptămânişti", de acad. Corbu, de un Hropotinschi sau C. Munteanu, care seamănă atât de mult personajelor caragialiene din O scrisoare pierdută, promotoare ale patriotismului local judeţean. În aceste  năzuroase şi înverşunate refuzuri ale integrării este învederată absoluta identitate dintre antiromânism (cultural) şi anticultură. Cei care o resping sunt cu toată evidenţa nişte oameni lipsiţi de cultură elementară, nişte oameni de anticultură (prin opoziţie cu oamenii de cultură).

Actul integrării presupune un examen estetic, pe care trebuie să-l treacă toţi scriitorii basarabeni indiferent de vârstă şi valoare, căci vremurile stilizării au trecut şi ne integrăm în cultura românească în măsura în care scriem bine româneşte. Este o conditio sine qua non, criteriul valoric urmând să fie aplicat după ce satisfacem această primă şi elementară cerinţă.

Nu se cuvine să stabilim priorităţi în modurile şi gradul de sincronizare. Aceasta ar fi marea problemă de ordin deontologic, de "măsurariu", cum ar fi în limbajul mai vechi. Nimeni nu contestă perfecta sincronizare a optzeciştilor, cu inerentele inadvertenţe lingvistice pe care le observă cronicarii literari din Ţară. (Prin urmare, basarabenismul lingvistic continuă să fie o problemă!)

Or, primul val al integrării, dacă e să utilizăm terminologia lui Tцffler, are loc în perioada interbelică în care apar Stere, Buzdugan, Isanos, Coşeriu, Coban, Meniuc, Costenco, Deleanu, Petru Stati, acum descoperitul Theodor Râşcanu. Anumite semne de sincronizare apar între generaţia Labiş şi generaţia lui Grigore Vieru, între generaţia lui Stănescu-Sorescu şi "intergeneraţia" lui Vatamanu-Codru şi generaţia lui Dabija. Să nu uităm, însă, de primii mari sincronizaţi basarabeni: Hasdeu, Negruzzi şi chiar Stamati, "autoriu populariu" cu mai modesta Muză românească.

Ce s-a obţinut în această perioadă. Mult, dacă ne gândim la "raţiunea pură" a însuşi actului, la redobîndirea conştiinţei literare şi general-culturale identitare. Insuficient însă, dacă luăm în consideraţie dificultăţile în procesul de editare (s-a editat enorm, totuşi), de organizare a unui schimb eficient de reviste. Am putea găsi şi alte multe probleme ale integrării din domeniul practic, mai cu seamă cele ce ţin de obstacolele vamale, de difuzarea cărţii româneşti. Colaborarea dintre cele două Uniuni ale Scriitorilor o consider exemplară în ciuda unor deficienţe prin manifestările comune, prin participarea activă la viaţa literară şi culturală din Ţară, prin editarea unei reviste comune, şi prin prezenţa scriitorilor basarabeni în periodicele literare româneşti etc. În luna iunie 2003 vom organiza, bunăoară, cea de-a şasea întâlnire a scriitorilor români ("Neptunul") la Chişinău.

Cel mai important lucru acum, după invitarea la aderarea României la structurile euroatlantice, este ca românii din afara Ţării să nu fie uitaţi. Iar în procesul de integrare propriu-zis ar fi oportună o conjugare a formei instituţionalizate cu o modalitate practică (editarea celor mai bune cărţi, publicarea de cronici, acordarea de premii) şi cu instituirea unui criteriu valoric unic (fără menajamente pentru provincie) în considerarea lucrărilor tuturor scriitorilor din Ţară, din diaspora, din Basarabia şi Nordul Bucovinei.

Acesta este, cred, imperativul numărul unu.

Vasile Romanciuc,

scriitor, Chişinău

1. Cred că lucrul cel mai bun care s-a întâmplat în această perioadă este că, într-adevăr, "cele două comunităţi scriitoriceşti" au început să se cunoască mai bine. Sunt foarte importante contactele personale între scriitori. Autori din Basarabia publică în presa culturală din ţară, scot volume de poezie, proză şi critică literară la edituri prestigioase din Bucureşti, Iaşi, Timişoara ş.a. La editurile noastre apar cărţi ale unor scriitori de primă mărime din ţară - acesta este un semn bun, pentru că - sper - creditul acordat editurilor noastre de către unii autori de marcă din România înseamnă că devenim competitivi pe piaţa panromânească a cărţii. În revistele culturale basarabene, prezenţa scriitorilor din dreapta Prutului este, spre bucuria noastră, o permanenţă.

Sper din toată inima că anevoiosul proces al integrării este ireversibil. Pentru consolidarea reuşitelor de până acuma ar fi nevoie - de-o parte şi de cealaltă parte a Prutului - de mai mult pragmatism: mai puţine vorbe "patriotice", mai multe fapte româneşti. Mai cu seamă acuma, când sârma ghimpată la frontiera româno-română se îndeseşte din nou. Mai cu seamă acuma, când... în unul din cele două state româneşti, guvernanţii încearcă, cu o agresivitate furibundă, să-şi "convingă" cetăţenii că adevăraţii patrioţi sunt acei care-şi urăsc propriul popor. Luminaţi de steaua din Kremlin, ei văd România doar ca pe o "ţară vecină" şi, uneori... "prietenă".

2. Acum câteva luni, dintr-un interviu al lui Mircea Cărtărescu publicat în România Literară, îmi notam într-un caiet aceste cuvinte care - în momentul de faţă - mi se par singurul răspuns potrivit la întrebarea dumneavoastră: "...Izolarea politică şi culturală din perioada comunistă a deformat imaginea noastră de sine, ne-a făcut sfioşi şi temători în faţa misteriosului şi superiorului Occident, iar aceste complexe (care nu ne părăsesc niciodată cu totul) se pot transforma în paranoia, resentiment, închidere ursuză în sine". Dacă e să parafrazăm cuvintele distinsului scriitor, am putea spune că, în cazul nostru, al basarabenilor, "Occidentul" este chiar... România. E vorba, prin urmare, de teama de noi înşine. O problemă... deloc falsă. Un complex de care, cu timpul, ne putem vindeca numai printr-un asiduu, neîntrerupt efort intelectual.

3. Am impresia că, în acest sens, lucrurile intră în făgaşul normalităţii. O carte bună tipărită la Chişinău este o carte bună şi la Bucureşti şi oriunde în altă parte. O carte de valoare apărută în ţară nu are cum să-şi piardă calităţile ajungând în Basarabia. 1 kg de maculatură de pe Bâc ş 1 kg de maculatură de pe Dâmboviţa. Publicaţiile culturale serioase nu s-au lăsat prinse în capcana "dublei măsuri" - nici imediat după ’89, nici mai târziu.

Este important să ai conştiinţa propriei tale valori. Şi atunci, bunul-simţ nu poate fi indus în eroare nici de tămâierea nulităţilor, nici de denigrarea unor scriitori importanţi. Ar fi bine să ne amintim, cel puţin din când în când, aceste cuvinte din celebrul jurnal al lui Renard: "Scriitorul pe care trebuie să-l reciteşti cel mai des pentru a-i îndrepta defectele eşti tu însuţi".

Strategia integrării noastre nu se poate întemeia pe duplicitate.

4. Da, desigur. Dar, până la urmă, lucrurile se rezumă la ceea ce se vede cu ochiul liber: există scriitori de valoare şi există impostori literari. Impostura, un fel de bişniţă literară în cazul nostru, a fost şi este mai activă, mai dinamică. Impostorii se înţeleg uşor, găsesc limbaj comun, sunt flexibili, îşi unesc  cu o rapiditate uimitoare eforturile pentru a-şi atinge scopurile: glorie ieftină, confort material. Dar, sunt sigur, nimeni nu pune la îndoială faptul că numai adevăratele valori pot apropia "malurile noastre literare". Adevăratele valori - indiferent de generaţie, indiferent de opţiunile estetice, indiferent de convingerile politice ale scriitorilor.

5. Dezbaterile noastre comune ar trebui să vizeze , în primul rând, un subiect care, cu regret, va fi de actualitate şi după 20 de ani de "regăsire ca fraţi": reforma mentalităţii.

6. Simpozioanele literare, saloanele şi târgurile de carte, întâlnirile de la Neptun, festivalurile de poezie ş.a. Toate acestea sunt lucruri bune, frumoase, dar ele se întâmplă destul de rar şi cu participarea exclusivă a scriitorilor. Cred să integrarea literară presupune nu doar intrarea în posesia unor certificate de calitate pe care scriitorii de pe ambele maluri ale Prutului şi le "eliberează" cu amabilitate. Din acest proces lent, dificil nu trebuie pierdut din vedere cititorul, fără de care munca noastră devine un nonsens. Integrarea literară nu are sorţi de izbândă fără participarea "consumatorului" de literatură. Este foarte important ca lucrările de valoare ale scriitorilor din ţară să ajungă la cititorul basarabean, iar cărţile bune ale basarabenilor să ajungă la cititorul din ţară. Dacă lucrul acesta nu se va întâmpla, din toate "teoriile" noastre despre integrarea literară nu se va alege decât un morman de cuvinte frumoase. Iar circulaţia cărţilor şi a revistelor culturale în "cele două state româneşti" este departe de a fi normală...

7. Îmi vin în minte... nume de scriitori buni, care s-au dăruit cu trup şi suflet cuvântului. Scriitori la care simt nevoia de a reveni în permanenţă - pentru a nu-mi pierde "busola literară", pentru a nu mă îmbăta cu apă rece...

Mircea Ghiţulescu,

scriitor, critic şi istoric de teatru, Bucureşti

1. Integrarea s-a dovedit a fi, în cele din urmă, o subtilă dezintegrare de vreme ce vorbim încă despre două literaturi. Rămâne, poate pentru următoarea sută de ani, să rezolvăm împreună această federalizare mascată a României, nedeclarată, inclusă, cu care încet-încet, ne resemnăm. Încă ştim prea puţin unii despre alţii şi ce ştim sunt zvonuri. Se zvoneşte că ocupaţia română în Basarabia a fost insultătoare. Nu şi ocupaţia rusă care a fost "constructivă". Antipatia de la Chişinău s-a transformat cu grijă în ură. Literatura poate face foarte puţin în acest sens. În fond, conflictele etnice nu sunt între popoare, ci între limbi. În momentul extrem şi absurd când s-a avansat ideea limbii moldoveneşti, diversiunea rusă a ajuns la disperare.  Secesiunea din Basarabia a  dat rezultate ciudate din partea românilor basarabeni care s-au trezit că vorbesc "limba moldovenească" ca şi cum ar fi uitat că vorbesc limba lui Grigore Ureche. Tânărul plin de speranţe, Ion Popescu de la Cernăuţi, aflat într-o situaţie ingrată după "alungarea" sa din Parlamentul Ucrainei, povestea că o româncă din Odesa îl implora să recunoască faptul că ea vorbeşte limba moldovenească. Ion Popescu i-a răspuns că nu face altceva de zece minute decât să vorbească limba moldovenească, dar că se înţeleg perfect în româneşte. La urma urmei, destinul Basarabiei nu este legat numai de frontierele ei mişcătoare, ci de acest "război al  limbilor" foarte bine administrat din care a rezultat (cu bunăvoinţa românilor basarabeni) cel mai mare spectacol lingvistic al secolului XX: limba moldovenească. De aici trebuie să pornească orice discuţie despre literatura celor două regiuni. Despre ce integrare poate fi vorba când Eminescu este declarat "poet român şi moldovean"?

2. Oricum, paşi importanţi s-au făcut. Mie îmi este de mare folos Istoria deschisă a literaturii române din Basarabia a lui Mihai Cimpoi care, prin sistemele de referinţă la literatura din România, realizează pe cont propriu această "integrare". Eu însumi într-o Istorie a dramaturgiei româneşti în secolul XX am încercat să aplic aceeaşi viziune incluzând autori dramatici ca Ion Druţă, Val Butnaru, Nicolae Negru, Constantin Cheianu şi alţii, dar nici acum nu am imaginea exactă, completă a acestei părţi a literaturii din Basarabia. Trebuie să adaug că dramaturgia mi se  pare un instrument mai bun de integrare prin accesul nemijlocit al spectacolului la sute de oameni. Din păcate, încercarea de a difuza unele piese de teatru scrise de basarabeni în România nu a găsit ecoul aşteptat. Păcat, pentru că ei scriu într-o limbă română modernă şi frumoasă ca şi cercul de literaţi de la revista Contrafort, care este cu adevărat un contrafort în această luptă pentru modernizarea limbii române din Basarabia.

3-4. Nu numai în privinţa celor două literaturi funcţionează "dubla măsură", ci şi asupra aceluiaşi scriitor. Mi s-a întâmplat adesea să scriu cu entuziasm despre un debut şi să fiu foarte rezervat cu un consacrat. Asta nu înseamnă că debutantul este mai bun decât consacratul. Trebuie să ne obişnuim cu ideea că receptarea critică este o unitate de măsură variabilă. Pe de altă parte, nu mai  există o personalitate de asemenea anvergură încât să poată citi tot ce se scrie. Aşa a fost posibilă apariţia aşa-zisei "liste a lui Manolescu" care nu dovedeşte nimic altceva decât faptul că cititorii profesionişti, criticii nu mai prididesc să citească, dar nici nu vor să-şi recunoască parţiala ignoranţă. Astfel, apelează la atitudini pasionale de genul "asta îmi place, asta nu îmi place". Nici aşa n-ar fi rău dacă ar fi vorba despre cărţi. Dar nu este  vorba despre cărţi, ci despre oameni. Aceşti critici care nu examinează cărţile, ci oamenii care scriu (cu care fie că au venit în contact, fie că "au auzit" despre ei monstruozităţi biografice) îmi sunt profund antipatici.

5-6. Nu de dezbateri şi întâlniri ducem lipsă. În ce priveşte integrarea formală, existenţa unei Filiale a Uniunii Scriitorilor din România la Chişinău este elocventă, iar acţiunile comune demne de toată lauda chiar dacă mă refer numai la ce îmi este mai apropiat: Colocviul Caragiale, de la Chişinău, din vară care a avut ecouri bune la Bucureşti. Sper să se realizeze şi marele proiect al unei întâlniri a scriitorilor români de pretutindeni la Chişinău. Dar, fără a fi inutile, aceste întâlniri rămân protocolare, iar protocoalele nu sunt totdeauna realizate. Dacă am o soluţie? Da, am o soluţie veche în această privinţă. Eu mi-am asumat Clujul scriind romane despre Cluj, astfel că acest Cluj, abia perceptibil trebuie să fi pătruns în conştiinţa cititorilor mei, câţi vor fi fost. Aşadar, important este să scriem unii despre alţii nu reportaje, articole de ziar şi însemnări de călătorie, ci opere literare cu şansa de a fi citite cu plăcere şi cu o alta de a rezista în timp. Nu am citit nimic mai important, până acum, despre Basarabia/Bucovina decât romanul lui Mircea Daneliuc Strigoi fără ţară. De la oricine m‑aş fi aşteptat să scrie o epopee a acestor zone în afară de Mircea Daneliuc. Cunoscutul cineast se dovedeşte unul dintre puţinii scriitori contemporani care au sentimentul tragicului. Nu este vorba doar de romanul picaresc al basarabeanului Ilie Hnat, deportat în Siberia ca român, întors în România şi trimis la stuf, la Periprava, ca rus trădător al patriei sovietice, umilit, înfometat, schingiuit, ci de cronica pestilenţială a stalinismului şi poststalinismului. Daneliuc scrie povestea patetică a unui piccaro basarabean, un călător fără voie care evadează din lagărul de la Kera, străbate pe jos mii de kilometri pentru a ajunge acasă, la Mirăuţi, găsind nevasta  căsătorită cu un rus şi fiica Alinuca, devenită comsomolistă sub numele de Aliona, gata să-şi renege tatăl. Un piccaro blestemat acest Hnat care afirmă printr-un priapism fabulos, prin starea de permanentă erecţie, o vitalitate magică. Nu ştiu dacă el  sau mama lui care îl însoţeşte de-a lungul şi de-a latul Rusiei ca un înger păzitor este personajul principal, dar, fără ea, acel sentiment al tragicului n-ar fi existat. Este personajul prin care Daneliuc coboară în tenebrele incestului, Ilie Hnat devenind un Oedip creştin care, dacă nu îşi ia lumina ochilor, îşi acoperă faţa cu mâinile. În comparaţie cu un alt piccaro român, Adrian Zografi al lui Panait Istrati, călătoria lui Hnat nu are nimic din pitorescul levantin al maturizării pentru că nu este un itinerar al formării, ci unul al deformării, al mutilării, al repetatei căderi în păcat. Omul îl răstigneşte iarăşi şi iarăşi pe fiul lui Dumnezeu, conchide Daneliuc. Vreau să spun că ne vor interesa mai întâi acest gen de performanţe înaintea oricărui discurs teoretic, politic, literar sau vindicativ.

7. Ar fi prea multe nume de rostit şi nu sunt adeptul enumerărilor, nici al lansărilor de-a valma la târguri de carte. Artiştii sunt persoane care trebuie tratate separat.

Constantin Cheianu,

scriitor, Chişinău

1-7. La începutul anilor 90 s-a produs binecunoscuta deschidere între cele două maluri ale Prutului pe toate planurile, inclusiv între cele două literaturi şi organizaţii scriitoriceşti. După care ne-am "re-închis" cu toţii, noi la Chişinău, ceilalţi scriitori români la Bucureşti, Iaşi, Craiova, etc. Colegii de peste Prut aveau de reglat conturile cu trecutul lor cel mai recent, noi am revenit la ceea ce încercam să facem şi înainte de 1989 – adică să ne integrăm în "concertul" literaturii române nu doar la nivelul declaraţiilor şi "podurilor". Cu alte cuvinte, am revenit la masa de scris.

Alţii au încurajat o comunicare la nivel mai ales instituţional între cele două uniuni, dar întîlnirile de creaţie care au fost organizate la Chişinău ori în ţară nu au reuşit aproape niciodată, în schimb cele cu caracter festiv-patriotic în care era implicată nu atît Uniunea Scriitorilor din România, cît mai ales tot felul de patroni de fundaţii mai mult sau mai puţin neaveniţi şi dubioşi, acestea s-au produs de fiecare dată cu mare pompă şi tam-tamuri. Un anumit număr de scriitori basarabeni şi-au făcut intrarea în literatura de peste Prut pe această "uşă din spate" a culturii române. În mod ciudat, în pofida teribilului grad de românism pe care aceştia îl afişează, ei promovează, în fapt, implicit, ideea a două literaturi româneşti paralele, pentru că atunci cînd se întîmplă să fie înjuraţi la Bucureşti, îşi caută consolare la Chişinău, la Uniunea Scriitorilor de aici, în manualele, revistele şi mass-media din Republica Moldova. Ca peste un timp să mai întreprindă cîte o escapadă "integratoare" şi Bucureştiul aplică în acest sens într-adevăr principiul dublei măsuri. La fel cum făcea altădată Moscova în raport cu literaturile naţionale, cărora le permitea să fie "de uz intern", cu condiţia să se încadreze în schema sovietică realist-socialistă. Deci, avem în Basarabia o "oază" de literatură română, care, însă, nu este legată în nici un mod de evoluţia actuală a literelor româneşti fiind cantonată într-o epocă situată undeva între paşoptism şi modernitate.

 Pe de altă parte, în scurt timp s-a văzut că avem în Basarabia şi un soi de mediocritate destul de compatibilă cu cea de peste Prut (pentru că există şi o una strict basarabeană, incompatibilă cu nici o alta din lume, din simplul motiv că prin tot ce a produs, nu aparţine literaturii). Poate că cea mai intensă integrare se produce tocmai pe palierul acesta al mediocrităţii compatibile, reprezentate de oameni activi de la noi, care au ştiut să asimileze repede limbajul relaţiilor, pilelor şi prieteniilor deloc dezinteresate. Oamenii aceştia nu ştiu cum reuşesc să editeze cu duiumul cărţi la edituri din ţară, să participe la tot felul de simpozioane, colocvii şi conferinţe peste Prut, într-un cuvînt să fie la vedere (alţii preferă s-o facă mai discret, dar nu mai puţin insistent). Cînd îţi vorbesc ei cu cine s-au întîlnit şi au discutat la aceste reuniuni (şi uneori e vorba chiar de  personalităţi de valoare), te simţi timorat şi inferior. Pentru că ţie nu ţi s-a întîmplat să mergi în aceşti zece ani decît la două-trei astfel de foruri.

 Poate una din probele cele mai sigure că totuşi ne integrăm este şi faptul că bîrfele circulă mai nestingherit decît cărţile de pe un mal pe altul, am auzit că unii scriitori basarabeni s-au şi "procopsit" cu porecle printre confraţii de la Bucureşti. N-o fi acesta unul din semnele cele mai sigure de recunoaştere?

Consemnez aceste anomalii avînd convingerea că ele sînt deocamdată insurmontabile, în virtutea mai multor factori obiectivi, a destinului nostru istoric, a imaturităţii societăţilor noastre, a locului modest pe care îl deţin valoarea şi competenţa în comunităţile în care trăim. Este o nesperată şansă pentru România să acceadă în structurile europene, în situaţia în care românul priveşte doar la ce poate să ia nu şi la ce poate să dea integrării, iar distanţa  dintre nivelurile de dezvoltare ale ţării în raport cu marile state europene este imensă.

În sfîrşit, se produce, din fericire, şi o integrare culturală autentică, care aproape nici nu e integrare, deoarece oamenii care o reprezintă nu s-au simţit niciodată în afara literaturii române. Şi ei leagă prietenii, organizează colocvii şi dezbateri, dar e vorba de foruri de o bună ţinută intelectuală la care literaţii basarabeni nu sînt doar spectatori. Bineînţeles, e vorba aici de scriitorii reuniţi în jurul cîtorva reviste de la noi, în primul rînd Contrafort, şi nu pot să nu-mi exprim încă o dată satisfacţia pentru faptul că există acest vehicul între noi şi restul literaturii române, cu ajutorul căruia vocile noastre se fac auzite peste Prut.

Cît despre "integrarea mea", nu ştiu cît sînt de conectat la literatura română, pe care nu o cunosc decît prin cîteva nume şi cărţi importante, mai curînd mă consider integrat în limba română în care îi regăsesc pe Cioran şi Ionesco, dar şi pe Celine, Camus, Joyse, Faulkner, Nietzsche şi atîţia alţi autori care îmi sînt foarte apropiaţi. Mă timorează ideea că pentru a fi alături de toţi aceştia, trebuie să merg şi eu la tot felul de reuniuni şi colocvii, să leg prietenii, să fac parte din organi­zaţii, să iau cuvîntul, să spun chestii deştepte. Bineînţeles, nu înseamnă că sînt cu totul refractar la asemenea lucruri, dar deocamdată m-aş mulţumi cu postura de prieten al prietenilor scriitorilor români.

Pe lîngă dorinţa firească de "a mă integra", aşadar, mai păstrez o anumită rezervă în acest sens ca faţă de orice pornire colectivizatoare, ştiu că un om poate fi distrus mai uşor de către o organizaţie decît de un alt om. Nu cunosc decît foarte superficial ce se întîmplă în Uniunea Scriitorilor din România, nu ştiu cine cu cine este, nu ştiu cum să fac ca să mă editeze şi pe mine acolo, ori să mă publice revistele de peste Prut. Într-un sens, postura aceasta de autor basarabean îmi convine, pentru că mă ţine la oarecare distanţă de o structură pe care nu o cunosc şi care nu arde de dorinţă să mă cunoască pe mine, deocamdată nu trebuie să mă gîndesc decît la ce şi cum scriu şi mai puţin la cine mă susţine pe mine, ca să-l susţin eu şi ce fac eu pentru integrare. Nu am o experienţă foarte fericită de colaborare cu Uniunea Scriitorilor din Moldova, al cărei membru sînt de vreo opt ani, timp în care nu am fost invitat decît o singură dată la o adunare generală din totalul celor vreo patru cîte au avut loc între timp, despre toate celelalte a trebuit să aflu în ultimul moment de la alţi colegi. Ca să nu mai spun despre colocviile, dezbaterile şi întîlnirile care mai sînt organizate sporadic aici şi despre care nu eşti informat, uneori din simplul motiv că la USM nu funcţionează un mecanism de comunicare cu membrii săi, alteori pentru că una din persoanele care are  obligaţia să te invite, nu te prea iubeşte din motive numai de el unul cunoscute. În schimb, "membrii" din a căror creaţie nu am văzut un rînd, sînt informaţi cu regularitate şi fac act de prezenţă la toate reuniunile mari şi mici.

Nu văd de ce aş putea să mă simt mai confortabil în oricare altă uniune, pentru că în tiparele în care există aceste structuri, ele mai continuă să fie nişte organizaţii de tip sovietic, al căror obiectiv nu este atît încurajarea performanţei şi a valorilor sau cel puţin asigurarea unor înlesniri sindicale, cît nivelarea comunistă. Mă sperie rolul mare pe care mai continuă să-l joace astfel de uniuni în cadrul comunităţii scriitoriceşti şi nu numai în cadrul ei.

Deocamdată, nu pot nici să mă laud şi, probabil, nici să mă plîng pentru cîte am reuşit pe planul acesta al afirmării dincolo. Am avut parte de cronici bune la piesele, dramatizările ori la proza mea, mi-a fost montată (foarte prost) o piesă la Radio România, alta a fost pe punctul să fie pusă în scenă, dar, odată cu venirea comuniştilor, "Basarabia nu mai este o prioritate", cum mi-a explicat directorul teatrului care o inclusese în repertoriu.

Să nu uităm, aşadar, de factorul politic, în virtutea căruia scriitorul basarabean, spre deosebire de cel din ţară, este în continuare obligat să lupte pentru dreptul de a fi ceea ce este şi de a demonstra lucrul acesta atît pe un mal, cît şi pe celălalt. Sigur, se poate face abstracţie de realitatea din jur. Dar nu face ea de tine. Şi această existenţă tensionată va continua încă mulţi ani în Basarabia, aici, unde scriitorul român este, de fapt, reprezentantul unei minorităţi. Este adevărat, din punct de vedere etnic, moldovenii sînt majoritari în Republica Moldova, dar s-a văzut că factorul etnic nu este operant aici. Din perspectiva ideologiei pe care o împărtăşeşte populaţia R.M., există aici o majoritate alcătuită din majoritatea absolută a conaţionalilor noştri alolingvi, pe de o parte, şi a unei mari părţi a moldovenilor de la sate (dar şi de la oraş), pe de altă parte, uniţi primii după un principiu etnicist, cei de-ai doilea, după unul etnico-economic. Şi există minoritatea care îşi zice românească alcătuită pe un principiu etnico-ideologic, din care fac parte 90% din intelectualii moldoveni mai ales ai oraşului. Raportul între cele două părţi ale populaţiei R.M. ar fi cam de 70% la 30%. Noi sîntem de facto o minoritate, urîtă în egală măsură de alolingvi, dar şi de conaţionalii noştri moldoveni, şi sîntem puşi în situaţia de a ne apăra drepturile ca nişte minoritari. Am cîştigat cîteva lucruri cu ajutorul Consiliului Europei, de pildă, înregistrarea Mitropoliei Basarabiei, pentru că Europa este sensibilă la problemele minorităţilor şi pentru că chestiunea mitropoliei Basarabiei, pe lîngă că este una legată de libertatea confesiunii, reprezintă de fapt o problemă a unei minorităţi. Dacă Snegur şi Lucinschi au mai cochetat cu această minoritate, comuniştii au trasat un hotar adînc între noi şi ei. "Divide et impera" - s‑a dovedit a fi principiul după care pot, iată, opera nu doar despoţii şi imperiile, ci principiul care funcţionează şi atunci cînd este aplicat instrumentul de bază al democraţiei, adică alegerile libere.

Fiindcă trăim într-o societate şi o epocă în care economicul dictează condiţiile, cred că lucrul cel mai bun şi mai eficace pe care îl face România pentru integrare, este acest Fond Moldova, din care sînt susţinute cele mai bune reviste culturale basarabene, precum şi alte programe culturale valoroase. Este foarte important ca el să existe în continuare, mai ales în situaţia în care comuniştii sînt tot mai tentaţi să-l submineze şi anuleze.

…Un ultim pasaj fără legătură cu ce am scris pînă aici şi la care colegii de la Contrafort ar putea renunţa cu uşurinţă. După modul cum se derulează relaţia între guvernarea comunistă şi foştii guvernanţi "democraţi", ai căror adepţi, prieteni, ori rude vedem că sînt promovaţi chiar mai abitir decît pe timpul lor, nu te slăbeşte senzaţia unei complicităţi, ai impresia că ultimii chiar au fost "programaţi" să piardă alegerile, aşa cum le-a cerut "regizorul" de la Toronto. Ce spectacol, ce greu trebuie să le fie oamenilor aceştia, de cîtă abilitate trebuie să dea dovadă, ca marionete, ca să nu supere o Moscovă care le cunoaşte tot trecutul şi să-l mulţumeşti pe acest "Berezovski" al Moldovei, care îţi ţine în mîini prezentul şi viitorul!

Grigore Chiper,

scriitor, lector universitar, Chişinău

1-7. Mai întâi de toate trebuie definit conceptul de "integrare". DEX-ul îl defineşte prin trimitere la verbul a (se) integra – a (se) include, a (se) îngloba, a (se) încorpora,  a (se) armoniza într-un tot (dacă e să facem abstracţie de un sens special matematic). Ultima nuanţă, de armonizare, se referă tocmai la condiţiile noastre de existenţă a două state: România şi Republica Moldova. Problema este deci dacă se poate crea un tot cultural românesc şi în ce ar consta armonizarea în cadrul acestui tot? Integrarea dintre statele noastre nu poate pretinde, în condiţiile politice ale momentului, la un model european, cu fonduri comune sau, pentru statele europene mai puţin prospere, cu dorinţa fermă de integrare. Aici trebuie găsite alte modalităţi, la care voi încerca să mă refer mai jos.

O integrare culturală se face anevoios, dacă nu există  una economică sau chiar teritorială. Iar dacă mai luăm în calcul realităţile specifice ale guvernării actuale, integrarea se apropie, am spus, de un punct zero. Oricât de anevoioasă ar fi, integrarea este necesară, deoarece o integrare, inclusiv una literară, înseamnă pentru RM ajustare şi ieşire din anonimatul provincial. Cei cincizeci de ani de izolare totală, cu mici breşe, cum ar fi postul de radio "Europa Liberă" sau cărţile româneşti procurate prin Ucraina sau Rusia, au fost dezastruoşi pentru basarabeni, ca români, şi puţin eficienţi, ca literatură. Pentru scriitori, această izolare, dublată de o cenzură acerbă, la nivel ideologic, dar şi estetic, a însemnat apariţia unei literaturi necompetitive nici în ansamblul ei, nici la vârfuri. Excepţiile nu au decât rolul să confirme regula. Critica literară, istoria literară s-au înscris şi ele – cum altfel? – în acest circuit deconectat, în general mulţumit de sine, al valorilor locale, raportate, ca şi toată literatura, la un cadru aşa-zis unional. Nu a fost o penurie de talente, dar ele au rămas mai mult într-o zonă a vegetalului şi virtualului. Integrarea culturală, în particular literară, înseamnă, cel puţin ca obiectiv, orientarea spre standardele (comune româneşti) cele mai înalte, crearea unei elite veritabile basarabene, determinată după un singur criteriu (comun românesc). Acest deziderat rămâne încă de înfăptuit.

În anii din urmă de după proclamarea independenţei RM a fost exprimată o tendinţă destul de puternică – bineînţeles nu fără anumite rezerve de ordin obiectiv şi subiectiv, ezitări, inconsecvenţe –  din partea literaţilor basarabeni de a se include în circuitul românesc de valori. La nivelul instituţiilor scriitoriceşti din ambele state a fost exprimat acelaşi curs al comunicării. Aceasta ar fi trebuit să însemne pentru scriitorii moldoveni de dincoace de Prut ieşirea, în sfârşit, din izolarea  prin care s-a caracterizat breasla. Deşi procesul intrase într-o oarecare rutină când faptele  integrării erau înlocuite prin cuvintele şi sloganurile integrării, direcţia de ansamblu avea însă o uşoară evoluţie.

În interiorul procesului însuşi de integrare au existat diverse fluctuaţii, căci nu trebuie să ne imaginăm comunitatea  scriitorilor ca pe un bloc monolit, nediferenţiat, unde tronează aceleaşi principii pentru toţi, ca pe timpuri, de o omogenitate execrabilă. În consecinţă, procesul integrator a devenit mai pestriţ decât cum ni-l închipuiam în primii ani de independenţă. Pe lângă multiplele viteze, integrarea a început să se producă pe mai multe canale, fiecare a început să se integreze cu cine a crezut că merită să se integreze, căci şi dincolo de Prut peisajul literar nu este monocromatic.

Acest proces de integrare a fost susţinut financiar, din câte ştim, în întregime de partea română. În Basarabia au fost şi sunt bani, dar nu neapărat  pentru cultură. Guvernanţii  de până acum din RM au manifestat în cel mai bun caz indiferenţă şi neputinţă, au lăsat procesul integrator pe umerii unui singur stat, nu s-au implicat, dar nici nu au torpilat programele finanţate de dincolo. În ce priveşte actuala putere, nu cred că e nevoie de un comentariu subtil. Aprecierea de fond se conţine în chiar formularea redacţiei, deşi cu referire la comuniştii din perioada sovietică: "…la capătul a cinci decenii de izolare sub regim comunist". Adică trebuie să ne aşteptăm astăzi la un recul al integrării, cum se şi întâmplă de fapt şi cum s-a făcut, anterior, pe parcursul a cinci decenii. Procesul de integrare nu va mai avea nici măcar acea dimensiune slabă (politică şi socială) a guvernărilor precedente. El nu va putea fi însă oprit, dar se va produce, atât timp cât situaţia va stagna, în primul rând pe cont propriu, în mod individual. În ce priveşte instituţiile, cum este US, de exemplu, nu vor armoniza relaţiile nici măcar cât au făcut-o până ieri. Se vede şi după activitatea filialei Chişinău a US din România. A intrat totalmente într-un con de umbră. Vor reuşi să se integreze acei care vor pune ei înşişi un preţ pe integrare şi sincronizare, care se vor raporta în permanenţă la modelele din România şi din lume. Contează iniţiativa personală, relaţiile personale, conectarea la Internet, prezenţa în presă şi librării, numele pe care vor reuşi să şi-l facă, prosperitatea  financiară. Regretul meu este că societatea basarabeană, sărăcită masiv, dezinformată şi pusă în nişte condiţii a-culturale, de insuficienţă în primul rând de cultură română, se va mişca foarte lent (eterna problemă a evoluţiei mentalităţilor!) în situaţia în care programele de stat, sosite de dincolo (acordarea burselor, transmiterea postului TVR, de exemplu), vor fi abandonate, sistate. Societatea riscă să rămână închistată într-o scară de valori unde Druţă sau altcineva va mai continua să fie unicul etalon al calofiliei şi probităţii morale. Mai mult, există riscul de a ne întoarce la programele şi manualele şcolare de literatură compuse numai din scriitori ai locului. Integrarea europeană, declarată de Preşedintele Voronin, care nu include integrarea spirituală românească, va însemna un drum încă lung de rătăciri. Din păcate, sondajele de opinie arată că obţinerea masivă a paşapoartelor româneşti s-a făcut nu dintr-o creştere spectaculoasă a conştiinţei  româneşti a moldovenilor de "ieri", ci din considerente cât se poate de mercantile. România, ca după un somn letargic, abia acum îşi pune problema de acordare a cetăţeniei în baza unor criterii valabile în toată lumea civilizată: cunoaşterea limbii române etc. Este încă un exemplu  prost de integrare ce dezvăluie lipsa unei strategii pan-româneşti.

S-a mizat mult pe tinerii intelectuali care îşi fac studiile întâi de toate în România. Dar aceştia, cu câteva excepţii, întârzie să vină în literatura basarabeană şi se vor integra, atâţia câţi sunt, probabil direct în literatura română, în cultura română făcută în România, căci există semne ca foarte mulţi intelectuali să nu se întoarcă niciodată sau să aştepte până  vor fi timpuri mai bune. Cum aceste ameliorări nu sunt vizibile într-un timp apropiat, literatura care se face în Basarabia va evolua şi ea în ritmurile generale ale societăţii locale. Am privit la PRO TV un reportaj despre o tânără din România care a obţinut o supercalificare în SUA şi nu-şi poate găsi o slujbă acasă tocmai din cauza acestei bizare inadecvări. Este un caz simptomatic şi pentru tinerii dotaţi din RM.                                                                                                                                   

Integrarea bilaterală dintre cele două culturi, în speţă două literaturi, este o problemă în parte şi instituţională. Am văzut că instituţiile au probleme serioase la capitolul de care ne ocupăm. Nu ştiu ce trebuie făcut pentru a ameliora procesul: nu sunt funcţionar. În ce priveşte modelul individual, acesta a fost sesizat foarte bine şi clar de Matei Vişniec în interviul acordat revistei Contrafort, numărul trecut: "Dacă aş fi scriitor basarabean, aş fi încercat să scriu într-o limbă română impecabilă şi, cu orice preţ, să scriu literatură română de bună calitate". Nu cred că e suficient, dar ştiu că nu e puţin.

Mariana Codruţ,

scriitoare, Iaşi

1. E vizibil faptul că  după ‘89  cele două comunităţi literare s-au apropiat, în diverse moduri. Mai întîi, hotărîtoare  a fost colaborarea între uniunile de breaslă - şi aici, un rol fundamental, demn de tot respectul, îi revine preşedintelui vostru, criticul Mihai Cimpoi; nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi întîmplat dacă, în locul domniei sale, ar fi fost un criptocomukaghebist, blocînd acţiunile comune sau vituperînd la modul idiot împotriva comunităţii noastre de limbă, istorie, tradiţie literară. Colaborarea asta, extrem de activă, s-a materializat în congrese, colocvii, simpozioane, aniversări aici sau la voi cu scriitori şi din Moldova, şi din România, premieri reciproce etc., etc. Apoi au fost iniţiativele private, individuale:  editarea de cărţi de-ale celor de pe malul drept al Prutului în Basarabia şi invers; colaborări la reviste şi chiar intrarea, în special a scriitorilor voştri, în redacţiile unor publicaţii din ţară...

Alt nivel, altă formă de apropiere a fost cea asigurată, nu cred însă că suficient, de statul "imperialist" român: subvenţii acordate unor publicaţii de-ale voastre, burse de studii, sejururi, donaţii de cărţi etc.

Şi, nu în ultimul rînd, a fost cooptarea în PEN Clubul român a unor - mulţi - scriitori basarabeni. Cred însă că, în ce priveşte circulaţia cărţilor şi a publicaţiilor - iată, nici o revistă de calitatea Contrafortului nu are parte de o difuzare bună în România! - ar mai fi multe de făcut.

2. Nemulţumiţi de lipsa de promptitudine sau de "altitudinea" receptării lor de către critica de vîrf din România, unii din scriitorii voştri au migrat spre naţionaliştii carpato-danubiano-pontici, care i-au copleşit, în schimb, cu laude. Culturalul s-a "nuntit" cu politicul, dintr-un vădit complex de inferioritate. Sau, cine ştie, poate că, de fapt, hotărîtoare pentru această opţiune au fost propriile convingeri politice. E ciudat şi întristător că ei n-au sesizat diferenţa de nuanţe dintre  situaţia Basarabiei, pe de o parte, şi cea a României, pe de altă parte. În Basarabia era normal să fie naţionalişti - limba, cultura, cutumele, mă rog, ceea ce numim fiinţa naţională a basarabeanului, erau perpetuu negate şi ameninţate, în timp ce în România limba e ameninţată doar de agramaţii naţionali, mentalitatea şi cutumele - doar de sărăcie, politicianism etc. Prin urmare, în România naţionalismul e deplasat; aici, zic eu, e destul să fii patriot, adică un om de bun simţ...

Migrarea spre extremiştii dîmboviţeni de dreapta a cîtorva scriitori basarabeni a adus prejudicii ca imagine întregii bresle scriitoriceşti şi chiar întregii comunităţi basarabene. Ştiu destule personalităţi literare de pe malul drept al Prutului care refuză să vină la voi, imaginîndu-şi că aşa gîndiţi toţi...

3. Cred că e prea devreme să putem vorbi pe bune de "adoptarea aceloraşi criterii estetice", aşa, la modul masiv. Totuşi, nu e foarte mare lotul de scriitori basarabeni care au "trecut graniţa" de-adevăratelea. Şi nici prea mare lotul de critici din ţară care să se fi implicat în receptarea literaturii basarabene. Mai degrabă noi între noi scriitorii ne citim, recenzăm, gratulăm etc. Însă cei care au dobîndit popularitate aici - Gârneţ, Galaicu-Păun, Crudu, fraţii Vakulovski, Tamara Cărăuş, Fruntaşu, Chiper, Vitalie Ciobanu, Baştovoi, Leahu, Butnaru - ca să-i amintesc doar pe (cîţiva din) cei din ultimele contingente - cu ei cred că nu s-a practicat dubla măsură. Cum nu s-a practicat nici cu Mihai Cimpoi, Saka, Busuioc...

Dar, la o adică, ce e condamnabil în "dubla măsură"? Pînă  şi juriul Nobelului ţine cont şi /sau mai ales de criterii extraestetice... Voi aţi suferit o dublă istorie cruntă şi merită toată gratitudinea cei care au făcut să nu fiţi asimilaţi forţat, desfiguraţi ca etnie...

4. E logic să se adune fiecare după cum "i-i felul, cum i-i rangul", aşa că, da, se poate vorbi de mai multe feluri de integrare. Despre naţionalişti (autohtonişti) tocmai am amintit. Însă cei mai activi sînt optzeciştii şi ultima generaţie - pe care benigna fractură istorică din Est i-a prins în plină forţă creatoare şi, respectiv, la debut. Aşa se face că adaptarea şi sincronizarea din mers cu mişcarea literară afină a aceloraşi generaţii din România - şi, prin ea, cu aceea europeană - au fost posibile. Şi prompte şi benefice, chiar dacă uneori printr-un vizibil mimetism...

Tot ce mi-aş dori eu e ca scriitorii să nu se mai lase niciodată folosiţi de politicieni - o utopie, fireşte. Pentru că dacă ei nu se lasă folosiţi, politicienii îi inventează - vezi cazul Gorki şi... ce nu poate face o mediatizare intensă?

5. Păi sigur că avem! Ce face Contrafortul de ani de zile, nu dezbateri comune? Dar Vatra? Dar pagina culturală din Monitorul de care am răspuns, Nichita Danilov, apoi Dan Lungu, apoi subsemnata, acum cîţiva ani? Dar Observatorul cultural? Dar întîlnirile PEN Clubului? Dar colocviile, simpozioanele şi celelalte, amintite mai sus, organizate de-a lungul ultimilor ani de Uniuni şi cine ştie de cîte alte publicaţii, foruri, organisme, de care n-am eu habar?

6. Nu pot să fac o ierarhie. Toate au fost şi sînt eficiente. Ca să fiţi încredinţaţi de asta, e suficient să comparaţi situaţia breslei scriitorilor cu aceea din învăţămînt - unde rezultatele sînt mai puţin vizibile, cred eu.

7. Pe cei din Basarabia i-am amintit deja - însă îmi cer scuze, poate acum am uitat nume importante sau pe altele nu le cunosc. Pe cei din România îmi îngădui să nu-i înşir - sînt prea mulţi cei care-mi plac, măcar pe porţiuni, sau care sînt pe creasta valului. Cert este că sîntem, şi noi, şi voi, în plină ebuliţie, adică sîntem vii. E destul, nu?

Vladimir Beşleagă,

scriitor, Chişinău

1. Termenul "integrare culturală/literară" provine din sfera politicului şi a apărut ca un fel de... "mângâiere"/paliativ după eşecul lamentabil al re-întregirii Ţării şi Naţiunii Române (la înc. a. ’90 ai sec. trecut). "Unitatea culturală/literară şi spirituală" ar fi cel mai adecvat situaţiei noastre. Şi nu "ar", ci "este"! Asta pentru că are la bază unitatea de limbă, iar literatura este floarea şi rodul limbii... Veţi zice: despre ce unitate literară se poate vorbi, dacă în cei 100 de ani după anexarea Basarabiei de către Imperiul Ţarilor aici a murit orice mişcare a literelor? Dar Hasdeu vulcanic genialul? Dar Stere titanul? Nu au fost ei miracolul creator al Basarabiei? Da, veţi obiecta, dar s-au manifestat în cadrul României! Adevărat, ceea ce vine să ridice următorul semn de întrebare: "este oare posibilă crearea unei literaturi române (care să merite acest nume) în afara României?" Iar veţi replica: dar cum se raportează literatura română scrisă în Basarabia, în perioada interbelică, atunci când era una singură, la ansamblu ei? Studiile efectuate recent (A.Burlacu) demonstrează că pe parcursul celor peste două decenii procesul... hai să-i zicem al primei integrări masive abia dacă începu a se înfiripa. Şi asta aflându-se la sânul Patriei-Mame. Acum, la peste un deceniu de la căderea gardului de sârmă ghimpată de pe Prut, care gard, lento-lento, este ridicat din nou şi pus la loc, la ce nivel se poate discuta despre o anume integrare cultural/literară? O, va exclama unul dintre eventualii cititori: dar sunt alte timpuri! Trăim o epocă a circulaţiei rapide a informaţiei, a liberului schimb de persoane şi valori, a... a... Şi asta e adevărat. Numai că această epocă supratehnicizată şi ultrainformatizată a făcut să marginalizeze cartea şi literatura propriu-zisă într-o aşa măsură, încât ea/ele nu mai au decât un infim impact asupra... Târziu, mult prea târziu am venit şi noi ca să facem literatură şi să plăsmuim cărţi, crezând că prin  şi cu ele vom schimba ceva în lumea aceasta absurdă şi idioată în care ne-a fost dat să vieţuim... Vai, târziu, prea târziu! Să fi fost măcar cu vreo sută de ani mai devreme... La ce bun "integrarea", dacă o carte scoasă cu mare greu de sub tipar nu ajunge la cititor, abia de o citesc vreo doi-trei amici ai autorului? Restul lumii e cuprins de întuneric şi ignoranţă!... O, dar eşti un sceptic, un pesimist! mă va contrazice un... optimist. Ca să vă demonstrez că nu e... chiar aşa, vă voi întreba la rândul meu: spuneţi-mi, rogu-vă plecat, are oare nevoie literatura română care e, neîndoielnic, o literatură mare, o literatură cu adevărat europeană, are ea nevoie de aşa-zisa noastră integrare? Ce aducem nou, necunoscut, valoros în patrimoniul literar românesc luat în ansamblu?... Aici e aici! Astfel, vă propun o altă formulare a problemei pusă în discuţie: Nu "integrare" şi nici "unitate", ci să săltăm bara de sărit ceva mai sus  şi să ne întrebăm frontal, franc şi fără pic de condescendenţă: literatura iscată în acest teritoriu blestemat şi afurisit ce vrea să spună ea lumii? Care ar fi miza ei de participare la  universalitate? Numai dacă avem a spune ceva demn de interes pentru alţii, de pe orice meridian al globului ar fi aceştia, numai atunci face să te lansezi în aventura scrisului... Dar e cam târziu: toate cele mistere şi subtilităţi ale omului şi existenţei lui au fost demult elucidate, de la Eschil, Dante, Shakespeare, Rabelais... Ha-ha! Ştiu că ai mai avea multe nume celebre de înşirat, mă pune  la punct un mucalit, dar odată ce l-ai citat pe prea învăţatul şi veselul Alcofribas, vreau să te contrazic şi, totodată, şi să te ajut un pic: nu este adevărat că n-am avea ce aduce şi noi ceva nou şi valoros la tezaurul literaturii universale, fără să mai vorbim de cea română... Mă faci curios-să te aud!... Marea tragedie a existenţei noastre, nu este ea oare un subiect demn de pana celor mai mari maeştri?... este, dar după cum spuneam au imortalizat acest fatum al omului atâtea mari genii, dintre care am adus ceva mai sus pe unii... adevărat, dar la ei era vorba de voinţa rea a zeilor sau de spiritul de sacrificiu al eroilor, de momente de slăbiciune umană, pe când în cazul nostru... ce e aparte/special în cazul nostru, care ar putea deveni subiect şi substanţă a unor geniale opere?... Eu aş zice că nicăieri în lume, niciodată pe parcursul milenar al istoriei o tragedie nu s-a produs sau nu a avut la bază o prostie. Adică o tragedie care să se bazeze pe o prostie... Despre ce prostie vorbeşti, domnule? Tot aceea! La momentul potrivit nu am făcut unirea, pentru ca ulterior să scâncim şi să ne... integrăm: cultural, literar, spiritual şi... democratic/liberal sau mai ştiu eu cum... Dar asta ţine de... politică, de modul cum s-a comportat la momentul respectiv clasa politică - laşă şi vândută... Dar n-am spus în capul acestor note că termenul de "integrare" este impropriu şi provine din politică?... Fie, totuşi ne interesează destinul literaturii noastre. Să trecem peste un simplu cuvânt şi să vedem ce ai de zis despre celelalte aspecte...

Scriitorii se cunosc, dar mai mult la modul individual. Şi e firesc să fie aşa, or, scriitorii sunt individualităţi şi primii mari individualişti. Iar orice comunitate lunecă, volens-nolens, spre gregarism. Cât despre cărţi şi reviste acestea circulă chiar mai prost ca înainte...

2. Pe loc s-a şi conturat o falsă problemă: dacă vreau, găsesc şi citesc orice carte şi orice revistă. E musai să vreau! Dar de ce oare nu vreau totdeauna? Aş vrea, dar nu pot! Asta-i: nu pot.

3. Am vaga impresie că într-o societate în care domină consumismul - şi noi cu cât suntem mai prizăriţi şi mai săraci, cu atât tindem să apucăm mai mult - într-o atare societate criteriul esteticului este eludat, completamente uitat. Or, acesta fiind indiciul de bază, fundamental al unui om normal, pentru care frumosul constituie suprema aspiraţie în viaţă, iar frumuseţea se poate manifesta doar prin şi în om, iar oameni normali abia dacă poţi găsi azi unul la un milion, poate chiar mai rar, de unde să funcţioneze bietul de criteriu? De aici duble măsuri, duble standarde etc. Cât despre "scriitorii din Basarabia", aceştia abia dacă sunt cunoscuţi în ţară, mulţi consideraţi nişte handicapaţi şi... premiaţi cu generozitate, publicaţi chiar de unele edituri, dar m-aş mira să fie şi citiţi de cineva. Avem şi câţiva autori de rezistenţă, pe aceştia îi ştie toată lumea, îi apreciază şi-i iubeşte, dar ei nu pot face o literatură română basarabeană aparte, cum ar dori unii teoreticieni/ideologi. Sunt parte integrantă a literaturii române şi... punctum!

4. Este o inepţie. Nu există nivele. Există valori. Şi, desigur, nonvalori. Dar oare avem valori? Anterior, propuneam să ridicăm ştacheta ceva mai sus şi să vedem ce avem a spune lumii? Nu doar cu ce venim în literatura română. De altfel, care literatură română? Aceea din timpul comunismului? Sau cea interbelică? Sau cea din ultimul deceniu? Pentru că rămâne de văzut: în ce am dori să "ne integrăm" Cât priveşte spectrul de nuanţe şi culori ale scriitorilor "chemaţi să se integreze" la "diferite nivele", recunosc, sunt subtilităţi care mă depăşesc şi de aceea nu mă aventurez în divagaţii sterile, zău aşa!

5. Am avut, avem şi vom mai avea, dar, vai, toate sunt atât de vesele şi festiviste, încât cu greu aş putea să-mi amintesc vreuna, care să mă fi impresionat şi pe care s-o pot analiza după o trecere de timp. Cât despre vreo fixare în scris a celor discutate, aici arhivele tac, pentru că nu există, iar presa literară, fiind prea subţirică, nu a putut realiza decât puţin.

6. În continuarea întrebării şi răspunsului precedent mi-am amintit  de o discuţie asupra postmodernismului în literatura română, organizată de revista "Contrafort" cu participarea scriitorilor şi profesorilor universitari Ioan Bogdan Lefter şi Andrei Bodiu, pe care am citit-o cu mult interes, dar nu prea am găsit în ea referiri la realităţile literare de la Chişinău. Or, le spuneam colegilor de la redacţie, anume în literatura tânără din anii ’80, de unde se trag şi optzeciştii noştri, în special, proza basarabeană a anilor optzeci, cohorta celor zece tineri prozatori, avându-l în frunte de Nicolae Vieru, ei nu au încăput în atenţia acelei discuţii... Tocmai de aceea mi s-a şi părut o discuţie pur teoretică, iar oaspeţii nu au avut ocazia de a cunoaşte ceea ce s-a scris aici la noi în acea perioadă de efervescenţă. Or, tocmai atunci apărea şi romanul de mare densitate artistică şi profundă analiză psihologică Martorul, semnat de Vasile Gârneţ, unul din organizatorii respectivei discuţii... Mă mir de ce atâta... modestie? Să se fi dezis de acea carte şi să se lase complet furat de poezie? Va veni cred un timp, când autorul acelei cărţi de proză, se va vedea "obligat" să revină la propriile personaje, ca să ne aducă în faţă pe "Acuzatul" şi, în fine, cine ştie? pe "Achitatul"? Că doar n-o să rămânem nişte damnaţi pentru vecie în această rezervaţie roşie?

7. Îmi place Cărtărescu, un sclav-erou al vocaţiei sale, un autor cu o structură profund modernă/postmodernă, care lucrează în aceeaşi măsură cu ambele emisfere ale creierului; e şi un mare erudit şi un hipersensibil, e şi un mare muncitor, chiar dacă uneori pare cam izolat de lumea asta... trecătoare; se aventurează în sinteze ciclopice ceea ce demonstrează o forţă de creativitate ieşită din comun. Dintre cei de la Chişinău îi simt aproape pe Em. Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, scriitori de factură nouă, şi mă bucur enorm că am ajuns să trăiesc sub acelaşi cer cu ei, ca să pot să-mi văd visele (eşuate) realizate în şi prin ei şi alţii ca ei...

P.S. Acum voi arunca o "ochire în timp" şi voi rezuma pe scurt, telegrafic, cele ce am observat eu, pe parcursul ultimilor decenii, privitor la evoluţia prozei în spaţiul acesta.

1) La capătul unei analize ce iniţia o discuţie în problemă, care în cele din urmă a fost calificată ca provocatoare şi chiar... diversionistă (era în 1979, în plin regim totalitar), conchideam (categoric, profetic): "...ştiut fiind că limba este materialul de bază al literaturii şi că scriitorul este cel care contribuie la dezvoltarea şi îmbogăţirea limbii literare a poporului... aici, la Marele Triaj al Vremii, nu vor rămâne decât pagini scrise de un Ion Druţă, Vasile Vasilache, George Meniuc, Ion C. Ciobanu, Aureliu Busuioc, mai toţi ceilalţi fiind trecuţi la compartimentul: searbădă... ziaristică... reportaj... proză-stenogramă... (Vezi pag. 72 în volumul de eseuri şi recenzii, apărut în 1981 şi intitulat emfatic "Suflul vremii", denumire pretenţioasă, pe care eu însumi am parodiat-o mai apoi, zicându-i: "Sulful vremii" şi "Suflu viermii").

2) Dacă în cadrul discuţiei din 1979 făceam o paralelă între cărţile din deceniul al şaselea şi cel din al şaptelea şi constatam un regres, o tendinţă făţişă a autorilor de a executa comandamentele ideologice ale regimului brejnevisto-bodiulist, la sfârşitul anului 1986 prezentam o comunicare despre noua proză, a celor tineri, care ulterior au fost denumiţi - s-ar fi cuvenit să fie, pe drept cuvânt, denumiţi -  optzecişti, dar nu se ştie de ce au fost uitaţi. Iată-i: "Nicolae Vieru, Silvia Celac, Ion Bogatu, Constantin Munteanu, Nicolae Rusu, Lidia Istrati, Valentin Cuiumju, Victor Dumbrăveanu, Tudor Marin, Haralambie Moraru... Cei 10!" (Vezi pag. 236, Jurnal 1986-1988) Dat fiind că acele cărţi au rămas să zacă până astăzi în "Cimitirul buchilor chirilice", dar sunt printre ele cărţi de rezistenţă, voi aminti aici câteva: Omul din oglindă de N. Vieru, Jocul cu umbra de S. Celac, Livada cu nuci albaştri de C. Munteanu, Lia de N. Rusu, Întoarcerea celui risipitor de I. Bogatu, la care am putea adăuga proza de o serioasă analiză E frig la paralela 33 de H. Moraru, apărută ceva mai târziu...

3) În 1990, la o întrunire a scriitorilor, încercam să trasez nişte perspective de evoluţie a scrisului nostru în condiţiile libertăţii de creaţie ce ni se oferise după abolirea cenzurii: "ieşirea din provincialism, din banal... reîncadrarea... în spaţiul literar-cultural al neamului întreg, recuperarea experienţei acumulate de literatura română, în special de cea dintre cele două războaie"... "scrisul nostru... abia se apropie de poarta ce ni se deschide larg spre civilizaţia europeană şi cea universală, dar acolo nu avem ce căuta şi nimeni n-o să ne ofere ospitalitate... dacă nu ne vom debarasa de aceleaşi tare ale existenţei totalitare... dacă nu vom şti să ne păstrăm fiinţa naţională" şi tot ce avem mai de preţ, găsind expresia modernă, civilizată..." "Cunoaşterea limbilor de circulaţie universală este un imperativ pentru orice scriitor, care se vrea ca atare"... Studii sistematice în marile centre universitare ale continentului pentru tineri"... (Vezi pag. 160, rev. Basarabia nr. 1, 1991; tot atunci introduceam în circuit termenul lovinescian de sincronizare, care ulterior a fost cu mult succes banalizat, ca atâtea lucruri de valoare la noi).

4) În fine, "Pizdeţ!" Ce: Pi...? Aşa se numeşte romanul unui tânăr basarabean apărut la Braşov... L-ai citit?... Fug să-l caut pe Iulian Ciocan, a promis că-mi împrumută cartea lui Alexandru Vakulovski, s-o citesc şi eu... Nu cumva tânărul romancier optând pentru un atât de sugestiv titlu... s-o fi gândit la literatura română din Basarabia? Pizdeţ cu ea!... Atunci nu ne rămâne decât să scoatem din uz sintagma... şi să zicem simplu: literatura română!" (Vezi rev. Sud-Est", nr. 4, 2002). După ce l-am obţinut şi parcurs dintr-o singură respiraţie, am fost totalmente contrariat. Mi-am zis: făcea oare să se ducă un tânăr la studii în sfânta noastră Românie şi să ne fericească cu un asemenea opus? Din lumea narcomanilor... Făcea oare să ne... sincronizăm, să ne integrăm etc.? Stai, mi-am zis, dar a mai apărut şi un alt roman, Iepurii nu mor de Ştefan Baştovoi. Pe acela nu l-am citit încă. Poate că..." Acela îi şi mai p..", mă dumereşte Em. G.P.,  întâlnit la premiera piesei Irinei Nechit Doamna-din-Satul-Florilor-ce-mor. Asta-i încă una! Şi eu atât l-am bătut la cap pe Iulian să-mi găsească şi acest roman, dar mi-a spus că numai Crudu îl are... Aştept să mi-l împrumute Dudu, a promis, dar până atunci mi-au venit nişte idei şi paralele extrem de bizare. De ce nu ar avea dreptul la viaţă şi o astfel de proză? Că doar n-o să scrie tinerii de astăzi conform vechilor canoane... Alte timpuri, alte cărţi!... Aici mi-a revenit în minte remarca actriţei şi regizoarei Maria Doni, care a montat piesa amintită mai sus: "Azi romantismele nu prind. Tineretul râde de ele!" Exact aşa este. Şi eu râdeam la vremea mea de apucăturile bătrânilor... Dar iar mă întorc şi zic: cine ni-e de vină că nu am avut parte de o evoluţie normală? Şi acum trebuie să ne dăm cu lumea într-un ritm extrem de accelerat. Să recuperăm şi bune şi rele, mai cu seamă că nu e chip şi fără acestea.

5) În încheiere: integrare? sincronizare? Vin cu o idee. Deceniul despre care discutăm ar consemna cea de-a treia încercare de revenire la matca literar-cultural-spirituală românească în ultimul secol: cea de după 1918, cea de după moartea tiranului Stalin şi aceasta de după destrămarea imperiului roşu. Dar cea mai interesantă este perioada dintre cele două războaie, din care am putea extrage destule învăţăminte... Există interesante analogii. D.e.: ce-ar fi să se întreprindă o analiză sincron a trei cărţi: "Însemnările unui flămând" de Ioan Sulacov, 1936, "Bruta se amuză" de Nicolai Costenco, "Basarabia", şi cartea lui A. Vakulovski? Sau să se meargă şi mai departe, luând-o de la anonima Aglaia, trecând prin scandaloasa Micuţa lui Hasdeu şi, tot aşa, venind spre timpurile noastre, ca să vedem dacă şi ce s-a schimbat în optica şi substanţa prozei din acest spaţiu... Fie chiar şi insistând doar asupra psihologiei tânărului erou, ca să nu zic a studentului. Ar fi o întreprindere curioasă, nu? Ba chiar s-ar putea monta un mare show (bal mascat!) care să fie susţinut şi finanţat de vreo fundaţie! Da, acţiunea însă, zic eu, nu ar avea nici un haz, dacă nu vor fi prezenţi şi cei doi mari basarabeni:Hasdeu şi Stere... am fi foarte curioşi să auzim ce-ar zice ei de literatura noastră de astăzi şi de modul cum ne sincronizăm/integrăm nu doar în scrisul românesc, ci în cultura şi literatura universală?

V.B.

P.P.S. Revenind la tonul serios/grav/cvasiacademic, propun să se iniţieze o discuţie care ar încerca o analiză, cel puţin a prozei din deceniul care s-a scurs, ca să vedem ce aduce ea în ansamblul literaturii române (dar, poate şi al celei universale?) şi pentru asta schiţez un mic repertoriu de titluri de cărţi, care, eventual, poate fi completat. Şi anume, de la oarecum mai tradiţionalele: Lătrând la lună şi Pactizând cu diavolul de A. Busuioc, Labirintul şi Venetica de A. Şalari, Şobolaniada de N. Rusu, fără a uita de romanele eseu Suntem visele tale, Doamne şi Portretul pictorului cu demonii săi de V. Babansky (îmi place grozav acest "Y"! ar fi exclamat ironic Nicolae Vieru) şi până la modernele/postmodernele Goană după vânt de L. Istrati, Schimbarea din strajă de V. Ciobanu, Aşteptaţii fiului sau Carte pentru căruţaşi de Dumitru Dan Maxim, Rondul de Gh. Postolachi, Totul despre mine de C. Cheianu, Nuvelele lui N. Popa, Leo Butnaru, Iu. Bodrug şi până la "...eţ" de A. Vakulovski (fără "Y"!) şi Iepurii nu mor de Ş. Baştovoi (pe care, sper, să o obţin până atunci, spre a mă include şi eu în dispută)...

P.P.P.S. Ca să discuţi, e musai cel puţin să citeşti cărţile respective. Dar, ziceam, se citeşte oare la noi? Căci... se mai discută şi fără a se... citi. Aici noi suntem noi! La cel mai înalt nivel...

V.B.

Mircea Iorgulescu,

scriitor, Paris

1. Sensul şi conţinutul acestei expresii îmi scapă. Habar n-am ce este ori ar putea fi "integrarea literară", deşi am întîlnit adesea această formulă în publicistica de la Est şi de la Vest de Prut. E vreo fantomă locală?! Prin alte părţi nu am auzit, mă rog!, nu am citit, decît de "integrare" economică  sau  politică , să fie oare vorba de ceva similar?

În orice caz, nu sînt convins că transferul termenului "integrare" din zona politicului şi a economicului în cea a culturii şi a literaturii este fericit. Cu atît mai mult cu cît nici în teritoriile de origine conţinutul acestui concept nu este prea clar. În politică şi economie "integrarea" presupune constituirea şi existenţa unor ansambluri (federaţii, confederaţii, alianţe, uniuni, pacturi, asociaţii ş.a.m.d.) de unităţi statale, pe criterii specifice. Utilizarea cea mai frecventă a termenului "integrare" se înregistrează în textele referitoare la Uniunea Europeană, iar aceasta este o construcţie juridică şi economică neîncheiată, în curs, pe cale acum de a lua şi o formă politică, şi una militară. Unele state din Uniunea Europeană sînt mai "integrate" decît altele, fie pe plan financiar ("zona euro"), fie poliţisto-vamal ("spaţiul Schengen"). Este de asemenea evident că pe măsură ce procesul a evoluat "integrarea" a dobîndit noi sensuri. Niciodată, nicăieri şi în nici unul dintre aceste texte nu există însă vreo referire la literatură, nimeni nu şi-a pus problema unei literaturi "integrate" sau a "integrării" literaturilor!!!

Pe de altă parte, inadecvarea acestui termen pentru relaţiile dintre România şi Republica Moldova este totală, cîtă vreme cele două state nu sînt angajate într-o acţiune de "integrare" vizînd constituirea unui spaţiu economic comun şi/ori a unei forme oarecare de asociere politică. Argumentul istoric (Republica Moldova este o formaţiune statală recentă, apărută ca o consecinţă a descompunerii URSS, pe o parte a teritoriilor româneşti anexate de fostul imperiu sovietic după al doilea război mondial) şi comunitatea lingvistică (româna fiind limba vorbită de majoritatea populaţiei din Republica Moldova) nu au determinat politici semnificative de apropiere şi cu atît mai puţin vreo "integrare" oarecare. Apărută după ce Republica Moldova şi-a proclamat independenţa, posibilitatea celor două state de a avea şi hotărî legături directe nu a fost însă ratată, ci a fost din plin folosită. A fost folosită pentru îndepărtare. Prefigurată de anexarea prin dictat din 1940, ruptura de după război fusese una artificială, impusă brutal de sovietici; dar căderea comunismului în România şi dezagregarea URSS au dus la consfinţirea, nu la dispariţia acestei rupturi. Distanţa dintre Bucureşti şi Chişinău este în 2002 mult mai mare decît era în 1989 şi nu este deloc sigur că nu se va mări şi mai mult.

Să constea numita "integrare literară" în cunoaşterea (bună, mai bună, foarte bună) dintre "comunităţile scriitoriceşti" din cele două state şi în libera circulaţie a cărţilor şi a publicaţiilor literare pe teritoriile lor, aşa cum se sugerează destul de explicit în întrebarea dvs.? Dacă da, nu văd raţiunea pentru care unor asemenea acţiuni nu li se spune pe numele lor şi trebuie neapărat să poarte pălăria unei formule goale de sens, dar foarte la modă şi tot atît de suspectă de oportunism, fie acesta şi involuntar. Rezultatul este un amalgam, însă. Libera circulaţie a cărţilor şi publicaţiilor, de exemplu, ţine de existenţa unui anumit cadru juridic, dar şi de criterii economice. Sînt vandabile în Republica Moldova cărţile şi publicaţiile editate in România, sînt vandabile în România cărţile şi publicaţiile editate în Republica Moldova? Ignor existenţa unor studii de piaţă profesioniste pe această temă totuşi simplă. Cît despre cunoaşterea dintre "comunităţile scriitoriceşti", mi-e teamă că avem de-a face cu o reprezentare uşor cosmetizată datînd din perioada regimurilor comuniste, o reprezentare în esenţă colectivistă şi birocratică.

2. Chiar "procesul de integrare" literară este o falsă problemă. A apărut, probabil, şi ca o compensaţie pentru deznădăjduitoarea absenţă a unor acţiuni politice de apropiere între cele două state, totuşi!, româneşti.

3. Oh, nu!!! Ideea existenţei unor abstracte "criterii de evaluare estetică" putînd fi stabilite şi adoptate (cum anume, prin decret?! printr-o lege votată în parlament?!) ţine de aceeaşi vetustă viziune birocratică a literaturii. Îndeplineşti criteriile – devii scriitor! Sau eşti, nu?!, "omologat", ca la concursurile de Miss, unde există, tot aşa, "criterii de evaluare estetică" foarte riguroase! Aşa s-a născut şi realismul socialist, noi, cei din Est, ştim – sau ar trebui să ştim – suficient de mult în materie de "criterii de evaluare estetică" fixate de te miri ce instanţă pentru a evita asemenea capcane...

4. Aceste "criterii" îmi par a fi mai degrabă nişte ficţiuni ideologice ivite din nevoia de autoafirmare a diverselor grupuri şi grupări. Epoca scriitorilor "oficiali", de pildă, s-a încheiat odată cu prăbuşirea regimurilor comuniste. Aceste regimuri aveau nevoie (ori aveau iluzia că au nevoie) de scriitori, în vreme ce regimurilor postcomuniste, oricare ar fi culoarea lor politică reală sau afişată, scriitorii le sînt indiferenţi. A crede că mai există astăzi "scriitori oficiali" împotriva cărora luptă eroic "scriitori independenţi" este sau o naivitate, sau o trişerie. Tot o naivitate sau o formă de provincialism este şi conflictul dintre tradiţionalişti şi postmodernişti, în Franţa, în Germania, în Italia, în Marea Britanie luate laolaltă nu sînt nici pe departe atît de mulţi militanţi literari postmodernişti ca în România şi în Republica Moldova. Sînt curios de puţine, în schimb, în cele două state, cărţile bune, importante, memorabile. Să fie pentru că insigna de postmodernist, ce străluceşte pe atîtea brave piepturi, nu conferă nici talent, nici valoare?! Nici carnetul de membru al unei generaţii, nici autodecretarea ca reformist, europenist etc.

5. O, desigur! Despre nevoia de afirmare a postmodernismului şi despre cît sînt de înapoiaţi cei care nu au devenit, încă, postmodernişti; despre nesimţirea "bătrînilor" de a nu muri mai repede, pentru a lăsa loc liber "tinerilor" care nu încap de ei în literatură etc. Va fi fiind oare vreo legătură între persistenţa acestor "polemici şi dezbateri" şi caracterul predominant derizoriu al literaturii scrise pe fundalul lor?! Fapt este că pentru mulţi autori problema fundamentală, obsedantă, absorbantă este "a fi sau a nu fi postmodernist" (europenist, reformist etc.).

6. Vezi mai sus!

7. Regret, pentru un critic literar în exerciţiu întrebarea este oarecum naivă.

Valentina Tăzlăuanu,

scriitoare, redactor-şef al revistei Sud-Est, Chişinău

1. Bineînţeles că acest concept de integrare culturală a acumulat pe parcursul a 10 ani o anume "componentă reziduală" dată fiind frecventă şi nu întotdeauna adecvată ca utilizare în contexte dintre cele mai diferite. Ceea ce nu înseamnă că, atît ca strategie a culturii, cît şi ca acţiune concretă, noţiunea şi-a pierdut din actualitate sau valabilitate. Este neproductiv şi chiar riscant să se considere, mai ales în situaţia politică de la noi, că ar fi posibilă astăzi o deturnare a procesului. Indiferent de gesticulaţia belicoasă a "învingătorilor" momentului, sau de speculaţiile defetiste de care n-am dus lipsă niciodată, integrarea rămîne vitală pentru cultura basarabeană. Nu încape îndoială că între cele două comunităţi scriitoriceşti s-au stabilit nişte raporturi pe anumite segmente chiar cordiale, aş zice. În aceeaşi ordine de idei, cred că există deja o zonă clară de interferenţă între cele două literaturi, un spaţiu, restrîns deocamdată, în care ele fuzionează. Pentru fortificarea acestor legături speciale va trebui însă să lăsăm timpul să mai lucreze. Şi oamenii, desigur. Fiindcă într-o materie atît de fragilă ca cea a literaturii devine importantă şi problema compatibilităţii, a acceptării, a recunoaşterii. Aceasta din urmă nu neapărat în sensul acordării diplomelor de merit sau a gratulării unor autori cu "semnul calităţii româneşti." Mă gîndesc aici la recunoaştere ca la un act intim, subiectiv de identificare reciprocă a unor oameni ce aparţin aceleiaşi culturi şi nu doar a unor vorbitori de limbă română, virtuali consîngeni sau accidentali parteneri de dialog.

Literatura română, în mod firesc, este mai bine cunoscută la noi (în mediile care citesc), decît sînt cunoscuţi dincolo de Prut autorii basarabeni. Nu că ar circula mai bine cărţile, ci oamenii interesaţi să le caute. În ce priveşte revistele culturale lucrurile stau mai prost. Ar fi normal, de exemplu, ca publicaţiile ce apar la Chişinău să ajungă măcar în bibliotecile mai importante din România, dacă nu la un public cititor mai larg. Şi invers.

2. Rămîne rezistent încă binecunoscutul (eternul?) complex al provinciei în raport cu centrul. (Povestea cu dispariţia centrelor în cultură nu se referă la cazul nostru). Între timp, la acesta s-a adăugat un complex "metafizic", izvorît din neputinţa de a ajuta mentalul colectiv să depăşească anormalitatea, să se elibereze mai repede de molozul catastrofei identitare care l-a marcat. De cealaltă parte, am putea vorbi despre un soi de superbie vag paternalistă şi despre imposibilitatea sau, uneori, nedorinţa de implicare într-o cauză dacă nu pierdută, cel puţin neasumată pînă la capăt, colaterală, inoportună. Dificultatea de fond a integrării vine, cred, şi din cvaziabsenţa unui program coerent, în realizarea căruia ar fi interesate ambele părţi şi care să nu poată fi modificat sau anulat prin arbitrariul politic al guvernărilor ce se succed, unele dintre ele extrem de deficitare la capitolul interes naţional sau de-a dreptul infirme la cel al conştiinţei identitare. Există şi o serie de probleme obiective, cum este sincronizarea la nivelul, nivelele actuale ale scrisului românesc, deschiderea spre alte paradigme estetice. Personal, am parcurs mai multe faze ale acestei integrări înainte şi după 1989. La un moment dat, experienţa devine un filtru şi pentru inevitabilele complexe. Dacă nu le poţi depăşi, înveţi să le disimulezi. Te vezi oricum obligat să-ţi verifici posibilităţile. Devii realist.

3. Mi se pare oarecum obsesivă şi exclusivistă această chestiune a "criteriilor unice", care se mai pune. N-ar putea fi şi aceasta una din problemele inventate, scuza pentru o anume ambiguitate a relaţiei între cele două literaturi sau, mai exact, între cele două realităţi literare diferite?

Cu tot relativismul lor, care este şi al timpului, criteriile ce operează în cîmpul literelor româneşti favorizează literatura basarabeană tocmai prin faptul că ridică ştacheta valorizării. Este şi o formă de loialitate, pe care trebuie să o acceptăm ca atare dacă dorim cu adevărat să ne integrăm.

4. Cred că nici nu intră în discuţie. Mai mult, unele dintre criteriile pe care le-aţi menţionat sînt valabile şi funcţionează în cazul oricărei literaturi contemporane. Viaţa literară este de neimaginat în afara acestei mişcări de integrare şi asimilare a unor tendinţe şi ideologii literare adesea contradictorii. Relaţiile antinomice de tipul celor enumerate, respectiv, a unor linii de (mai mare sau mai mică) tensiune ce despart diversele paliere ale literaturii române îşi au echivalentul şi în literatura basarabeană Iar… cei ce seamănă, se adună. Nu pomenesc aici şi partea a doua a dictonului franţuzesc.

5. Cu excepţia unor dezbateri axate pe subiecte mai generale, implicit cele organizate de revistele noastre de cultură, majoritatea acestora se consumă autonom şi se percep tot aşa. Poate şi pentru că atît în cadrul preocupărilor teoretice, cît şi în practica literară termenii de referinţă şi priorităţile sînt, totuşi, altele. În ciuda aparentei ei pregătiri şi dorinţe de integrare, literatura basarabeană încă nu şi-a încheiat un număr de socoteli cu trecutul ei dificil. Anume această împrejurare cred că explică nevoia ei periodică de a reveni la o anume istorie, ce se cere recuperată, accentul punîndu-se pe aspectul ei cantitativ sau politic, mai puţin pe cel al valorii. Şi asta deoarece o necesară reconsiderare nu poate avea loc, nu poate fi completă, înainte de operaţia de re-compunere, de re-dobîndire a identităţii risipite sau denaturate. Avînd în vedere şi factorul temperamental, flegma noastră specifică, lucrurile  sînt explicabile.

6. E greu să vorbeşti despre eficienţă într-un proces marcat de atîta inconsecvenţă. Deşi involuntară, rima ce a rezultat predispune deja la un ritm. Cea mai bună soluţie ar fi apariţia unor cărţi bune, convingătoare, credibile ca performanţă literară, şi care nu ar avea nevoie de "duble măsuri pentru a fi considerate ca atare... Nu este de neglijat nici capacitatea şi promptitudinea criticii de la noi de a le semnala...

7. Sînt mai multe. Pe unele le cunosc deoarece sînt intens mediatizate. Altele mă interesează pur şi simplu, din motive, să zicem, subiective. Dar nu mă simt în stare să concurez cu performerii de la noi ai listelor de acest gen. Poate pe unii îi stimulează astfel de pomelnice. Pe mine mă fac să privesc înapoi cu două-trei decenii. Fără mînie, dar şi fără plăcere. Sorry.

Adrian Popescu,

scriitor, redactor-şef al revistei Steaua, Cluj

1. Imediat după începutul anului 1990, am fost, împreună cu o delegaţie de scriitori (Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Nicolae Prelipceanu, Laurenţiu Ulici, Sergiu Adam ş.a.) la Chişinău. I-am întâlnit pe confraţii noştri basarabeni, cunoscuţi dinainte de ’89, din ziarele care ajungeau şi la Cluj. Simţeam, atunci, naiv poate, că integrarea  literaturilor  noastre, despărţite artificial, politic, se va face de la sine. Deşi trebuie să-mi amintesc, chiar cu acest prilej al vizitei noastre timpurii şi entuziaste, unele rezerve, faţă de barzii patriotarzi de la Bucureşti au şi fost formulate, şi de noi şi de colegii basarabeni mai tineri. Un prim semnal că nu e totul chiar aşa de lin azi, în 2002, comunităţile scriitoriceşti dintr-o parte şi alta a Prutului se cunosc mai bine, se manifestă mai nuanţat, mai selectiv. Există, fireşte, o circulaţie a cărţilor şi a revistelor literare dintr-o parte în alta a graniţei. Una relativ normală (minus întârzierile).

2. Dificultăţi comune: conflictul dintre o practică literară tradiţionalistă şi una modernă (postmodernă). Dintre autori de tipul tinerilor de la Contrafort (Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu şi toţi ceilalţi, excelenţi eseişti, critici, poeţi), sau Em. Galaicu-Păun, ori Nicolae Popa, sau Arcadie Suceveanu şi "consacraţii" care refuză înnoirea stilistică şi regîndirea exclusivismului propriu. Acad. Mihai Cimpoi, echilibrat şi cu o reală autoritate literară, ţine o cumpănă între cei vechi şi cei mai noi (Dumitru Crudu, A. Vakulovski), reuşind să medieze între orientări, caractere, o pace literară relativă, o convieţuire necesară. Sigur că, deşi aflat la maturitatea biologică şi sper, şi cea literară, sentimentele, opţiunile mele merg în direcţia celor mai tineri. Aşa că alături de Andrei Burac, să spunem, (care şi-a păstrat disponibilităţile afective ale adolescenţei literare) şi de Grigore Chiper sau Leo Butnaru realizez, la rându-mi, o confraternă convieţuire literară, cu ocazia unor simpozioane, festivaluri, întâlniri.

3. Aceeaşi măsură valorică, sunt convins, funcţionează şi în România şi în Republica Moldova, iar revistele basarabene (Contrafort, Sud-Est, Basarabia - atunci când apare) fac parte din circuitul comun dezbătând teme comune (postmodernismul cu Observator Cultural, de pildă). Cu criterii comune (estetice, dar şi etice). Nu este cazul să "profesezi sensibilităţi", când autori basarabeni iau, pe merit, premii literare ale Uniunii, cărţile lor se comentează în presa din România, deţin rubrici etc.

4. Mai multe nivele de integrare literară româno-basarabeană. Poate că e normal că "oficialii" rezonează cu "oficialii", independenţii cu independenţii, congenerii între ei, moderniştii se simt mai aproape de cei asemenea lor, postmoderniştii au afinităţi cu colegii lor... Şi ca tăietură într-un peisaj ce nu e deloc monoton: europeniştii împotriva unui conservatorism cu reziduuri comuniste (postcomuniste, exprimate mai pe faţă, mai pe ascuns, printr-o supunere la sugestiile puterii (oricare ar fi). Situaţia nu tocmai senină, şi la noi şi dincolo, "străvechea" înfruntare dintre fondul autohton şi cel deschis european, conflict revenind, s-a remarcat, cam o dată la 30 de ani, în cultura română. Suntem, acum, în faza unor clarificări ideatice (ideologice chiar) când ambiguităţile (estetice, comportamentale) nu mai pot înşela cititorul.

5. Dar avem cam aceleaşi probleme estetice. Şi cam acelaşi mod de a încerca rezolvarea lor. Graba unor tineri de a nega tot ce-a fost înainte de ei, intoleranţa unor vârstnici faţă de înnoire, de o lectură care să revizuiască ordinea propusă de critica dinainte de ’89. Extreme care greşesc, fireşte, prin maniheismul lor tenace. Noutatea nu înseamnă automat valoare şi substanţă (mai cred în ele). Vechiul are resurse nebănuite de a fi actual. Aşa că provincialismul trebuie să ne sperie (în spaţiu, dar şi în timp, ar observa un critic, pe urmele lui T.S. Eliot), încremenirea în proiecte.

6. Publicarea la edituri din România a basarabenilor şi a scriitorilor noştri la Chişinău (Cartier), întâlnirile la diferite evenimente culturale (Literaturexpress în 2000 cu colegii de la Contrafort), simpozioanele de la Neptun, şedinţele de Consiliu al Uniunii Scriitorilor de la Bucureşti.

7. Cele deja pomenite, în ce priveşte Basarabia, dar la care i-aş adăuga pe Aureliu Busuioc, S. Saka, pe Grigore Vieru (dinainte de ’89), pe Nicolae Esinencu, Irina Nechit.

Despre scriitorii români pe care-i apreciez, aş putea face liste peste liste şi tot n-aş isprăvi, de la Mircea Cărtărescu la Ion Pop, de la Mariana Codruţ la Mircea Martin, de la Nichita  Danilov la Nicolae Prelipceanu, Gabriel Chifu, Ioan Flora, de la Angela Marinescu la Ruxandra Cesereanu, de la A la Z (şi n‑am pomenit decât nume de poeţi). Ce să mai zic de Ion Mircea, Marian Drăghici, Dinu Flămând sau Ileana Mălăncioiu, ori Gabriela Melinescu, sau Ion Mureşan? Dar prozatorii? Breban, Uricaru, Agopian, Groşan, Ecovoiu... Ori excelenta eseistă (şi poetă) care e Marta Petreu? Ori sistematicul G. Grigurcu, mereu limpedele, în judecăţi de valoare, N. Manolescu? Provocatorul de polemici şi dezbateri la zi, Ion Bogdan Lefter. Tinerii critici C. Rogozanu şi D. Cristea-Enache, Luminiţa Marcu şi Corin Braga. Talentata prozatoare care e Adriana Bittel şi ingeniosul exeget Alex. Ştefănescu sau Dan Cristea şi G. Dimiseanu şi fermecătoarea Ioana Pârvulescu (o prozatoare prin paginile sale dedicate jurnalelor şi atmosferei lor) şi mai tinerii Horea Poenar, Constantin Cubleşan. Mihaela Ursa, Sanda Cordoş. Nume care îmi vin în minte şi de care nu mă despart uşor. Dar Al. Cistelecan, V. Podoabă, Aurel Pantea, ori Cezar Ivănescu? Andrei Bodiu, Constantin Abăluţă, Ioan Moldovan? Criticul Marin Mincu? Poetul Virgil Mihaiu? Mulţi.

Liviu Ioan Stoiciu,

scriitor, redactor-şef adjunct la revista Viaţa Rom`nească,  Bucureşti

Două literaturi române?

1. Îmi place întrebarea care specifică existenţa celor "două state româneşti": aceasta e realitatea "istorică" teritorială, politică şi economică, într-adevăr. Numai că mentalitatea scriitoricească românească nu consideră Basarabia un stat, ci o provincie. Cu atât mai mult cu cât vorbim de graniţele spirituale ale limbii române, de literatura scrisă în această limbă. Vrem, nu vrem, capitala acestei limbi este Bucureşti. Mai exact, Chişinăul nu e un centru al limbii române, în nici un caz (ci eventual al limbii moldoveneşti, conform preceptelor locale comuniste şi postcomuniste de ieri şi de azi): aşa că e greu de demonstrat existenţa celor două state româneşti şi la nivel de literatură. Avem, adică, două literaturi române? Deşi există o ruptură perpetuată îndeosebi din al doilea război mondial încoace, de când Basarabia a devenit stat sovietic (mă rog, republică), iar din 1991 "stat independent" – din păcate, cu "capitala imperială" la Moscova (comuniştii de azi de la Putere repetând, de altfel, să le intre bine în cap românilor, că în nici un caz "Republica Moldova" nu e un al doilea stat românesc), e neproductiv să demonstrăm asta, cărţile scrise în limba română vin şi de la scriitori emigraţi. În aceste condiţii, ce e de integrat? Natural, România ar fi trebuit până azi să integreze spiritual şi cultural, măcar, Basarabia (cu populaţie majoritar românească), dacă nu s-o readucă în teritoriile ei istorice – a aşteptat un semnal de la cei din conducerea "Republicii Moldova" (aleasă de basarabenii majoritar români), în acest sens. Numai că politicienii basarabeni cu majoritate în parlament au preferat să rămână sub umbrela rusească şi după prăbuşirea comunismului şi a URSS, n-au cerut unirea cu Bucureştiul (cum au făcut-o în 1918 înaintaşii lor, cu atâta clarviziune), azi ei sunt codaşi în CSI şi deja au acceptat, tacit, să aibă baze militare ruseşti în Transnistria (Armata a 14-a va avea acest statut de aici înainte, nicidecum nu se va retrage?). În timp ce România a fost invitată să adere la NATO şi, cu siguranţă, va avea baze NATO pe teritoriul ei... Graniţa pe Prut dintre "cele două state româneşti" va deveni, pentru numai Dumnezeu ştie cât alt amar de vreme de aici înainte (pentru alte generaţii de români sacrificaţi pe altarul intereselor marilor puteri nucleare), o graniţă între imperiul Uniunii Europene şi imperiul CSI, între două "civilizaţii democratice" ale unor uriaşe noi sfere de influenţă postcomuniste, restructurate.

Extraordinar, forţând din 1989 impunerea limbii române şi a grafiei latine, a limbii oficiale în republică, împotriva dominaţiei limbii ruse a Puterii politice sovietice, scriitorii basarabeni au impus respect şi în România şi au anunţat, indirect, Revoluţia românească anticomunistă, prin puterea exemplului protestului lor. Dar am avut ghinion. Evoluţia ulterioară postcomunistă ne-a îndepărtat, mai degrabă, decât ne-a apropiat, "ca români". Limba română ar fi putut să ne transforme într-o putere a Europei, dar... Limba română a rămas singura probă "venită din naştere, de la Dumnezeu" care ne dă de gol originile şi ne uneşte spiritual şi cultural, vrând-nevrând: de la entuziastele "poduri de flori" şi până la dubla cetăţenie, de la schimburile culturale, de o parte şi de alta a Prutului (cu cofinanţarea unor reviste literare de valoare, precum Contrafort) şi până la reînfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, toate au arătat lumii întregi că am făcut paşi "frăţeşti" înainte, dar şi că nu ne-am apropiat sufleteşte, ci ne-am îndepărtat, preferând să perpetuăm graniţa între noi... O fi şi un blestem românesc la mijloc, de a fi în veci divizaţi, prin interese şi orgolii meschine, care pun deasupra interesului general românesc interesul personal (sau interesul de clan; la Chişinău s-a experimentat federalizarea României Mari, de fapt, încurajată de Rusia).

Care e gradul de integrare a literaturilor scrise pe cele două maluri ale Prutului în ultimii zece ani (de când Basarabia a devenit "stat")? Bucureştiul a luat mereu distanţă faţă de "provincie", nu contează că e vorba de Transilvania sau Basarabia, a promovat după Marea Unire din 1918 literatura de valoare, perenă, indiferent unde se scria. E adevărat, recuperarea literaturii basarabene a avut un capitol aparte rezervat de pe atunci... Azi se întâmplă la fel, literatura română n-are structuri oficiale, care să discute de la rang la rang (precum cele din sistemul politic şi economic, de la stat la stat) ce e de integrat din literatura basarabeană şi ce nu. Pur şi simplu Bucureştiul aplaudă cărţile şi scriitorii basarabeni intraţi în competiţie cu cărţile şi scriitorii din România. La fel se întâmplă şi la Chişinău, sunt validate numai operele de valoare apărute în România. Nici nu s-ar putea altfel, criteriul estetic primează. Sigur, e şi o diversificare a ofertei şi a receptării critice: aşa cum în România un Adrian Păunescu are gradul lui de receptare, "popular", aşa are şi Grigore Vieru în Basarabia, şi se întâlnesc pe acelaşi palier al limbii române (cu totul alt palier decât cel al poeţilor optzecişti, de pildă; chestiune de gust şi de sensibilitate, ca şi de acumulare artistică), fiind aplaudaţi sau înjuraţi şi la Bucureşti şi la Chişinău, depinde pe ce baricadă critică îi aşezăm şi ce politică literară servesc... Spiritul de competitivitate e universal valabil în graniţele limbii române şi la nivel de literatură (sau mai ales la acest nivel, determinat în exclusivitate de limbă). Deci... gradul de integrare? Depinde... Cât de bine se cunosc azi cele două comunităţi scriitoriceşti din cele două state româneşti? E ca şi cum aş întreba: cât de bine cunosc eu comunităţile scriitoriceşti din Moldova din dreapta Prutului, din Transilvania, Banat, Muntenia sau Dobrogea. Le cunosc relativ sau nu le cunosc deloc – ei şi? Asta nu înseamnă că nu fac parte integrantă din literatura română, scrisă în limba română. Ţinând cont că în România merge la fel de prost distribuţia cărţilor şi a revistelor literare, aş putea să spun că nu văd nici o diferenţă între statutul scriitorului din România şi cel din Basarabia, sunt cărţi şi reviste literare care apar în provinciile României pe care nu le voi vedea în vecii vecilor... Bineînţeles că nu există o circulaţie normală a cărţilor şi revistelor literare nici între "cele două state româneşti", după cum nu există o circulaţie normală nici între judeţele României. Practic, ne furăm căciula singuri, fiindcă nu ne opreşte nimeni să perfecţionăm această circulaţie, să nu ne mai plângem că ne ignorăm reciproc.

2. Complexe, dificultăţi, false probleme - România se integrează în Uniunea Europeană şi în NATO, şi scriitorul din Basarabia visează să se integreze în România (natural, în graniţele limbii române), pe când politicianul se închină Rusiei şi-şi vinde pielea pe nimic în CSI, ţinând coada pe sus faţă de România... Sunt scriitori basarabeni care s-au stabilit în România (sunt chiar politicieni de frunte la Bucureşti), asta i-a ajutat să intre în prim-planul literaturii române? După cum sunt scriitori basarabeni care continuă să trăiască, să scrie şi să editeze cărţi şi reviste literare în "Republica Moldova" şi să fie atotprezenţi în prim-planul literaturii române, la Bucureşti. Integrarea "la vârf" are legătură cu valoarea scriitorului de limbă română. Dacă vreţi, vă dau un alt fel de termen de comparaţie, "în oglindă", paradoxal: literatura scrisă în România în limba maghiară (a minorităţii maghiare din România, publicată şi pe spezele statului român) n-a fost niciodată în nici un fel de proces de integrare în literatura română! Românii habar nu au ce scriu scriitorii maghiari de cetăţenie română, care se premiază şi se citesc între ei, complăcându-se în această automarginalizare etnică, publicând numai în limba maghiară. Scriitorii maghiari din România, care nu scriu în limba română, ci în limba maghiară, visează să fie integraţi în literatura din Ungaria. Pe când scriitorii de limbă română din Basarabia visează să fie integraţi în literatura din România? La fel visează şi scriitorii români din Banatul sârbesc... Dacă scriitorul român din Basarabia sau Banatul sârbesc are stea în frunte, el e integrat de la sine în marea literatură română – dacă e norocos, dacă e citit şi receptat la adevărata valoare la Bucureşti! Asemenea scriitorului român din România, care numai dacă e norocos, dacă e citit şi receptat la adevărata valoare se impune în marea literatură română.

3. Criteriile de evaluare estetică a producţiei literare originale sunt valabile pentru întregul spaţiu al limbii române. Cel puţin teoretic. După Revoluţie, critica de întâmpinare, critica de autoritate din România a intrat în recluziune, în derută şi an de an s-a diluat, s-a deprofesionalizat, motiv de alarmă pentru întreaga scriitorime română. Faptul că literatura basarabeană n-a fost până azi evaluată corect, e un neajuns al acestei critici româneşti postcomuniste lipsită de orice strategie şi orizont. S-au făcut alţi câţiva paşi înainte: sunt scriitori de valoare basarabeni incluşi în dicţionare de scriitori şi în antologii de poezie apărute în România, de exemplu, fără discriminare. Pe de altă parte, e o eroare asumată faptul că literatura originală basarabeană face parte dintr-un capitol separat al istoriei literaturii române şi că şi azi se pune eticheta "a, e basarabean", cu expedierile de rigoare. Că se poate vorbi de o "dublă măsură" a punerii în practică a criteriilor acestea de evaluare estetică, basarabenii fiind cei nedreptăţiţi? Sincer, nu cred în această dublă măsură, sunt prejudecăţi (legate de statutul aparte al basarabeanului, în general), dar nu în sens rău. Scriitorul român, din orice provincie ar fi el, e subestimat de critica noastră, e la mijloc un complex înnăscut, de neîncredere în actul de creaţie autohton şi de scepticism prost înţeles, nu ne place să ne impunem până la capăt valorile reale (adeseori mă gândesc, prosteşte, că e geloasă critica pe realizările de excepţie ale scriitorului român; e vorba de acea gelozie a zeilor), poate aşa se explică de ce nu reuşim să cucerim lauri externi.  Personal, la revista Viaţa Românească sunt fericit să-i public pe basarabeni, le dau chiar întâietate, ştiind că mai ales sensibilitatea moldovenească dă identitate literaturii române.

4. Sună ca dracul integrarea asta literară româno-basarabeană, pe motivaţii politico-ideologice "reformisto-europeniste". Sigur, scriitorii oficiali merg pe culoarul lor (mă rog, pe nivelul lor) – dar asta e valabil peste tot în graniţele limbii române, şi în provinciile din România, nu în relaţiile neapărate cu Basarabia. Că sunt mai multe nivele ale acestei integrări (conform opţiunilor personale etice şi estetice sau a recunoaşterii publice într-o gaşcă sau un clan sau la o generaţie scriitoricească)? Ce contează că sunt mai multe nivele, e o diversitate de manifestări ale actului de creaţie (controlat sau nu de autoritatea publică). Nu mă deranjează deloc existenţa unor structuri literare paralele parazitare la literatura română validată ca reprezentativă, autentică; ele pot fi sau nu amendate, excluse sau parţial asimilate. Ce e neplăcut e că literatura de valoare din Basarabia nu se regăseşte în viaţa literară din România, că nu se confundă cu ea. Dar de asta nu e vinovat scriitorul din România neapărat, vina e mai degrabă a scriitorului din Basarabia, care se complace în anonimat, în izolare (nu-şi trimite cărţile în România, revistele literare din Basarabia n-au circulaţie în România). E şi exemplul scriitorului din celelalte provincii din România care face la fel, se complace în izolare şi anonimat, nu-şi trimite cărţile şi revistele literare...

5-6. Atâta vreme cât se perpetuează un discurs al surzilor, "tangenţial, dacă nu paralel" între scriitorii din România şi cei din Basarabia (discurs valabil şi între scriitorii din provinciile din România, de altfel), de unde polemici şi dezbateri "comune celor două spaţii româneşti"? Întâlnirile dintre membrii celor două Uniuni ale Scriitorilor, la Chişinău sau la Bucureşti, binevenite "pentru a ne cunoaşte şi a schimba impresii", n-au dus nicăieri "pe palierul ideilor", fiecare scriitor român (citeşte şi basarabean) e buricul pământului, care n-are răbdare să-l asculte pe "celălalt"... Nimeni nu ia taurul de coarne, să polemizeze pe seama neintegrării vieţii literare basarabene în viaţa literară din România, de pildă. Fundaţia Culturală Română se mai implică în promovarea literaturii basarabene – dar e atâta dezinteres românesc în receptarea actului literar, încât... Totuşi, "literatura la români" e în primul rând o chestiune personală şi abia mai apoi o chestiune de dezbateri publice.

7. Nume de scriitori care fac politică la Bucureşti şi Chişinău, de scriitori VIP, patroni de edituri sau oameni de afaceri multimilionari (în dolari sau în lei moldoveneşti), de scriitori care fac reviste literare sau ziare (inclusiv cei ce şi-au descoperit vocaţia de publicişti), de scriitori din conducerea celor două Uniuni ale Scriitorilor şi ale filialelor lor? Nume de scriitori singuratici, de scriitori în viaţă care au intrat în manualele şcolare, de scriitori la vârful piramidei literare, de scriitori de succes? Nume de scriitori muritori de foame, uitaţi, dar de valoare? Cu care să încep, cu care să sfârşesc? Atâţia scriitori îmi vin în minte şi mi-e greu să le pronunţ numele, să nu-i nedreptăţesc pe cei care nu-mi vin acum în minte! Important de lămurit: avem două literaturi române (a doua, în "Basarabia ca stat")? Limba română ne lasă loc de întors la toţi, în timp şi în spaţiu, trebuie doar să ne recunoaştem şi să ne respectăm reciproc interesele comune, nu numai cele personale.

7 decembrie 2002, Bucureşti

Valentin Protopopescu,

scriitor, Bucureşti

Trădarea de frate ca sport naţional

Voi ignora tot noianul de întrebări care mi-au parvenit din partea redacţiei revistei Contrafort. Oricum, le mulţumesc celor doi neobosiţi scriitori şi patrioţi Vitalie Ciobanu şi Vasile Gârneţ pentru faptul că m-au invitat să iau parte la ancheta pe care au declanşat-o. Nu voi răspunde punctual la acele interogaţii, dar mă voi referi la o stare generală de fapt şi la o mentalitate subiacentă, care amîndouă fac atingere orizontului construit de întrebările anchetei.

După marea Daciadă naţională pusă în operă cu prilejul vizitei preşedintelui american la Bucureşti şi generată de isteria entuziasmului legat de invitarea României în cadrul Alianţei Nord-Atlantice, m-am gândit (şi o spun-scriu cu mîna pe inimă) la românii de dincolo de Prut, găsind că ar fi drept să reflectăm şi la sentimentele lor, cei părăsiţi a patra oară în mai puţin de un veac: prima oară în 1940, în calea sovieticilor, a doua oară în 1944, tot în drumul haitelor asiate, apoi în 1991, cînd cu grăbirea de a recunoaşte o Republică Moldovenească de o hilaritate exemplară (act dublat de semnarea unui tratat cu Marele Vecin Roşu, al cărui cadavru intrase în putrefacţie, lucru vizibil de oriunde, numai de la Bucureşti, dinspre Cotroceni şi Palatul Victoria, nu) şi, în fine, definitiv, astăzi, cînd ţara Mioriţei s-a înfrăţit forever cu unchiul Sam şi cu verişorii săi care atlantici, care mediteraneni.

Nu mă număr printre aceia care jinduiesc orbeşte la trăiri de ordin utopic. Puterea mea de fantasmare este, recunosc, una limitată, cel puţin relativ la acest plan. N-am crezut nici o clipă, după 1991, că Basarabia s-ar mai fi putut întoarce la România. Din punct de vedere economic, acest lucru ar fi fost indubitabil o catastrofă. De ce? Acesta este un aspect de o explozivă evidenţă: marea şi prospera Germanie încă nu şi-a revenit nici la treisprezece ani de la unificare; şi să nu uităm că şi unii, vesticii, şi ceilalţi, esticii, erau nemţi, practic cele mai bogate naţiuni ale celor două blocuri politice. Ce s-ar fi ales oare de bietele două sărăcii româneşti puse laolaltă sub focul entuziasmului? Un dezastru încă şi mai mare...

Însă odiseea postdecembristă a relaţiilor noastre cu Basarabia nu se reduce la dimensiunea strict economică. Deşi România continuă să fie o provincie culturală a Europei, o biată periferie intelectuală ce suferă de un retard remarcabil şi real dar observabil numai din afară, distanţa în raport cu starea de lucruri spirituală din Basarabia este cel puţin la fel de mare ca şi cea care îi desparte pe intelectualii mioritici de apusul european. De aici un dispreţ aproape pavlovian faţă de tot ceea ce vine de dincolo de Prut şi o condescendenţă jignitoare la adresa celor care mai simt şi care mai gîndesc româneşte. Fireşte, nu mă refer la frăţietăţile de gaşcă şi de trib, la pupat Piaţa Independenţei, la dregătoriile trecute în contul unor scriiculturnici lăcrămoşi şi semioligofreni, încoţopeniţi iute pe plaiurile dîmboviţene. E tare uşor să fii patriot cînd singurul risc stă în a-ţi ridica leafa grasă de parlamentar sau de academician, iar unica primejdie vine din dificultatea alegerii: cu ce să ciocneşti mai întîi la sindrofiile naţionalist-patriotarde, cu whiskey sau cu vodkă? În fond, e simplu: ce mai contează părerea sinceră a colegilor intelectuali români cîtă vreme banii merg şi şezătorile îndestulate se înşiruie ca mărgelele pe aţă? Dispreţul lor? Hai, frate, mai toarnă un pahar, că larg e sufletul românului! În definitiv, răsturnînd perspectiva, mă pot întreba legitim: dar acel dispreţ şi acea aroganţă, abia mascate, pe ce se bizuie ele? Fireşte, pe sentimentul tulbure al unei superiorităţi obiective însă relative, foarte vinovate în fond deoarece pe înapoierea lor, a fraţilor noştri, s-a clădit impotenta noastră excelenţă... I-am părăsit ruşilor şi ne-am văzut de romanele şi onirismele noastre, desigur, foarte elevate şi extrem de valoroase, scrise în clasicul cod criptic întemeiat pe imbecila sintagmă "rezistenţa prin cultură". Ei abia de mai silabiseau în româneşte, iar noi visam la nemaivenitul Nobel, prin Nichita şi Sorescu. Am fi putut face oarece pentru ei? Dar parcă cavaleriştii poloni au avut vreo şansă în faţa Panzerelor germane pe străzile Varşoviei? Semnul, simbolul, atitudinea contează. Vai, dar nu la noi, ci oriunde altundeva pe mapamond! Prin urmare, nu prea avem pricini în a ne considera superiori fraţilor noştri de peste Prut. Ei, în rămînerea lor tristă, sînt exact victimele unei uitări pe care am practicat-o cu nesimţire. Desigur, "patriotică". Desigur, recuperabilă pe la şezătorile amintite, bahice momente de exhibare a unui fals patriotism.

Grija patriei mumă faţă de mai obidiţii ei copii risipiţi peste Prut este sublimă, dar de negăsit în realitate. Să ne comparăm cumva falsa solidaritate cu atenţia constantă şi performantă a guvernelor maghiare faţă de ungurii trăitori în afara graniţelor statului maghiar? Ar fi o glumă proastă. Fireşte, doar la nivel individual sînt de observat raporturi umane şi culturale mai strînse. Sau la nivelul solidarităţii de generaţie şi al crezului estetic. Spre pildă, nu cred că este o exagerare dacă afirm că optzeciştii noştri (unii dintre ei) s-au regăsit şi ideologic, şi intelectual, în grila de principii, valori şi atitudini puse în operă de echivalenţii lor din Basarabia. Dar trebuie spus că asemenea frăţietate este una neinstituţională şi că ea a fost generată de o similitudine a împrejurărilor istorice: şi unii, şi ceilalţi au trăit vremuri de închidere politică, timpuri de restrişte morală şi civică. Cumva independent, au fost obligaţi să construiască un acelaşi tip de demers al rezistenţei marginale, prin neînregimentare, prin refuzul dregătoriilor şi prin acel gen de scriitură tranşantă, în care invazia nefardată a realităţii a devenit esenţială regulă estetică. La fel, mergînd pe acelaşi gen de ideologie literară, la rîndul lor, nouăzeciştii de pe ambele maluri ale blestematului rîu s-au simţit contemporani şi proximi. Fireşte, doar unii dintre ei – şi tot la nivelul unor contacte personale. Bursele acordate în ţară a însemnat pentru unii şansa de a intra într-o Europă periferică, dar reală, cu tot retardul ei întristător. Pentru alţii, România a constituit trambulina pentru alte burse în cetăţi universitare din Vest. Alţii au ales să rămînă în ţară. Mihai Vakulovski, Aura Christi, Vladimir Bulat, Dorina Bohanţov etc. sînt prezenţe constante în paginile revistelor româneşti de cultură. Însă rămînerea lor este mai curînd rodul efortului personal decît consecinţa unui sprijin concentrat şi dirijat către susţinerea lor. E vorba despre o opţiune individuală, iar nu despre un context cultural ori diplomatic prielnic.

Cît priveşte grija autorităţilor de la Bucureşti referitoare la integrarea culturală a celor două "naţiuni", ca element al unei politici înţelepte şi desfăşurate pe termen lung, ea este una aproape criminală prin lipsă de consistenţă. Un exemplu: emisiunea radiofonică "Creanga de aur", care număra zece ani de existenţă şi care se difuza la ambele posturi naţionale, informînd pe ascultători cu privire la mersul lucrurilor culturale din cele două state româneşti, a fost desfiinţată nu din dorinţa Chişinăului, nu prin voinţa comuniştilor rusofili, ci la Bucureşti, pe motive de economie. Pricină hilară şi motivaţie iresponsabilă. Dar acestea sînt vremurile: dănţuim grotesc hora unirii cu NATO, ignorînd total ce înseamnă acest lucru din unghiul costurilor pe termen scurt şi mediu, iar pe de altă parte uităm cu deşănţare de cei asemenea nouă, părăsiţi definitiv spre fericirea nesătuilor asiaţi. Şi mai vorbim despre năzuinţa de veacuri către o politică justă de alianţe a lui Ştefan, Mihai, Cuza şi Titulescu! Ce justeţe este aceea cînd îţi vinzi cu zîmbetul pe buze fraţii? Aceiaşi oameni politici care protestau în 1999 că avioanele NATO au primit drept de survol asupra spaţiului aerian românesc în vremea conflictului din Kosovo benchetuiesc astăzi arogîndu-şi meritele integrării noastre atlantice. Iar Basarabia? Lăsată la cîini. Nu cred că am motive să spun că mă mîndresc cu românitatea mea cît timp una dintre trăsăturile perene ale neamului meu a fost şi este trădarea, vînzarea şi slalomul politic. Cu cehii, polonezii şi germanii am procedat la fel, în ciuda alianţelor şi cuvîntului dat. Mai nou, ne-am grăbit să batem palma cu americanii, adoptînd principiul juridic al neextrădării către o instanţă internaţională a yankeilor vinovaţi de delicte de ordin penal în spaţiul românesc. Iar drama constă în aceea că nu percepem exact felul în care gîndesc despre noi cei care, de bine de rău, ne mai cunosc istoria şi reacţiile. Scriind aceste rînduri cu obidă, am dorit să schiţez un fundal general al stărilor de lucruri ce definesc relaţiile noastre cu Basarabia. Cultura, literatura, arta? Ele sînt, fireşte, cenuşărese ale contextului descris. Iată de ce am ocolit un răspuns precis la acele întrebări punctuale.

Em. Galaicu-Păun,

scriitor, Chişinău

1. După 1989 zici? Am sentimentul acut că ‘89 încă nu s-a întîmplat, mai exact nu ni s-a întîmplat: doar scrisul românesc, singura cucerire a acelui an cînd, vorba vine, "Dumnezeu a fost român" (eu aş zice, mai degrabă, est-european!), parcă m-ar contrazice...

Aşadar, după zece ani de "deziderate", lucrurile au evoluat mai mult sau mai puţin normal în cazul unor autori ce şi-au luat vocaţia pe cont propriu, hai să-i numim profesionişti ai scrisului, intraţi în circuitul valoric românesc cu texte competitive, la început în cele mai importante reviste de cultură, apoi cu volume de poeme, eseuri, proză scoase la mari case de editură, unele premiate de US din România (fără să aştepte milă de la Mihai Cimpoi, cel care tot cară şi cară manuscrise la "Cartea românească" şi ele apar - mulţam’ şi de-atît, deşi o selecţie mai riguroasă nu ar strica! - la... "Augusta") şi stau pe loc, dacă nu chiar dau înapoi după tragica dispariţie a regretatului Laurenţiu Ulici, în cazul "celor două comunităţi scriitoriceşti" (sigur că da, au loc acele Întîlniri bienale de la Neptun, unde delegaţia basarabeană - cam în aceeaşi componenţă - copleşeşte numeric; mai adăugăm şi simpozionul Bucureşti-Chişinău din iunie, într-o primă fază cu prezenţe notorii, apoi subţiindu-se văzînd cu ochii; noutatea în materie de integrare ar constitui-o Viaţa Basarabiei, cu condiţia să alcătuiască un colegiu redacţional comun lucrativ, şi nu o listă de nume sonore ce nu au nimic în comun, să se difuzeze fifty-fifty în Republică şi în Ţară, dar mai ales să devină într-adevăr reprezentativă pentru scrisul dintre Prut şi Nistru). Pe cît de eficiente integrările auctoriale, pe atît de greoaie apropierea Uniunilor de creaţie! Astfel, dacă prietenia înseamnă prezenţă fizică, cunoaşterea între doi sau mai mulţi creatori presupune un circuit cultural, informaţional, valoric etc. comun. Or, deocamdată singura circulaţie "normală" a cărţii se întîmplă de la om la om, prin poştă sau cu ocazia unor simpozioane, întruniri, colocvii. Cîţi autori basarabeni sînt prezenţi pe piaţa cărţii din România? Cîţi "contează" pentru critica de întîmpinare de la România literară, Observatorul cultural, Luceafărul, Vatra, Ziua, Apostrof, Familia etc.? Cîţi au fost reţinuţi pentru antologiile lui Ulici, Şindrilaru, Mincu, Chioaru şi Văcărescu sau Bodiu, Bucur, Moarcăş? Ce zic dicţionarele de specialitate?  Ţin minte, la apariţia antologiei Portret de grup, Alexandru Muşina exclamase: "O Atlantidă poetică!" Între timp, Atlantida s-a fragmentat în mici plute individuale sau "de grup(uscule)"; mă întreb dacă s-au salvat — şi cîţi — atlanţii.

2. Falsa problemă se numeşte "a publica în România". Atîţia veleitari au făcut-o, încît ar trebui înfiinţată o Asociaţie a scriitorilor valoroşi care nu au editat nici o carte în Ţară, deşi ar merita-o primii (mă gîndesc la Nicolae Popa, Valeria Grosu, Marcela Benea, Eugen Cioclea, Ghenadie Nicu ş.a.), înainte ca aceştia să facă un complex de victimă. Cea de a doua chestiune derivă din prima: este foarte important la ce revistă publici, ce editură îţi tipăreşte cartea, cu cine te aduni (sau amuşini, ca s-o dăm pe ludic), fiindcă există mai multe Românii culturale, una a lui Vadim & Păunescu şi alta a lui Manolescu, bunăoară. După ‘90, s-au deschis două căi de integrare, una "autohtonistă" (n-au întîrziat să apară tot felul de fundaţii, reviste, edituri ce vor promova, pe linie naţională, scriitorii basarabeni, în primul rînd VIP-urile de la ‘89, nu atît după criterii valorice, cît "de neam"), alta "sincronistă", poeţii (mai ales, dar şi eseiştii & criticii) basarabeni intrînd în competiţie directă cu autorii români contemporani. Să nu se supere, dar mulţi încă aleargă pe o pistă de rezervă, în regim de scutire, şi fără cronometru! Nu zic că toţi poeţii "sincronişti" sînt la fel de buni, ceea ce-i deosebeşte însă de "autohtonişti" e că au sentimentul timpului şi al contextului. Oricît de drag ne-ar fi Goga sau Coşbuc, trăim în epoca lui Cărtărescu şi Ioan Es. Pop; oricît ne-am "regăsi ca fraţi", nu se poate pretinde un regim preferenţial pentru scriitorii basarabeni (sau bănăţeni, sau bucovineni) pe motiv că ei de-abia s-au înscris în competiţie.

În ce mă priveşte, am considerat deschiderea de după a. ’89 marea şansă a vieţii mele de literat: din ‘93 scriu pentru Vatra (texte ce vor constitui volumul Poezia de după poezie), în ‘94 am "redebutat" în Ţară ca poet prin Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, scos la Editura Dacia din Cluj, celelalte cărţi de poeme, Yin Time şi Gestuar au apărut la Ed. Vinea din Bucureşti şi, respectiv, la Ed. Axa din Botoşani. Se pare că tustrele au avut o circulaţie bună, fiind întîmpinate foarte bine de critica de specialitate (şi trecute sub tăcere în presa literară din Chişinău: Yin Time şi Gestuar au adunat, fiecare, cîte un "dosar" de recenzii în România, şi nici un cuvînt acasă). Una dintre acestea, Cel bătut..., a intrat chiar în topul celor mai bune zece cărţi de poezie ale deceniului 1990-2000. (Între timp, primesc un telefon de la Bucureşti: Ioan Buduca mă anunţă că Gestuar-ul a luat premiul revistei Cuvîntul la poezie, pentru 2002). Astfel încît singura problemă adevărată, cel puţin aşa cum înţeleg eu lucrurile, e să fii în stare a da un manuscris de valoare, că editori se vor găsi.

3. Totul în aceste "două state româneşti " (mai e bună, oare, formula de altădată?!) ţine de "dubla măsură" sau, de la regele Carol cetire, este "cu luntrea în doi curi", începînd cu faptul că România a făcut tot ce i-a stat în puteri ca să se integreze în Europa, a cărei parte este, şi infinit mai puţin pentru a-şi apropia partea sa (rătăcită), Basarabia. Literatura nu e o excepţie, fericită sau nefericită. Cum pare a fi o zonă sensibilă, s-a cheltuit suficientă tămîie în acest ultim deceniu pentru a-i afuma pe unii, a-i afurisi pe alţii. Pierdere de timp. În realitate, s-au înscris în competiţie o mînă de oameni -  şi toată lumea ştie acest lucru - , atît prin prezenţa lor în viaţa cetăţii literelor (mă gîndesc la anchetele şi dezbaterile din Vatra, 22, Dilema ş.a.), cît şi prin cărţile propriu-zise de la "Vinea", "Dacia", "Editura Fundaţiei Culturale", "Cartea românească", "Eminescu" ş.a. Restul, majoritatea, "strălucesc prin absenţă", vorba vine. Am putea întoarce întrebarea pe cealaltă parte: ce critici au scris despre autorii basarabeni?

Fiindcă una e să-ţi comenteze cărţile Marin Mincu, Sorin Alexandrescu, Al. Cistelecan, O. Soviany, Mircea A. Diaconu, Ion Pop, Alex. Ştefănescu, Aurel Pantea, Traian T. Coşovei, Horea Poenar (lista rămâne deschisă), şi alta - nişte anonimi bine intenţionaţi.

4. Integrarea literară româno-basarabeană e un fel de struţocămilă: unii numără picioarele (bunăoară, la Adunarea generală de la Bucureşti, cînd delegaţiei de la Chişinău i s-a reproşat în culise, pe nedrept! că ar fi făcut jocul lui Eugen Uricaru), alţii cocoaşele! Pe mine mă interesează încotro se îndreaptă caravana, dacă presupunem că în aceşti zece ani facem parte din aceeaşi caravană, pentru a mă alătura acesteia sau, de ce nu? a-mi căuta singur de drum. Dincolo de afinităţile generaţioniste sau estetice (de cele politico-ideologice mi-e şi scîrbă să vorbesc!), există o solidaritate umană a artiştilor, singura care contează în ultimă instanţă. În acest sens, sînt alături de Angela Marinescu, Dorin Tudoran, Nichita Danilov, Ruxandra Cesereanu, Ion Mureşan, echipa de la Vatra şi cîţi alţii, fără să-mi pun problema "integrării".

5. Cînd mă gîndesc ce nume de primă mărime au răspuns, pe parcursul ultimilor ani, la anchetele Contrafortului, îmi vine să zic că DA; cînd caut vreun basarabean care ar fi polemizat, în presa de la Bucureşti, Cluj, Iaşi etc., cu cei de la Observatorul cultural sau, dimpotrivă, cu cei de la România literară pe marginea cărţii lui H.-R. Patapievici, Omul recent (ca să dau un singur exemplu), mă tem că NU. În mare, nu cred că am crescut pînă la nivelul polemicilor de idei din presa culturală din Ţară; cît priveşte dezbaterile noastre, ele sînt prea locale, prea specifice, pentru a rezona în întreg arealul cultural românesc. Cerc închis. Din nefericire, Basarabia postbelică nu a fost în stare să dea României un Stere, pentru a rupe cercul în două potcoave, poate cel puţin una ne aduce noroc...

6. Singura formă eficientă de manifestare a literatului este cartea (revista, pagina scrisă). Şi punctum. Celelalte forme ţin de omul sau cetăţeanul Mihai Cimpoi sau Em. Galaicu-Păun. Degeaba cele două Uniuni de creaţie tot încarcă şi încarcă Arca lui Noe (cu o mică bărcuţă alăturată, Filiala de la Chişinău) — s-ar putea ca salvarea să vină din cu totul altă parte. Adică, de la cei ce ştiu să înoate! (Vă mai aduceţi aminte: poetul e un animal de mare, aruncat pe uscat, care visează să zboare?...) Soluţia pe care o propun e simplă ca H2O: fiecare să-şi vadă de stihia lui. O anumită experienţă, în acest sens, am acumulat-o la Editura Cartier: avem proiecte comune de anvergură cu partea română, fie că e vorba de instituţii (cum a fost participarea Institutului "Alexandru Philippide" din Iaşi la elaborarea DEI-ului) sau de particulari (Mioara Avram şi-a scos la noi un studiu inedit; scriitori importanţi din Ţară şi din diasporă ne-au onorat cu colaborarea lor, dacă ar fi să-i citez doar pe Alexandru Muşina, cu Eseu asupra poeziei moderne, Paul Goma, cu Altina, Florin Constantin Pavlovici, cu Tortura pe înţelesul tuturor, sau George Bălan, cu Celălalt Eros şi Iubirea interzisă). Bănuiesc că o experienţă cel puţin la fel de interesantă o are şi Contrafort-ul; altminteri se şi vede!

7. M-aş gîndi mai curînd la cîteva echipe, de pe ambele maluri ale Prutului, ce produc "coeziune" intelectuală: reviste, edituri. E suficient să vezi ce reviste/cărţi scoase la Chişinău circulă pe piaţa românească pentru a-ţi face o impresie despre dinamica "integrării" (cu sau fără ghilimele, în funcţie de titluri şi autori). Ne lipseşte, totuşi, un Stere. Atît României, cît şi Basarabiei. Într-adevăr, Stere!

Maria Şleahtiţchi,

scriitoare, Bălţi

1. Gradul de integrare a literaturilor scrise de pe cele două maluri ale Prutului din ultimii zece ani poate fi evaluat din două perspective istorice. Privită dinspre cele cinci decenii de izolare politică sub regim comunist, integrarea culturală şi, implicit, cea literară este o realitate de necontestat. Dar acesta nu este singurul reper al evaluării fenomenului în dezbatere. Cea de-a doua perspectivă, una operabilă aici, presupune abordarea procesului integraţionist din punctul de vedere al relaţiilor de colaborare firească în interiorul aceleiaşi culturi, care, spre regret, aparţine a două state româneşti. Priviţi de departe de un subiect înclinat spre autoiluzionare, cei peste zece ani pare să fi adus un plus de schimbare a peisajului cultural basarabean, unul marcat de deschidere: abundenţă, la începuturi, de cărţi, reviste; editări de cărţi ale scriitorilor basarabeni în Ţară; subvenţii pentru diverse manifestări culturale, pentru apariţia unor reviste literare. O evidentă marşare spre adevărata integrare. Cu toate acestea nu putem afirma că integrarea este un proces ritmic şi bine ghidat. Ceea ce ne lipseşte nouă, românilor, este spiritul tradiţiei, al continuităţii demersurilor naţionale, iar dacă obţinem anumite succese, acestea numără multiple sacrificii, lesne date uitării. Ne manifestăm ca autori ai campaniilor, obţinînd cu greu o victorie, pe care ulterior o cedăm fără bătălie. Istoria noastră este un necontenit şir de exemple în acest sens. Ne lipseşte  consecvenţa rutinară (dar atît de necesară) a activităţii de zi cu zi în numele unui ideal. Ştiu că mi se va imputa excesul de militantism şi redundanţă stilistică, de aceea în mod deliberat afirm că sînt momente în istoria neamurilor cînd tendinţa de integrare nu este o modă ci un mod de viaţă. Iar pentru mine unificarea celor două literaturi, care este una, ar însemna, bunăoară, nu doar întrunirile episodice ale scriitorilor români, luînd în discuţie proza sau romanul, sau opera unui mare scriitor, ci şi obligaţia - internă de purtători ai unei culturi, în cazul nostru română, sau prin directivă chiar, dacă e necesar - ca fiecare editor de carte în limba română să expedieze cîte un exemplar în trei biblioteci importante din Basarabia şi Bucovina. Trei exemplare de carte, revistă în trei biblioteci publice, pe lîngă celelalte exemplare care pot intra în colecţiile particulare.

Integrarea în fapt, iar nu una declarată, este un proces complex şi complicat, care se face prin oameni, de cultură de regulă, complicaţi şi ei, fireşte. În acest sens, mai îngrijorătoare mi se par neintegrările din interiorul provinciei, unde presa culturală se împarte, spre exemplu, în aşa-poreclitele "reviste elitiste", cărora li se impută publicarea masivă a scriitorilor de peste Prut sau a materialelor scrise într-o română "prea literară", şi  presa literară ce scrie cu inflexiuni lingvistice autohtoniste, făcîndu-şi un titlu de glorie din faptul că publică cît mai puţină literatură scrisă dincolo de Prut, fiindcă scrie pentru, cică, cititorul basarabean (pe care îl etichetează, în mod implicit, mediocru, neluîndu-se în calcul că de peste zece ani elevul basarabean se formează în baza capodoperelor literaturii române).

Dar şi mai dezolantă mi se pare o altă realitate. Modul precar în care îşi vorbesc limba română scriitorii basarabeni, cu excepţia unei minorităţi, foarte puţin numeroasă. Astfel, mi se pare că integrarea culturală abia urmează să se facă sau, dacă admitem că este în plină ofensivă, ea nu se produce cu participarea tuturor scriitorilor, ci cu efortul celor care vor să se integreze şi care nu-şi găsesc rostul decît într-un cadru cultural nativ.

2. Prezenţa unor complexe este iminentă. Unul din ele ar fi complexul centrului faţă de periferie, şi altul cel al provinciei faţă de centru. Adeseori scriitorii din Ţară nu reuşesc să observe decît modul de a articula româneşte al basarabeanului. Interesul faţă de noi se consumă, cel mai frecvent, la această etapă, modul de a gîndi, bine, sper, nemaiintrînd în atenţia confraţilor. Mi-a fost dat să întîlnesc persoane marcate de complexul centrului, al capitalei, într-un cuvînt "capitalişti", pe care, recunosc, nu l-am luat nici în grav şi nici în tragic. L-am consemnat ca atare şi mi-am văzut de treabă, luînd ca un dat faptul că sînt basarabeancă prin naştere şi alta nu voi fi niciodată. Or, convingerea mea este că a fi din Basarabia sau din Ţară sau de oriunde nu poate fi un atu, cum nu poate fi un handicap. Revenind la complexe, aş zice că cel al provinciei este unul care desfiinţează. Orice complex este deformant, iar cel al inferiorităţii pare a eroda fiinţa în mod irecuperabil.

Pentru a le evita e bine să  munceşti cinstit  şi să faci dovada că eşti performant la modul cultural şi literar, oriunde te-ai afla geografic. Or, în lumea în care trăim centrul şi periferia sînt lucruri relative, adică pot fi oriunde. Şi ar mai fi ceva de spus: am învăţat de la ilustrul lingvist Eugen Coşeriu că nu este bine să te agiţi excesiv pentru a intra în atenţia cuiva, el reuşind să se impună de la periferia geografică a lingvisticii, fiindcă a avut un admirabil principiu de viaţă: "Să nu ceri nimănui niciodată, ci să aştepţi să fii chemat".

3. În mod firesc, literatura română de oriunde scrisă trebuie evaluată estetic conform unor criterii unice. Nu admit existenţa "dublei măsuri" în privinţa ierarhiilor estetice, valorice, deşi nu exclud faptul că la o eventuală evaluare culturală (iar nu literară! or, se ştie, în istorie unele "provincii literare", unele cercuri, curente pot avea valoare culturală şi mai puţin pot naşte capodopere), ar trebui să se ia în calcul şi contextul istoric (am convingerea că a scrie într-un imperiu şi într-un regim de comunism totalitar, adică sub dublă oprimare, şi pe deasupra rupt de matca culturală şi literară, nu este totuna cu a scrie într-un regim comunist acerb). Scriitorului român basarabean i s-a imputat în parcurşii deja ani ai integrării o debordantă sensibilitate socială de tip paşoptist. Eu o găsesc motivată. Regret destinul multor personalităţi, minţi luminate (au născut şi în Basarabia oameni!) care au trebuit să-şi consume potenţialităţile creatoare în lupta pentru idealuri naţionale. Aş zice că şi revista Contrafort, orientată manifest spre valorile literare general româneşti, demonstrînd o preocupare exclusivă pentru estetic, a trebuit să-şi modifice oarecum programul (cel puţin aceasta este impresia mea), unele editoriale purtînd la modul programatic evident caracter de angajare în social. Or, odată cu schimbarea culorii politice a guvernanţilor, militantismul a devenit inevitabil.

4. Mai întîi, cred că aş opera o redactare a întrebării. Nu aş numi integrarea literară româno-basarabeană, pentru a evita şi cea mai infimă nuanţă antitetică a sintagmei date. Integrarea literară româno-română basarabeană se produce şi trebuie să se producă, în mod firesc, în diverse formule. Ar fi o utopie să credem că cineva poate regla în totalitate acest proces complex. Cu toate acestea, în mare, sincronizările se produc la nivelul generaţiilor şi ideologiilor literare sau esteticilor. Chiar şi acolo unde ne pare că altul este criteriul ("scriitorii oficiali" / scriitori independenţi) e oricum, în substrat, un principiu generaţionist.

5. Cu părere de rău, nu. Ar fi fost bine, dacă tot vorbim despre integrare, să facem acest lucru la modul cel mai serios şi profund, fără grabă şi spirit de campanie, cu un plus de delicateţe şi înţelegere. În primul rînd, e nevoie ca literatura de pe cele două maluri ale Prutului să circule, să fie citită de scriitorii înşişi, chit că lucrurile nu stau tocmai aşa. Apoi să se organizeze dezbateri serioase (cu participarea unor autorităţi în materie) de principii estetice, ideologii literare, genuri în scopul punerii unei alte ordini în ceea ce este literatura română. Trebuie să recunoaştem că asemenea încercări s-au produs, mai ales în istoriile literare, prin antologiile  apărute recent. Cu toate acestea literatura română din Basarabia rămîne o necunoscută pentru cititorul român, bănuiesc că şi pentru cititorul din Basarabia.

6. Forme au fost multiple, dar nu toate au fost duse pînă la capăt şi nu au făcut parte dintr-un concept naţional. Nu cred că sînt în măsură să dau soluţii, dar pentru una aş subscrie totuşi: e să acceptăm toţi, dar absolut toţi scriitorii de limbă română, că facem parte dintr-o singură literatură, oriunde ne‑am afla. Pentru a nu mai auzi, precum mi-a fost dat să aud, chiar primăvara aceasta, replici ca cea a unui reputat critic bucureştean: avem  maculatura noastră, nu ne-o mai aduceţi şi  pe a voastră. Să scoatem din inconştientul nostru această idee-discordie care ne împarte între noi şi voi. Maculatura ca şi marile valori sînt comune. Eu cred, în idealismul meu incurabil, că noi şi voi / voi şi noi sîntem doar noi.

7. Îmi vin în minte mai multe nume. Nume de scriitori a căror operă o apreciez, dar nu sînt încîntată de ei ca oameni şi nume de scriitori de care eu sînt legată sufleteşte, a căror operă este de certă valoare şi a căror prezenţă în cetate este remarcabilă. Nu voi da aceste nume, fiindcă..., vorba clasicului, se ştiu dumnealor.

Mircea A. Diaconu,

scriitor, Suceava

"Dubla măsură" şi fantasmele scriitorului român

Înainte de 1989, sincer vorbind, ştiam despre Basarabia (care nu mi se părea că ar fi demonizată) cam cît ştiu astăzi despre Albania. Aveam cred 13-14 ani şi eram fascinat de o corespondenţă, care mi se părea pe jumătate subversivă, cu doi copii cam de aceeaşi vîrstă dintr-un cătun basarabean. Mai tîrziu, auzeam tot mai frecvent afirmaţia, repetată (cu o anume inconştienţă teribilistă, dar) probabil tot dintr-un spirit de frondă, că cel mai mare poet român de la moartea lui Nichita Stănescu e Grigore Vieru, din care nu citisem nimic.

Astăzi, dacă am încă lacune cu privire la literatura română din Basarabia, e numai vina mea şi într-o oarecare măsură, o spun cred nu din laşitate, vina contextului comunicaţional, de cu totul altă factură, care obligă parcă la izolaţionism. Citesc cu oarecare frecvenţă revista Contrafort (acceptaţi indecenţa de a o spune  chiar în paginile Contrafort-ului:) una din primele trei-patru reviste culturale de limbă română, îi văd cînd şi cînd pe Leo Butnaru, pe Mihai Cimpoi, pe Emilian Galaicu-Păun, în fine, am citit cîteva cărţi (despre cîteva am şi scris, şi nu cu îngăduinţă convenţională) – şi trebuie să recunosc că ele sînt din zona direcţiei, să zic aşa, tinere. Îmi amintesc, de exemplu, de o seară aparte pentru mine cînd, la Iaşi, alături de Lucian Vasiliu, l-am ascultat pe Ştefan Baştovoi citindu-şi fragmente din excelentul său roman – care pe vremea aceea se numea Sophie – şi care, apărut între timp în România, mi se pare intruvabil. Între timp, poate în 1999, am fost o dată chiar în inima… "adversarului", la Chişinău, cu o echipă de (să zicem) scriitori şi istorici, la o acţiune organizată de Arcadie Suceveanu pe teme bucovinene. Am fost atunci puţin afectat de intervenţia unui membru al Academiei din Moldova, care acuza cam în linii mari cecitatea mediului cultural românesc, obtuz cu metodă, după ce aflasem că acelaşi personaj fusese destul de nemulţumit de dorinţa unei tinere cercetătoare basarabene de a susţine un doctorat la Iaşi. Simţeam aici un fel de ură faţă de mediul românesc, nemeritată de altfel, pentru că de orice poate fi acuzat acest mediu, dar în nici un caz de program antibasarabean; de ignoranţă (adică de lipsă de educaţie, de lipsă a respectului de sine), da, dar ignoranţa asta are ca obiect înainte de toate propria-i identitate.

Acuma, fireşte, nu pot să nu mă întreb dacă există cu adevărat două comunităţi scriitoriceşti? Dacă mergem cu disocierea la extreme, am sentimentul că există doar protocronism şi sincronism, şi că, indiferent de ce parte a Prutului s-ar afla, scriitorul optează sau se situează într-una din aceste tabere. Doar că în spaţiul românesc ceea ce în Basarabia se vede mult mai limpede, aici e uneori confuz şi nu suficient de precizat încă, întrucît între polii reprezentaţi de anumite reviste şi grupuri se desfăşoară o multitudine de ipostaze care par mai puţin implicate în bătălia, fie ea şi subterană. În ce mă priveşte, ştiu acum despre literatura română din Basarabia mult mai mult decît în urmă cu zece ani – şi am şi sentimentul unei comunicări morale corecte. Totuşi, imaginea poate fi pe anumite locuri nedreaptă, pentru că citesc totuşi mai mult sub semnul hazardului şi, în plus, opţiunile mele se îndreaptă ferm către poziţia celor care văd în literatură altceva decît un instrument politic, etic, naţional. Poate că se întîmplă lucrul acesta şi pentru că-l predau de cîţiva ani buni studenţilor pe Maiorescu, care în chestiuni critice era, cum ştim, destul de inflexibil. Ce-i drept, aici, în România, Maiorescu a fost predat (cu cîteva excepţii… proletcultiste) fiecărei generaţii, dar asta nu ne-a scăpat de abuzul de impostori care, sub stindardul lui Ştefan cel Mare, să zicem, îşi drapează veleitarismul. Scrisul a ajuns o activitate culturală şi mai puţin existenţială – iată o afirmaţie care ar suscita multiple explicaţii şi dezvoltări. Cum spuneam şi cu altă ocazie, civilizaţia românească modernă nu a reuşit nici astăzi să iasă din falsa dilemă autohtonism-europeism şi nici nu cred că va reuşi vreodată. Din păcate, aceasta este una din dilemele şi sursele polemice cu caracter formativ de la noi.

Revenind: nu ştiu dacă scriitorul din România e privilegiat în… receptarea creaţiei sale de către critici: o dovadă e chiar faptul că atunci cînd a descoperit cărţi de valoare, criticul din România n-a ezitat să aprecieze cu căldură, cu încredere şi cu responsabilitate. Problema e s-o fi făcut de fiecare dată cînd era cazul. În plus, în România, cărţile editurii Cartier, de exemplu, se găsesc parcă cu mai multă uşurinţă decît multe din cărţile unor edituri (chiar cu vechi nume prestigioase) din Bucureşti, Timişoara, Iaşi sau Cluj; de asemenea, revista Contrafort. Şi dacă în Basarabia ajung foarte puţine cărţi tipărite în România, de vină nu este dispreţul suveran al scriitorului român; sînt la mijloc motive mult mai terestre, care fac ca aceste cărţi, editate la Timişoara, să nu se găsească nici la Iaşi, de exemplu. În totul, pare a fi o circulaţie normală pentru o… ţară locuită de români. Am impresia, de altfel, că integrarea literaturii române din Basarabia, aşa cum există şi atîta cît există, este rodul proiectului constructiv al scriitorilor tineri, care şi-au făcut în legătură cu această integrare o anumită strategie. Care trăiesc de fapt – fie şi fără să-şi dea seama (deşi lucrul acesta e greu de acceptat) -conform unui program care nu este românesc, ci european.

Aş putea apela la un paralelism, dacă n-aş şti că el e, în cele din urmă, un simplu calambur. Aş spune că aşa cum Europa e cu ochii pe noi, tot aşa noi, cei din România, sîntem cu ochii pe Basarabia. Intră aici şi speranţa, şi spaima, contaminate. Din nefericire, chiar există un dezinteres constant (pe care l‑aş numi, la rigoare, lipsă de civilizaţie) şi afirmaţia vizează nu numai realităţile culturale şi literare din Basarabia, ci realităţile culturale şi literare din România. E semnul descentralizării şi al atomizării, căci centrele, grupurile, direcţiile sau revistele îşi sînt suficiente lor înşile, iar dialogul, tot mai sincopat…, pare de-a dreptul inutil.

Să fi existat la unii scriitori din România oarece complexe de superioritate?! Ar fi fost aceasta o superbie a ignoranţei, semnul unor vanităţi justificate doar de impostură: poţi să te crezi mai bun faţă de ultimul venit pe care, dacă nu ai cum să-l excluzi din competiţie, trebuie să-l minimalizezi, pentru a-ţi savura în linişte succesele. Dar ce succese, din moment ce ele par să fie infirmate în permanenţă de evoluţia însăşi a literaturii şi de cei care, în cultura română fiind, se află altfel ancoraţi în ritmul vremii?! Iată motoraşul care pune în mişcare uneori valurile narcisismului idolatru.  Dar saltul uriaş făcut, de exemplu, de poezia română din Basarabia ne arată clar că poziţia aceasta nu se justifică altfel decît psihologic. E semn de vechilism hrănit la şcoala proletcultismului, dezvoltat ulterior în tot felul de servitori ai unui regim politic.

În ce mă priveşte, am scris despre cîteva din cărţile poeţilor români din Basarabia fără părtinire şi, aş vrea să cred, fără excese. Recunosc că n-am citit decît prea puţin şi, de asemenea, că n-am scris despre cîteva cărţi care ar fi meritat să fie discutate cu mai multă aplicaţie. Faţă de care, să zic aşa, sînt moralmente dator. Însă îmi reproşez cu aceeaşi fervoare că n-am scris şi despre alte cărţi, ale unor scriitori români din România, din Suedia, New York sau Franţa. Despre unele doar am auzit, pe altele chiar le-am citit. Nu ştiu dacă sînt doar eu de judecat sau însăşi cultura română, care acţionează şi se formează sub teroarea fragmentului. Dar mai e azi posibilă integralitatea?! Iată o frumoasă scuză…

Cu adevărat, problema este a judecăţii de valoare şi a criteriilor. S-ar putea ca unii scriitori din Basarabia să aştepte un regim preferenţial, la fel cum e posibil ca unii cititori profesionişti din România (acceptaţi să-i numim aşa pe critici) să fie tentaţi să accepte, ca valori conjuncturale, nume concludente doar strict istoric. În realitate, toate acestea ţin de ceea ce aş plasa în umbra sau în penumbra literaturii române din Basarabia. Şi sigur că persistă aici şi un dram de înţelegere, şi un dram de compătimire. Mă întreb dacă scriitorul din Basarabia nu aşteaptă el însuşi un regim preferenţial sau nu e cu armele pregătite să atace orice judecată obiectivă (poate cu adevărat greşită, deşi greşeala ţine de riscul asumat al fiecărui critic literar în parte) de pe poziţia celui tratat discriminatoriu şi care se consideră dezavantajat. Or, toate aceste judecăţi – posibile – sînt jignitoare şi rămîn superflue pentru scriitorul de valoare, care nu poate să accepte "dubla măsură", el aflîndu-se în confruntare cu destinul istoric al literaturii române, cu limba însăşi în care scrie. Dacă se perpetuează judecăţile conjuncturale, atunci cauza trebuie căutată în existenţa sau perpetuarea unui mediu literar nesănătos. În ce mă priveşte, scriind despre poeţi din Basarabia, am sentimentul că am fost cumva prea sever şi nu înţeleg de ce: din teama de a nu fi (considerat) concesiv? Din dorinţa de a nu da prilejul unei măsuri preferenţiale să se instituie? În zona aceasta de exigenţă şi complicaţie psihologică aş căuta motivele…

Oricum, a vorbi la modul general despre scriitorul român din Basarabia e nu numai un act de curaj în sine, dar şi unul de nedreptate. Eu cînd vorbesc de scriitorul român din Basarabia mă refer exclusiv la scriitorii în care cred eu însumi. Aceştia, sînt sigur, s-ar simţi lezaţi de orice judecată conjuncturală – pentru că, acolo, în Basarabia, ei se luptă tocmai cu scriitorii impuşi conjunctural. În fine, e la mijloc şi un alt fel de a înţelege literatura…

Am în faţă acum două cărţi de critică scrise de scriitori basarabeni: Poezia de după poezie, de Em. Galaicu-Păun, şi Poezia generaţiei ‘80, de Nicolae Leahu. De asemenea, tocmai am scris cîteva pagini despre Gestuar-ul aceluiaşi Emilian Galaicu-Păun şi – o surpriză – răsfoiesc, abia primită, Câmpia Borges, ultima carte de versuri a lui Vasile Gârneţ, apărută la Editura Vinea (… din Bucureşti). Dacă ar fi să privesc în urmă, aş putea face o listă de vreo douăzeci de titluri de cărţi publicate la edituri prestigioase din România, edituri care şi‑au consolidat prestigiul cu aceste cărţi, a căror radicalitate de atitudine este exemplară din toate punctele de vedere şi pentru scriitorul român. A, dacă sînt aceste cărţi cu adevărat cunoscute?! Dar sînt cărţile scriitorilor din România cu adevărat mai cunoscute?

Pe de altă parte, sînt, într-adevăr, mai multe nivele de integrare (şi de receptare), deseori aflate în confruntări declarate sau subterane, care reacţionează conform afinităţilor – şi intereselor. Protocroniştii trag la protocronişti, sincroniştii la sincronişti, impostorii la impostori etc. Există cîteva reviste serioase în România unde se cunoaşte foarte bine care este relieful literaturii din Basarabia şi care se comportă în consecinţă.

Oricum, psihologia de grup acţionează puternic asupra inşilor aflaţi în defensivă, cărora nu le ajunge singura autoritate care contează de altfel, aceea în faţa propriei identităţi. Şi totuşi, un război se poartă şi din partea tinerilor: împotriva imposturii. În condiţiile în care fiecare e convins că dreptatea e de partea lui, a grupului din care face parte, a criteriilor care îl justifică, o evaluare obiectivă (pe cît posibil) trebuie să-şi caute criteriile adecvate. Unul, de exemplu, ar putea să vizeze confruntarea – poate că e singura de care trebuie să se ţină seama – confruntarea, repet, cu spiritul istoriei; de aici decurge şi legitimitatea fiecărui grup. Să nu ne aşteptăm ca adevărurile să se impună de la sine – chiar dacă, orice privire ulterioară, constată firescul impunerii adevărului.

Altfel, există serii complementare: scriitorii oficiali sînt în genere tradiţionalişti, autohtonişti şi conservatori, iar ceilalţi, insurgenţii, rebelii, nu ştiu dacă neapărat independenţi şi nu ştiu în ce sens independenţi, neagreaţi oficial, incomozi, postmodernişti sau nu, cosmopoliţi dar nu trădători, contribuie de obicei decisiv la mutaţiile literaturii, singurul fapt care cu adevărat contează. Deşi poate mai puţin vizibilă, din cauze care ar merita radiografiate, situaţia din România nu e cu totul diferită. Oricum, Grigore Vieru se învîrte în cercul… parlamentarilor şi al scriitorilor parlamentari, în vreme ce Emilian Galaicu-Păun, în grupul, de elită, al revistei Vatra. Sînt serii paralele, lucru care se întîmplă şi printre receptori. Fiecare se angajează într-un palier anume pe propriul risc, cu avantajele şi dezavantajele care decurg firesc din această opţiune, sau din această fatalitate. Pentru unii, e vorba chiar de destin.

Între aceste tabere se poartă şi polemicile… subterane. E un teren comun, deşi combatanţii sînt alţii. Dacă citeşti Contrafort, te simţi în plină Românie europeană. Vor fi fiind şi probleme specifice – dar, să nu uităm: scriitorul român din Basarabia a venit la Bucureşti să aleagă preşedintele Uniunii Scriitorilor din România - şi a avut, ca şi cel din România, de ales. Nu cred să fi fost un punct de vedere comun din partea scriitorilor români din Basarabia, nu cred să fi existat unanimitate nici pentru actualul preşedinte, nici pentru Nicolae Manolescu. Pornind de aici, aşa, prin simpla înregistrare a procentelor, cred că ar fi de meditat asupra spaimelor şi fantasmelor scriitorilor români, indiferent unde s‑ar situa geopolitic, pentru a înţelege lucrurile mai bine. În România sînt mai degrabă stări de fapt: dezbateri se poartă la colţul străzilor, iar polemicile sînt rareori construite pe premisa respectării adevărului şi argumentaţiei celuilalt pînă la schimbarea propriului punct de vedere. Inocenţa şi buna credinţă nu mai sînt de actualitate, credeţi-mă.

N-am soluţii pentru schimbarea în bine a lucrurilor. Poate pentru că sînt pe jumătate sceptic, puţin fatalist, mai degrabă spectator steril decît actant. Înţeleg prea bine că fără iniţiativele temerare ale cîtorva scriitori tineri, susţinute de propria forţă creatoare care-i şi legitimează – lucru care nu mai ţine de nici o conjunctură –, astăzi am fi putut şti despre literatura română din Basarabia cam cît în 1989. Trecînd peste festivisme conjuncturale şi manipulări electorale, proiecte de integrare susţinute politic nu ştiu să fi existat. Totul se datorează cîtorva scriitori, dintre care unii chiar nu mai sînt tineri, dar care sînt într-adevăr independenţi, adică… liberi. Altfel, scriitorul sau criticul din România trebuie să urmărească, dacă-mi permiteţi abuzul, integrarea literaturii române în literatura română. Poeţi, prozatori, dramaturgi sau critici tineri din România sînt la fel de necunoscuţi, de neagreaţi, de incomozi ca şi poeţii, prozatorii, dramaturgii sau criticii tineri din Basarabia. În plus, prea adesea, ei nu sînt omologaţi decît de o critică la rîndul ei neomologată oficial. În margine se trăieşte însă uneori mai confortabil şi, de acolo, şansa de a fi în miezul lucrurilor, mult mai mare.

Ion Ciocanu,

scriitor, Chişinău

1. Gradul de integrare a literaturilor scrise pe cele două maluri ale Prutului în ultimii 10 ani a sporit, fără îndoială. Scriitori şi savanţi de la Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Iaşi, Huşi şi din alte centre de cultură de peste Prut editează cărţi la Chişinău, publică în revistele Limba Română, Literatura  şi arta, Contrafort din Republica Moldova, cărţi ale scriitorilor basarabeni văd lumina tiparului la Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Craiova etc. Câţiva poeţi chişinăuieni au nimerit în prestigioasa antologie O mie şi una de poezii româneşti a regretatului Laurenţiu Ulici, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Ion Druţă, nemaivorbind de Constantin Stere, sunt prezenţi chiar în Dicţionarul esenţial al scriitorilor români din 2000. Au loc simpozioane cu participarea scriitorilor de pe ambele maluri ale râului ce ne mai desparte, în chiar ultimul timp, sub patronatul direct al preşedinţilor Uniunilor Scriitorilor din România şi din Republica Moldova, apare revista Viaţa Basarabiei (serie nouă). Pe mine personal mă bucură apariţia nenumăratelor cărţi ale scriitorilor de peste Prut la Editura Litera din Chişinău, acum şi în Editura Ştiinţa (George Munteanu, Gheorghe Grigurcu etc.), şi ale lui Grigore Vieru, Ion Vatamanu, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneţ, Ana Bantoş, Vasile Ciocanu ş.a. în editurile din Ţară. Dacă la toate acestea adăugăm şi tipărirea unui roman de Sandu Vakulovski (titlul îmi scapă - titlul care-i scapă domnului Ciocanu este "Pizdeţ" - nota rerdacţiei) la Cluj-Napoca, putem fi mulţumiţi.

Spre incomensurabilul nostru regret, circulaţia cărţilor şi a revistelor literare (culturale) în cele două state româneşti nu e nici pe departe normală. Inaugurarea a cel puţin două-trei librării - la Bucureşti şi în alte oraşe cu filiale ale Uniunii Scriitorilor din România şi la Chişinău - e o problemă absolut stringentă a lui Eugen Uricaru şi Mihai Cimpoi, care le-ar patrona direct, nemijlocit şi eficient.

2. Complexele, dificultăţile şi problemele care au ieşit la suprafaţă în procesul de integrare ţin, în primul rând, de cenzura economică; or, eu unul nu-mi imaginez să nu fie procurate publicaţiile literare bucureştene într-o librărie specializată din Chişinău sau Viaţa Basarabiei, Literatura şi arta, Contrafort şi Timpul la Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Craiova etc.

În ceea ce mă priveşte, în ultimii 12-13 ani mi-am înnoit esenţial biblioteca personală cu sute de dicţionare, istorii ale literaturii, şi cărţi de literatură artistică, critică literară şi lingvistică, apărute în Ţară.

Am reuşit să editez cartea Dincolo de literă la Timişoara (mulţumesc - şi pe această  cale - doamnei Anca Augusta şi domnului Adrian Dinu Rachieru!). În prezent se află "în lucru" o altă carte a mea, Limba română ca durere şi speranţă, la Editura Scrisul românesc din Craiova.

La rândul meu, am depus eforturi intelectuale considerabile pentru a studia - cu creionul în mână şi cu conştiinţa deplină a necesităţii de a depăşi un anumit nivel datorat condiţiilor nefaste în care am activat toţi sau aproape toţi până la 1989 - creaţia lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, ezitând însă în preajma lui Mircea Cărtărescu, pentru a-i putea prezenta elevilor, liceenilor  şi altor categorii de cititori din Republica Moldova, într-o culegere de studii şi materiale cu genericul Literatura română, destinată învăţământului preuniversitar.

3. Problema criteriilor de evaluare estetică a existat, există şi - să nu ne facem iluzii - va exista şi în România (în interiorul Ţării), şi în Republica Moldova (luată ca al doilea stat românesc). Despre o unificare a criteriilor, în sensul respectării criteriilor sigure şi evoluate, este mult prea matur să vorbim. Pentru început ar fi suficient să conştientizăm toţi şi profund necesitatea sporirii exigenţelor în procesul creării operelor, apoi a aceleiaşi sporiri a exigenţelor în opera de evaluare critică a poemelor, romanelor etc., apoi... "strategia apropierii" - după cum V-aţi exprimat - nu trebuie în nici un caz să se sprijine pe o scădere a exigenţelor de ordin artistic şi estetic.

4. Risc să răspund la temă, dar nu la întrebare, care mă obligă la un studiu complex, multilateral, profund... Numesc, pentru început, câteva nume de scriitori basarabeni integraţi pe deplin, adânc şi temeinic în marea literatură română: Grigore Vieru, Nicolae Dabija şi Mihai Cimpoi. Mă bucură încadrarea în literatura română a scriitorilor relativ tineri, de la Arcadie Suceveanu spre pomenitul mai înainte Alexandru Vakulovski. Investesc anumite speranţe în tinerii care îşi fac studiile peste Prut ori şi-au început deja activitatea în mediul cultural-artistic bucureştean, ieşean, timişorean..., de felul lui Mihai Vakulovski, Ruxanda Tudoreanu, Radu Melniciuc etc. Regret că peste Prut n-au fost deocamdată descoperiţi George Meniuc, Nicolai Costenco, Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc, Vladimir Beşleagă, Anatol Codru, Gheorghe Vodă, Vasile Romanciuc ş.a. Aş încheia exprimându-mi satisfacţia pentru interesul constant manifestat pentru literatura est-pruteană de Theodor Codreanu, Alex. Ştefănescu, Constantin Cubleşan. Adrian Dinu Rachieru, Stancu Ilin, Constantin Ciopraga, Dan Mănucă, Viorel Dinescu şi de alţi mari oameni de cultură din Ţară.

Iurie Colesnic,

scriitor, director Editura "Museum", Chişinău

1. În 1990, pentru prima dată, am trecut frontiera, ajungând la Iaşi. Lumea românească m-a fascinat. Nu mă interesa starea economică a României, mă captiva lumea cărţilor, căci nu văzusem atâtea anticariate, atâta carte veche în limba română şi pentru mine acesta era mediul cel mai prielnic de cunoaştere a adevăratei literaturi române. Mai puţin m-a interesat activitatea Uniunii Scriitorilor sau a grupărilor scriitoriceşti.

Am o convingere veche că literatura este un teren de maximă democraţie. Dacă încerci să scrii, atunci eşti obligat să fii sincer şi singur să-ţi promovezi ideile literare. Dacă ai norocul să te impui, dacă ai norocul să fii recunoscut, indiferent în ce loc al globului, înseamnă că vocaţia ta scriitoricească şi-a găsit confirmarea.

Nu înţeleg şi nu accept campaniile programatice, doctrinare chiar, de integrare, este ceva ce miroase a politică simplistă culturală. O valoare, atunci când ea există, se integrează de la sine şi este recunoscută, indiferent de câte programe de integrare e formulată.

Cât priveşte cele două comunităţi scriitoriceşti – eu cred că ele răsar dintr-o eroare cu rădăcini aproape staliniste. Uniunea Scriitorilor din URSS a fost creată ca un aparat de control şi de reprimare a scriitorilor, aranjarea lor într-o schemă bine întocmită în birourile CC PCUS, pe când scriitorii au nevoie de un sindicat, care să-i poată ajuta la nevoie, care să-i poată impune în societate.

Cred că soluţia ideală ar fi fost existenţa unei singure uniuni, evident că, a celei din România cu extensiune normală la Chişinău. Cât priveşte circulaţia normală a cărţilor şi revistelor literare, în zece ani n-am reuşit să organizăm o difuzare firească, un schimb normal de producţie literară. Iar de acu încolo când frontiera Europei se va stabili la Prut aceasta va fi de o mie de ori mai greu de realizat. Funcţionarii de stat, în primul rând, mă refer la funcţionarii din cultură, n‑au reuşit să impună o strategie clară şi efectivă de difuzare a cărţilor şi revistelor. Iar urmărind ultimele evoluţii ale politicii, încep să fiu tot mai convins de faptul că nici n-au reuşit să formuleze vreo strategie în acest domeniu.

2. Lumea literară este o lume neomogenă. Din această cauză aici la fiecare pas se iscă probleme, în mare parte, nefondate şi complexe, care uneori, pur şi simplu, ni se impun (problema rusismului basarabean). În momentul când cărţile noastre ajung la Frankfurt, când bibliotecarii de la universităţile de peste mări şi ţări vin să achiziţioneze cărţile noastre, nu mă interesează ce se crede despre complexul basarabean la Chişinău, la Bucureşti sau în altă parte. Propria mea experienţă o exemplific prin Basarabia necunoscută, când am vândut mai multe exemplare de carte în Germania, Rusia, S.U.A. şi Canada decât la Bucureşti.

3. Problema integrării este o problemă falsă, cum a fost problema regionalismului în perioada interbelică. Mihai Cimpoi este acelaşi şi la Chişinău şi la Bucureşti, Grigore Vieru este acelaşi şi la Bucureşti şi la Chişinău, Eugen Simion este acelaşi şi la Bucureşti şi la Chişinău. Percepţia noastră este uşor influenţată de situaţia în care ne aflăm, dar atunci când luăm în valoare absolută, lucrurile au aceleaşi dimensiuni. În literatură totul este întocmai aşa.

 Problema a fost inventată de oamenii politici, pentru a-şi spori prestigiul, pentru a acumula nişte puncte într-o luptă politică, pentru a-şi forma o baricadă prevenitoare. Autorul este în drept să-şi aleagă locul unde să editeze, editura este în drept să-şi aleagă autorii pe care-i doreşte, iar unicul judecător al acestui proces economic, pentru că în relaţiile de piaţă literatura devine un component economic, unicul judecător rămâne cititorul, care acceptă sau nu acceptă această marfă literară.

Evident că, atunci când vorbim despre literatură, avem în vedere lucrările de vârf, realizările capitale, dar şi în cazul lor sunt valabile aceleaşi criterii. La ora actuală formula integrării este convenabilă numai unor „găşti literare", unor grupări, literatura adevărată se va impune în timp şi în spaţiu în viitorul deceniu.

4. Clasificarea, oricum s-ar face, nu reflectă o calitate literară, este o componentă subiectivă, foarte comodă, pentru criticii literari. Evident că, mai multe şanse de integrare o au scriitorii oficiali care pot călători mai des, pot edita mai mult, folosind hârtiile oficiale. Dar iarăşi mă întorc la acelaşi judecător, cititorul este consumatorul principal de literatură. Pe el nu-l poţi convinge cu mandatul hârtiei oficiale şi nu-l poţi obliga să citească unele lucrări literare, pentru a face o recenzie pozitivă.

Daţi un roman bombă şi el va fi primit şi la Bucureşti şi la Chişinău şi daţi orice creaţie ultramodernistă, dar netalentată şi oricât am promova-o, ea nu are şanse de supravieţuire.

5. Cred că una din problemele noastre grave, una din bolile necesare ale literaturii, care ar fi sporit mult opera noastră a fost anume lipsa de polemici. Ne-am comportat ca nişte îndrăgostiţi, care se tem să-şi spună nişte cuvinte simple. Pe când adevărata cunoaştere se face prin discuţii, prin controverse, mi-amintesc de versul lui Grigore Vieru Mai bine mă cunoaşte cea care ură îmi poartă / Ea ştie când şi unde mă îndrept când ies pe poartă. Nu „scuturarea cearşafurilor" ci discuţiile principiale ar fi ajutat la descoperirea multor probleme, care aşa şi au rămas acoperite de uitare.

Literatura este un balaur care luptă atâta timp, cât se hrăneşte cu idei, iar ideile literare lâncezesc dacă nu sunt puse în circulaţie. În cincizeci de ani am acumulat suficiente idei pe ambele maluri ale Prutului şi schimbul lor ar fi fost benefic pentru literatura română.

6. Cea mai bună formă de a înţelege ce este literatura ta este depărtarea de spaţiul literar în care activezi. În arhitectură acest cuvânt se cheamă zbor de ciocârlie. Nouă ne‑ar fi priit foarte mult o serie de simpozioane internaţionale în afara României şi Moldovei în care s-ar fi discutat problema literaturii noastre. Problemele noastre văzute cu ochii străinilor, citite prin experienţa lor, arată întotdeauna exact toate locurile vulnerabile. Fiindcă orice creator se hrăneşte cu lauda şi se complace în glorii existente. Iar o literatură ajunsă la o răscruce de oprimare a istoriei, cum a fost cea de la sfârşitul sec. XX, avea nevoie de o analiză obiectivă, poate chiar drastică. Şi aceasta era bine s-o facem cu acei care ne cunosc mai bine.

7. Era firesc ca orice anchetă  să dea o înşirare de nume. Este un procedeu de mult utilizat înaintea adunărilor mari ale scriitorilor. N-o să dau nici un nume, fiindcă ar însemna să se repete ceea ce am spus acum trei ani de zile, şase ani de zile, nouă ani de zile…

Vladimir Bulat,

scriitor, critic de artă, Bucureşti

1-2. Acele 5 decenii de totalitarism au creat două tipuri de societate, aş spune destul de diferite. Spaţiul cultural şi geografic de la răsărit de Prut a avut o evoluţie distinctă faţă de cel al României, situarea sub umbrela nefastă a imperiului sovietic a generat o anomalie denumită cu aplomb "cultura sovietică moldovenească". Cultura de astăzi din RM se hrăneşte, în bună măsură, din ea. Nu vreau să intru în detalii. Drama cea mare a culturilor ieşite de sub comunism asta este: izolarea lor totală unele faţă de altele. Mai repede ştim ce se face la Londra, NY, Paris, decât peste gardul propriei noastre "gospodării"… Este un fenomen anormal. Orientarea declarativă spre Occident a făcut ca să pierdem noţiunea de vecin, de colaborare inter-regională etc. Totuşi, România este mai avantajată din perspectivă culturală, deoarece deschiderea sa faţă de întreaga lume este deja veche, în timp ce RM de-abia o descoperă, după izolarea la care a fost supusă şi în care încă se complace.

Revistele şi cărţile circulă defectuos între "cele două state româneşti", iar explicaţiile ce se pot formula ar fi următoarele: 1) problematica actualităţii definită în cele două capitale este destul de diferită; 2) cele două contexte au varii nuclee de interes; 3) cartea românească, în RM, nu are o prea mare căutare, nici viceversa. 4) autorii cu adevărat buni din RM publică constant articole, atitudini şi cărţi în periodice şi la edituri româneşti, făcând astfel ne-necesar "exportul de cultură" între cele două entităţi culturale.     

3. Arta, sau exact critica fenomenului artistic, nu trebuie să opereze cu mai multe criterii de evaluare, care să difere de la o "parohie" la alta. Există artişti / scriitori foarte buni, buni şi mediocri. Mai există şi genii, dar ei nu se amestecă printre noi…

4. Mi-amintesc că la începutul anilor ’90 se vorbea intens despre succesiunea generaţiilor, despre "generaţiile interbelice", "generaţiile de sacrificiu", despre generaţia optzecistă, nouăzecistă etc. Personal, prefer să am de a face cu indivizi, cu personalităţi în carne şi oase, decât cu mase, generaţii, grupuri, găşti, coterii…

Dacă există artişti oficiali sau independenţi? Nu am de unde să ştiu, cred că vremea acestor diviziuni a cam trecut în desuetudine. Ca să existe creatori "oficiali", trebuie să existe şi o politică culturală. Or asta este ca şi inexistentă. Din câte cunosc eu situaţia în ţările noastre, fenomenul artistic este unul accidental, nedirijat, iar dacă există o infuzie financiară într-o zonă sau alta (pentru tipărituri, participări internaţionale ş.a.) ea se face mai degrabă dintr-o inerţie compasională faţă de fosilele privilegiate ale trecutului. Se poate construi, cred, o simptomatologie a felului în care clientela creatoare a vechiului regim comunist a ajuns să mai profite şi în continuare, graţie reţelei bine sudate, de privilegiile de altădată. Să fim lucizi: nu putem aştepta suportul, fie şi logistic, al sistemului guvernamental. Cultura, la momentul dat, este propulsată, în special, de finanţele provenite din domeniul privat. Să ne referim în special la cazul RM, unde ponderea producţiei culturale o deţine tocmai sectorul particular. Presa şi editurile cele mai importante sunt private. Proiectele culturale cele mai percutante sunt generate de ONG, Fundaţii şi grupări artistice. Revista Contrafort este tot o iniţiativă particulară a doi scriitori foarte importanţi.       

5-6. Consider că una din cele mai importante discuţii pe care trebuie să o poarte oamenii de litere din RM şi România este "europenizarea" literaturii noastre. Recenta recunoaştere a scriitorului maghiar Imre Kertesz, prin conferirea Premiului Nobel, este un motiv foarte serios să medităm asupra condiţiei aşa-ziselor "culturi mici", posesoare ale unor limbi din afara circuitului internaţional. Este mult mai eficientă o astfel de dezbatere, decât una care să brodească aseptic pe marginea "românităţii" literaturii basarabene. Este o chestiune care ţine, în esenţă, de opţiunea foarte personală a fiecărui individ. Aici s-ar potrivi "reţeta" foarte şugubaţă propusă, demult, de Leon Şestov, în problema provenienţei omului, care zicea răspicat că cei ce susţin că ar fi creaţi de Dumnezeu, sunt cu adevărat rodul acestei instanţe supreme, indiscutabile, în timp ce adversarii lor – promotori ai darwinismului mereu revolut – provin din carnea fierbinte a izbăvitoarei maimuţe… 

7. Fără a preciza locul / toposul în care "mâzgălesc" albul imaculat al hârtiei, pot înşirui următoarele nume: Gellu Naum, Alexandru Ecovoiu, Vitalie Ciobanu, Vladimir Beşleagă, Marcela Benea, Şerban Foarţă, Daniel Vighi, Vasile Gârneţ, Emilian Galaicu-Păun, Seva Cionei, Radu Cosaşu, Irina Mavrodin, Nichita Danilov, Aureliu Busuioc, Ioan Groşan, Simona Popescu, Arcadie Suceveanu, Fraţii Vakulovski, Nicolae Breban, Alexandru Vlad, Ruxandra Cesereanu, Magda Cârneci, Daniel Turcea, Leo Butnaru, Iulian Ciocan, Grigore Chiper, Ghenadie Postolachi, Mircea Cărtărescu…    

Ruxandra Cesereanu,

scriitoare, Cluj

1. Integrarea literaturii basarabene a avut loc parţial, de nu cumva minimal. Mai aplicat s-a înfipt literatura română în cea basarabeană, aşa cum se întîmplă întotdeauna între o ţară mai mare şi una mai mică. În cazul acesta, deşi ar putea fi vorba de una şi aceeaşi ţară, modelul ţării mai mari a fost mai uşor de inserat decît acela al ţării mai mici. Există o relativă circulaţie a cărţilor şi revistelor între cele două Românii; eu, de pildă, citesc doar revista Contrafort, fiindcă pe aceasta o primesc regulat. Accidental, ajung la mine şi alte reviste basarabene. Altfel, cred că cele două literaturi au rămas fiecare pe baricada ei: românii sunt interesaţi de literatura basarabeană, dar fără să îi acorde o atenţie specială, iar basarabenii sunt destul de interesaţi de literatura română, dar fără să îi prezinte onoruri neapărat.

2-3. Literatura basarabeană mai este încă tradiţionalistă şi nici nu văd cum altfel ar putea fi după atîtea decenii de ocupaţie sovietică în care a încercat să supravieţuiască aşa cum a putut. Complexul bastardului, apoi, funcţionează încă destul de bine : Basarabia s-a simţit un copil nedorit al României, o perioadă, şi românii înşişi au fost, la rîndul lor, cei care au făcut-o să se simtă astfel. Perspectiva lui C. Stere, din În preajma revoluţiei, mai este încă valabilă astăzi, oricît am spune că lucrurile nu mai  stau aşa, ci s-au schimbat întru totul. Basarabia, şi deci inclusiv literatura basarabeană, sunt privite ca fiind debiloide. Dar în acel tradiţionalism de supravieţuire, care a dominat cultura basarabeană şi care astăzi este prăfuit (de nu cumva chiar penibil), s-au născut cîteva insule puternic inovatoare, altfel: Emilian Galaicu-Păun este un poet mai postmodern decît postmodernii români, iar un prozator  experimentalist precum tînărul Alexandru Vakulovski distruge orice fel de tabu-uri legate de desuetudinea literaturii basarabene, cu al său roman Pizdeţ. Alături de Emilian şi Vakulovski cel mic, aş miza, de asemenea, pe proza foarte proaspătă şi vie, stranie de-a dreptul, în sens cît se poate de bun, a unui scriitor necunoscut încă (întrucît nu are un volum publicat) pe numele său Mitoş Micleuşan. Acesta scrie şi poezie ciudată (în plus este şi grafician, şi compozitor), dar proza sa va face vîlvă, cînd va fi publicată, cel puţin aşa profeţesc eu. Iată trei nume pe care aş miza. Revista Contrafort (aş vrea ca lauda mea să nu fie percepută ca o linguşeală, fiindcă nu este cazul) este, apoi, singura revistă basarabeană de cultură care îmi pare a fi destul de europeană. Dubla măsură de judecată asupra literaturii basarabene a funcţionat şi înainte, dar şi imediat după 1990, cînd poezia basarabeană consacrată, de pildă, în loc să fie taxată pentru duioşenia ei siropoasă, a fost, dimpotrivă, salutată din motive patriotice ori chiar încurajată ca valoroasă estetic. Pentru mine, nici Grigore Vieru, nici Leonida Lari nu înseamnă nimic; sunt doar un Adrian şi o Adriană Păunescu, primul, mieros, cealaltă, cu cordeluţa ei de falsă elevă premiantă. Cei doi funcţionează ca un fel de Hansel şi Gretel vetuşti şi caraghioşi ai culturii basarabene. Îmi dau seama, însă, că în Basarabia ambii au destui admiratori, ceea ce nu mi se pare anormal. La urma urmei, de aceea există varietate, ca fiecare să alegem ceea ce ni se potriveşte. Or, mie mi se potriveşte Emilian Galaicu-Păun şi Alexandru Vakulovski. Aş mai putea aminti aici şi alte nume, dar Emilian şi Vakulovski cel mic (întrucît există şi Mihai Vakulovski, fratele lui Alexandru) sunt preferaţii mei.

4. Evident, şi în Basarabia, există o bătălie între generaţii, între optzecişti şi şaptezecişti ori şaizecişti. Aşa stau lucrurile de cînd lumea. Între timp au apărut şi doimiiştii (Alexandru Vakulovski), aşa că, în curînd vor începe şi ei să se lupte pentru o platformă culturală, pentru glorie literară, pentru putere. Criterii de genul scriitori oficiali versus independenţi sau conservatori versus reformişti nu mi se mai par foarte aplicabile astăzi, ci doar nişte formule goale. Emilian Galaicu-Păun, de pildă, ar putea fi încadrat după acest criteriu, atît la scriitorii oficiali, cît şi la cei independenţi, reformişti, europeni etc.

5-6. Există oarecari dezbateri comune din punct de vedere cultural între România şi Basarabia. Dar acestea sunt minimale: adevărul este că scriitorii români nu sunt foarte captivaţi de ceea ce gândesc confraţii lor basarabeni. Dacă din politeţe ar fi trebuit să răspund altfel, atunci îmi pare rău, dar cred că se cuvine să fiu sinceră. Cele mai eficiente forme de manifestare a integrării literaturii române de pe cele două maluri ale Prutului ar fi dezbaterile culturale publice, aceasta mi se pare a fi singura formă reală de dialog cu impact. Ar fi necesar un organism cultural care să sponsorizeze deplasarea scriitorilor români (dar a celor tineri) la Chişinău, timp de o săptămână, să spunem, în care să aibă loc dezbateri legate de schisma ori frăţia literară între cele două culturi, atât la Uniunea Scriitorilor, cît şi la principalele licee româneşti ori la universitate. Aşijderi, ar fi necesară o peregrinare a scriitorilor basarabeni tineri prin cîteva oraşe româneşti cu impact la public (Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi, Braşov, măcar acestea) unde să aibă loc acelaşi tip de dezbateri. Ceea ce propun eu este, de fapt, o dublă expediţie şi o defrişare, în care scriitorii grupaţi într-un fel de arcă a lui Noe să bată drumurile României şi ale Basarabiei pentru a discuta public despre felul în care şi dacă cele două literaturi au ceva de-a face împreună sau nu...

7. Din Basarabia : Emilian Galaicu-Păun, Alexandru Vakulovski (cred că cei doi sughit deja de cît i-am pomenit), Irina Nechit, Vitalie Ciobanu. Din România: Mircea Cărtărescu, Horia-Roman Patapievici, Simona Popescu, Marta Petreu, Corin Braga, Magda Cârneci, Ioan Es. Pop, Ion Mureşan, Adrian Oţoiu. Listele mele sunt foarte subiective, recunosc (nu m-am orientat şi spre scriitorii trecuţi de cincizeci de ani, adică ultra-consacraţi, ci doar spre scriitori aparţinînd unei generaţii şi concepţii oarecum apropiate mie).

Nicolae Negru,

scriitor, Chişinău

1. Dacă e să înţelegem prin "integrare" suprapunerea ariilor de circulaţie a cărţilor şi revistelor literare (culturale), formarea unei pieţe unice de carte, a unui spaţiu cultural unic, atunci se poate spune că nici până astăzi nu au fost înlăturate toate barierele din calea integrării "literaturilor scrise pe cele două maluri ale Prutului".

Dar, deoarece literatura nu circulă "în bloc", un scriitor basarabean poate pătrunde suficient de simplu în literatura română prin "producţia" proprie, individual, şi exemple pot fi aduse suficient de multe în acest sens. Aflându-se "ambele literaturi" în acelaşi spaţiu unic al limbii române, problema integrării lor e puţin falsă - nu cred că, să zicem, un Preda basarabean ar rămâne anonim în România, din cauze extraliterare. Şi viceversa. Nici literatura scrisă la Iaşi sau Cluj sau în altă parte a României nu se "integrează" totalmente în circuitul general, o bună parte rămânând la periferie, pentru consum local, urmând ca istoria literară să reaşeze lucrurile, dacă va fi cazul. Posibil, comunităţile scriitoriceşti de la Bucureşti şi, de exemplu, Timişoara, se cunosc mai bine între ele, decât cele din Bucureşti şi Chişinău, dar nu cred că e aici vreo problemă "organizatorică" sau de comunicare deosebite.

Problema, obiectivă şi cu totul specifică, e în "neconcordanţă", diferenţa de realităţi şi obiective politice, economice, culturale, determinate de ultimii 50 de ani de viaţă separată, dar şi de evoluţiile separate de după 1991. De aceea, dialogul scriitorilor de pe ambele maluri ale Prutului nu se leagă uneori, decât în albia unui interes strict profesional (adică limitat), iar alteori pur şi simplu nu ne înţelegem, mai vorbind în termeni diferiţi, în limbaje (nu limbi) "nesincronizate".

Istoria ne mai întinde o mână de ajutor (prima a fost în 1991, cu prăbuşirea URSS) sub forma proiectului european. Se pare însă că noi, basarabenii în primul rând, nu o observăm nici de data aceasta.

2. E dificil şi inutil să simulăm interesul, dorinţa de a ne cunoaşte unii pe alţii, dacă nu identificăm obiective şi proiecte pe care să le realizăm împreună. Din acest punct de vedere, mi s-a părut foarte încurajatoare şi benefică experienţa de colaborare cu revista Convorbiri literare, oferta venind de la Cassian Maria Spiridon, şi - un alt exemplu - participarea la colocviul naţional de dramaturgie din primăvara acestui an, prin efortul lui Mircea Ghiţulescu, critic de teatru şi istoric literar, secretar al Uniunii Scriitorilor din România.

3. Dubla măsură este inevitabilă. Suntem nişte "fii rătăcitori" (nu din propria voinţă), reveniţi acasă după o separare de 50 de ani, şi e firesc să suscităm curiozitatea şi chiar "compasiunea", pe care e la fel de firesc să o refuzăm. Totuşi, revenirea la normal a început.

4. E normal ca tradiţionalistul bucureştean să simpatizeze cu tradiţionalistul chişinăuian. E normal ca postmodernistul bucureştean să simpatizeze cu postmodernistul basarabean. Pe de altă parte, literatura a mers întotdeauna de mână cu politicul, mai cu seamă în perioade revoluţionare sau de "tranziţie". (Ca să fim obiectivi, ar trebui să scriem între ghilimele nu numai "scriitori oficiali", ci şi "scriitori independenţi".) Am putea specula şi o oarecare corelaţie dintre politic şi literar, dintre gusturile literare şi gusturile politice. (Majoritatea avangardiştilor de la începutul secolului 20 au fost de stânga.) Totuşi, nu toţi tradiţionaliştii sunt antieuropenişti şi naţionalişti (în sensul negativ al cuvântului, pe care i l-au dat comuniştii "internaţionalişti") şi, cu atât mai mult, antipostmodernişti.

5. Polemicile şi dezbaterile sunt în general un fenomen care reflectă existenţa unor curente de idei, conflicte strategice sau scopuri comune. Dar şi a unei tradiţii şi a unui grad de coeziune, despre care am pomenit mai sus.

6. Ducem lipsă nu atât de soluţii, care pot fi şi cele vechi de când lumea, cât de acţiuni. Iar acţiunile sunt legate de bani, iar bani, se ştie, nu ajung niciodată sau nu nimeresc acolo unde trebuie.

7. Mi-ar lua timp să selectez, ca la fotbal, echipa scriitorilor RM şi echipa scriitorilor din România. Dacă ar fi să recomand unui străin un scriitor român, l-aş indica, probabil, pe Mircea Cărtărescu, prozatorul.

Mariana Sipoş,

scriitoare, realizatoare TVR, Bucureşti

1-7. Din nefericire, nu cred că se poate vorbi de o integrare a celor două literaturi. Mă raportez la modelul spaniol care funcţionează şi în cultură: în Spania, aproape că nu mai contează din ce ţară de limbă spaniolă vine un scriitor, decît atunci cînd se discută temele, obsesiile, mărcile stilistice ale operei sale. În rest, este considerat un scriitor de limbă spaniolă, chiar dacă el s-a născut în Peru, Columbia sau Cuba şi chiar dacă trăieşte la Madrid, Londra, Ciudad de Mexico sau New York. Premiul Cervantes se acordă scriitorilor de limbă spaniolă, atît din Spania, cît şi din ţările hispano-americane. În cazul literaturii române ea a rămas tot "pe cele două maluri ale Prutului". Singurele eforturi de integrare reală s-au făcut în Basarabia, în primii ani de libertate, prin cîţiva istorici literari şi miniştri sau viceminiştri ai învăţămîntului care merită toată stima, pentru că ştiu că în urmă cu cinci-şase ani se preda în licee o singură literatură română, manualele venite din România fiind acceptate şi completate cu ceea ce le lipsea şi le lipseşte şi astăzi despre literatura din Basarabia.

Sigur că la întrebarea dacă există o circulaţie normală a cărţilor şi a revistelor de cultură, toţi cei care vor răspunde vor spune că nu. Există o jeluire continuă pe această temă, că în librăriile de la voi predomină cărţile ruseşti, că revistele literare de la noi nu ajung acolo. Şi dacă ar ajunge, cu ce bani să le cumperi? În condiţiile de sărăcie din Basarabia, dar şi din România, nimic nu e "normal". Omul pasionat de lectură, dacă ar avea bani, s-ar abona la revistele care îl interesează şi şi-ar comanda cărţile din România (eventual prin Internet), direct de la edituri care au aproape toate acest sistem de vînzări, cu reduceri substanţiale de preţ.

Procesul de integrare nu a existat ca proiect decît în forme accidentale (voi reveni), puţinul care s-a realizat fiind rezultatul unor relaţii personale, al prieteniilor de grup sau al tenacităţii unor scriitori din generaţia tînără care au înţeles că trebuie "să se integreze" pe cont propriu (şi chiar au reuşit). E vorba, în primul rînd, de cei care semnează în revista Contrafort.  Dar să nu ne amăgim: pentru publicul larg, la trecerea spre 2003, nu există scriitor basarabean care să poată rivaliza cu scriitorul român de prim-plan. Nici măcar de Grigore Vieru sau de Leonida Lari (care şi-au avut epoca lor de pseudoglorie în România) nu se mai ştie mare lucru. Cărţile importante care au venit de la Chişinău au fost tot cele semnate de scriitori care nu trăiesc acolo: Dorin Tudoran sau Paul Goma, de exemplu. Despre ce mare romancier din Basarabia ultimilor cincizeci de ani se vorbeşte în România aşa cum se vorbeşte de Nicolae Breban (bine sau rău)? Dacă n-am citi revista voastră (şi cîţi reuşesc s-o citească?) ce-am şti despre isprăvile lui Ion Druţă? Sau despre romanele lui Aureliu Busuioc? Cîţi au descoperit farmecul jurnalului lui Vladimir Beşleagă? M-am bucurat enorm cînd Alexandru Muşina a prezentat în emisiunea pe care o realizez la TVR1 cărţile unor scriitori din Basarabia publicate la editura Aula din Braşov, mă bucur cînd apar aici cărţile lui Vitalie Ciobanu sau cînd citesc ce scrie în Vatra Emilian Galaicu-Păun. Dar acesta nu e "proces de integrare". După cum nu e "proces de integrare" acordarea unor premii literare unor scriitori din Basarabia de către Uniunea Scriitorilor din România sau Academia Română, aşa, ca să se vadă că-i luăm şi pe ei în seamă… În urmă cu vreo şapte ani, am făcut o emisiune despre premiile culturale şi am cerut de la Academia Română informaţii despre cei premiaţi pentru a-i invita în emisiune: se aflau printre ei Lena Constante, Ana Sălăjan, dar şi un scriitor basarabean căruia i se acordase un premiu pentru dramaturgie. Nu era domnul Eugen Simion preşedinte atunci, dar de la cei care întocmiseră dosarele de premiere n-am putut să obţin absolut nici o informaţie despre scriitorul basarabean premiat: nici date personale, nici date despre piesa care fusese premiată, mi s-a spus doar că e vorba despre o piesă care s-a jucat acolo la ei, la Chişinău… Nu de complexe e vorba (am citit că au existat, şi de superioritate, şi de inferioritate), nici de dificultăţi, ci de superficialitate, de comoditate şi de multe ori chiar de incompetenţă în cazul celor care chiar au în "fişa postului" relaţiile cu românii de dincolo de graniţe.

Am pus faţă în faţă într-o emisiune TV părerile lui Augustin Buzura şi Nicolae Manolescu, pe de-o parte, şi cea a lui Eugen Simion, pe de altă parte, exprimate cu prilejul "Zilelor Basarabiei" din martie 2002, manifestare organizată de Fundaţia Culturală Română. M-aş bucura dacă ele ar apărea transcrise în revistă ca răspuns la întrebarea dacă e nevoie de "o dublă măsură". Chiar afirmată de un preşedinte de academie, această idee tot o aberaţie rămîne.

Nu cred că stă cineva să discearnă între atîtea criterii de integrare. Există - de cele mai multe ori - un singur criteriu: al întîmplării! Vrea cineva să pună un bust al lui Marin Preda, la Chişinău, foarte bine: se urcă preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Bucureşti în avion, participă la dezvelire, ţine probabil un spici şi vine acasă, convins că "l-a integrat" pe Marin Preda. Nici un scriitor din România, din cei care au scris cărţi despre Marin Preda nu a fost invitat, nici măcar un fax cu o minimă informaţie n-am primit la televiziune, nu mai zic de o invitaţie pentru a face o emisiune la Chişinău cu acest prilej. Invers: organizează domnul Eugen Simion o sesiune omagială Marin Preda la Academie - nu pe cinci august, cînd Marin Preda ar fi împlinit optzeci de ani, că academicienii erau în vacanţă şi Marin Preda n-a ţinut cont de asta cînd s-a născut, ci cîndva, prin septembrie – şi bineînţeles că este invitat şi preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău care chiar are un discurs foarte bun şi mă duc să-l felicit şi să-l întreb dacă ar putea să vină într-o emisiune şi să ne povestească despre cum a fost sărbătorit Marin Preda la Chişinău, cum este receptat, studiat Marin Preda în Basarabia. Ei bine, ce-mi răspunde domnul Mihai Cimpoi? "Luaţi legătura cu domnul Victor Crăciun şi aranjaţi cu el!" Adică domnul academician şi preşedinte US de la Chişinău ori are un secretar particular la Bucureşti, ori dimpotrivă, are un stăpîn fără de care nu poate face nici o mişcare! E problema domniei sale, nu a mea: eu nu aveam de ce "să iau legătura" cu domnul amintit. Că respectivul Victor Crăciun s-a ocupat şi el cu integrarea (pe bază de flori pe care să trecem Prutul), e un fapt fără importanţă, dacă n-ar fi semnificativ în cazul discuţiilor noastre despre "criterii" şi "afinităţi"!

Dacă ne referim strict la spaţiul revistei Contrafort, există o sincronizare cu polemicile şi dezbaterile din România. Afirmaţia nu e valabilă şi la noi: problemele basarabene nu trec dincoace: am citit dezbaterea despre acordarea premiilor Uniunii Scriitorilor la Chişinău. Aţi citit vreun ecou în România?

Editurile de la Chişinău: Arc, Cartier, Litera, Ştiinţa, revista Contrafort, prezenţa la Chişinău, cîţiva ani, a lui Dorin Tudoran, Fundaţia Culturală Română şi în mică măsură şi de multe ori la nivel pur formal, uniunile şi asociaţiile de scriitori. 

Soluţii? În locul festivismelor, al simpozioanelor, la care se cheltuie mulţi bani fără nici un rezultat concret, am propus Fundaţiei Culturale Române de mult timp organizarea unor vizite de documentare ale scriitorilor români în Basarabia şi întîlniri cu cititorii în biblioteci. Există scriitori români care au din cînd în cînd, în presă, cîte o tresărire sau nostalgie a României Mari interbelice, dar care nu au pus piciorul dincolo de Prut. Acelaşi lucru e valabil şi pentru scriitorii basarabeni: de cele mai multe ori vin cîteva zile la Neptun sau la Fundaţia Culturală, sîntem mereu cam aceiaşi, şi noi şi voi. Decît un simpozion în aceeaşi sală, la aceleaşi date, cu aceiaşi participanţi, cu aceleaşi discuţii (că nu avem, că nu se face, că ar fi bine…), vizitele de documentare şi contactele directe cu cititorii ar însemna enorm.

Cine să le organizeze? Noi, în primul rînd. Cu puţină iniţiativă şi puţin curaj de a ieşi din rutină, se vor găsi şi instituţiile care să ne susţină proiectele.

Nu mă puneţi la încercare. Îmi vin în minte chiar foarte multe nume de scriitori basarabeni. În ce ordine să le scriu? la ce categorie să-i trec, la buni sau la răi? şi cît spaţiu îmi mai acordaţi pentru răspuns?...

Iulian Ciocan,

scriitor, Chişinău

1-7. Să constatăm de la bun început un fapt evident: în timp ce scriitorii de pe cele două maluri ale Prutului discută despre integrarea culturală/literară dintre România şi Basarabia, ţărişoara interriverană, ghidată de nişte comunişti rânzoşi, lacomi şi incompetenţi, se "integrează" viforos în spaţiul economic şi politic ruso-kazah. Nu este exclus, prin urmare, ca, în momentul în care integrarea literară moldo-română va deveni o certitudine, RM-ul să fie ce a fost înainte – o colonie a "fraţilor mai mari". Aşa sau altfel, năzuinţa scriitorilor basarabeni de a găsi "un loc sub soare" în literatura română nu trebuie să se atrofieze. Să ne facem meseria indiferent de viitorul politic al RM-ului, aşa cum au procedat Negruzzi şi Stere. 

Bineînţeles, o discuţie despre integrarea literaturilor scrise pe cele două maluri ale Prutului trebuie începută cu clarificarea noţiunii însăşi de "integrare literară". După părerea mea, nu se poate vorbi despre  o integrare autentică atâta timp cât nu există nişte legături trainice între literaturi, o circulaţie normală a cărţilor şi a revistelor, atâta timp cât literatura "mică", în cazul nostru cea basarabeană, nu înregistrează nişte succese importante şi valoarea celor "mici" nu este recunoscută de cei "mari". Un exemplu elocvent de integrare literară este colaborarea dintre scriitorii germani şi austrieci. Dacă toate acestea au însemnătate, eu n-aş risca să susţin că integrarea moldo-română a început o dată cu discuţiile despre integrare, adică la sfârşitul anilor ‘80. Pe de o parte, în Moldova Sovietică s-a scris şi literatură de calitate. Vlad Ioviţă, Aureliu Busuioc, Vladimir Beşleagă, Vasile Vasilache sunt prozatori valoroşi, doar că au scris cu alfabet chirilic, într-o perioadă în care, fireşte, circulaţia normală a cărţilor şi ziarelor în cele două ţinuturi româneşti era imposibilă. În ce măsură aşadar se poate vorbi de integrare în cazul lui V. Ioviţă, bunăoară, dacă textele acestuia, comparabile cu cele ale prozatorilor români buni din anii ’70-’80, n-au fost publicate încă cu alfabet latin? Pe de altă parte, şi după prăbuşirea "colosului" răsăritean legăturile dintre cele două literaturi lasă de dorit. E aproape  imposibil să găseşti la Chişinău reviste literare româneşti. Foarte puţini dintre scriitorii basarabeni au posibilitatea să le citească pe Internet. Presupun că şi la Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca revistele literare basarabene, atâtea câte au mai rămas, sunt greu de găsit. Dar mulţi oare le caută? Apoi, mi se pare că foarte mulţi scriitori basarabeni sunt captivi ai unui complex de inferioritate ce, paradoxal, se manifestă deseori prin "afişarea" ostentativă a superiorităţii (Ion Druţă) şi sunt irecuperabili pentru proiectul integrator. Trebuie remarcat bineînţeles şi complexul de superioritate  al unor literaţi români. Aceştia nu cred în şansa basarabenilor, considerându-i neciopliţi, analfabeţi, patriarhali, filoruşi, păşunişti. Cazul Leonidei Lari şi al altor basarabeni, pe care şederea la Bucureşti nu i-a ajutat cu nimic în planul creaţiei, alimentează în continuare neîncrederea în progresul literaturii interriverane. Din păcate, nici puţinii scriitori basarabeni valoroşi nu se bucură întotdeauna de preţuirea colegilor lor de peste Prut. Ei sunt deseori trataţi cu indiferenţă, suspiciune sau condescendenţă. Câte edituri româneşti, de pildă, au colaborat cu scriitori basarabeni atunci când au făcut traduceri din rusă? În acelaşi timp, mulţi dintre pseudoscriitorii interriverani, care discreditează literatura basarabeană, îşi pot publica fără probleme cărţile în România. Există câţiva editori excesiv de generoşi, care, de dragul frăţiei, ţi-l publică pe orice păşunist basarabean. Aşa stând lucrurile, avem de ales una din trei: ori integrarea nici nu a început, ori aceasta durează de foarte mult timp (dacă avem în vedere numai existenţa unor scriitori basarabeni de certă valoare), ori este anemică şi lăsată la voia întâmplării. Înclin să cred că avem de-a face cu a treia versiune. S-au integrat doar cei care au vrut şi au putut să se integreze. E vorba de câteva reviste (Sud-Est, Contrafort, Basarabia, Semn) şi câţiva scriitori care, deşi n-au creat deocamdată capodopere, au demonstrat că sunt competitivi. Capodoperele vor apărea mai târziu, nu am nici o îndoială în acest sens, căci nasc şi la Moldova oameni.

Irina Nechit,

poetă, Chişinău

1. Integrarea culturală româno-basarabeană întârzie să se producă din mai multe motive, cel mai grav fiind dezintegrarea culturii în Republica Moldova. Literatura basarabeană abia mai respiră, majoritatea scriitorilor şi-au pierdut inspiraţia din cauza vântului de nord care ne aduce frigul şi din cauza vântului de est care ne aduce comunismul înapoi. Muzele flămânde rătăcesc pe străzile Chişinăului şi nu mai intră în casele poeţilor şi prozatorilor noştri, cărora le scapă pixul din mână atunci când se gândesc de unde şi cum să mai facă rost de nişte bani, pentru a-şi prelungi viaţa cu încă o iarnă. Puţini mai au forţa de a scrie şi de a spera că prin operele lor se vor integra în literatura română. După zece ani de contacte frăţeşti cu ţara vecină, ne-am trezit cu o frontieră monstruoasă dintre cele două maluri ale Prutului, iar peste discursurile noastre despre integrare trece linia neagră a acestei frontiere. Puterea de la Chişinău cultivă cu cinism românofobia, dar şi dispreţul faţă de cultură. Autorităţile de la Bucureşti au obosit de aroganţa şi de inconsecvenţa guvernanţilor basarabeni, încercând să accelereze integrarea europeană a României. Astfel, integrarea moldo-română e împinsă pe planul doi sau, în general, e considerată o idee utopică. Cele două comunităţi scriitoriceşti se cunosc mai bine, dar nu au posibilităţi reale de a susţine un dialog permanent. Cu excepţia câtorva reviste - "România literară", "Vatra", "Poesis", "Contrafort", "Literatorul", "Convorbiri literare", "Luceafărul", "Contemporanul"-  celelalte publicaţii literare nu circulă în ambele sensuri şi nu ajung la cei care ar fi vrut să le citească. Nu există o reţea de difuzare operativă a ultimelor apariţii editoriale,  care ne-ar conecta la procesul literar curent.

2. Dificultăţile sunt de ordin politic, financiar, geografic şi chiar estetic. Cât priveşte complexele, cel al inferiorităţii este dominant. Mai există însă un complex pe care l-am descoperit în timpul unei discuţii cu un poet bucureştean. Domnia sa mi‑a spus că m-a citit şi că mă apreciază, i-am răspuns şi eu ceva, la care interlocutorul m-a întrebat: Ce-i cu accentul ăsta? De-atunci îmi ascult mai atent cuvintele pe care le rostesc. Nu am putut scăpa însă până azi de-un anumit accent basarabean. Observ că nici măcar la Uniunea Scriitorilor din Chişinău nu se vorbeşte o românească perfectă. Dimpotrivă, scriitorii îşi permit să fie guralivi şi neaoşi, sfidează normele stilistice şi ortografice, amestecând limbajul elevat cu cel rural.

3. O vreme colegii din România au fost indulgenţi faţă de literaţii basarabeni. Dar s-a terminat etapa carităţii, a condescendenţei, acum trecem la un parteneriat lucid. Mila faţă de noi se preschimbă în respect. Din păcate însă, acest respect seamănă foarte mult cu indiferenţa.

4-5. Sper că datorită unor reviste literare importante,  poezia mea şi-a găsit un loc în contextul literaturii române contemporane. Poemele mele au fost citite şi chiar apreciate de scriitori din diferite generaţii, care n-au stat să calculeze doza de postmodernism din versurile mele şi nu m-au întrebat dacă fac parte din tabăra optzeciştilor sau a tradiţionaliştilor. Dacă în presa literară românească poezia mea nu ar fi avut nici un ecou, nu ştiu dacă aş mai fi avut curajul să persist în ale scrisului.

6. Înfiinţarea Filialei USR la Chişinău, Întâlnirile de la Neptun,  Întâlnirile din cadrul Fundaţiei Culturale Române, Zilele revistei Poesis, Zilele Lucian Blaga, Saloanele de Carte, Zilele revistei Convorbiri literare au contribuit la integrarea noastră literară. Importante au fost de asemenea Antologiile şi Dicţionarele enciclopedice în care alcătuitorii români au binevoit să includă nume de scriitori basarabeni. Criticii Gheorghe Grigurcu, Al. Cistelecan, Ioan Pop, Alex. Ştefănescu, Al. Muşina, Sorin Alexandrescu ne-au analizat şi ne-au promovat cărţile. E adevărat că eforturile colegilor din dreapta Prutului au fost şi sunt mai energice şi mai eficiente, iar partea basarabeană participă la această integrare cu destulă lentoare şi iresponsabilitate.

7. Toată lumea ştie cine se află astăzi în capul "listei" de scriitori în vogă. Se ştie cine e căutat de cititori şi cine nu este pe gustul publicului, cine are de spus ceva nou şi cine deja s-a plafonat. Nu mai are rost să  vin şi eu cu o listă.

Nicolae Rusu,

scriitor, Preşedinte al Fondului Literar, Chişinău

1. Până la 1989 procesul de integrare între comunităţile scriitoriceşti de pe cele două maluri ale Prutului era doar un fel de circulaţie într-un singur sens. În pofida faptului că regimul sovietic de ocupaţie avusese grijă ca populaţia dintre Nistru şi Prut să nu contacteze în nici un fel cu fraţii lor de cultură, limbă şi spirit din "ţara vecină", marea majoritate a scriitorilor din Basarabia cunoşteau bine creaţia literară "de dincolo". Literatura română ajungea la sufletele văduvite de spirit de neam ale basarabenilor prin intermediul unor librării specializate ("Drujba") din Lvov, Leningrad, Taşkent, Kiev, Magadan, Tomsk, Odesa, Tallin, Cernăuţi, Tbilisi şi alte oraşe din uriaşul imperiu sovietic. Cărţile erau aduse în Basarabia de cumpărători ocazionali, dar de cele mai multe ori de mesageri trimişi în mod special după literatură, cu avionul sau cu trenul, şi care reveneau acasă cu saci de poezie, proză, eseistică română. Scriitorii din Ţară nu-i cunoşteau, cu foarte mici excepţii, pe colegii lor din Basarabia şi circulaţia în ambele sensuri s-a declanşat doar după căderea regimului comunist din Ţară, regim instalat şi, fireşte, susţinut (dar şi sacrificat) cu "ukaz" de la Kremlin. După un deceniu de independenţă de România şi de neafişată vasalitate faţă de Rusia, comunitatea scriitoricească din Ţară şi din Basarabia este, cred, unicul exemplu concludent de integrare culturală dintre cele două maluri ale Prutului, nivel la care nu s-a ajuns, din păcate, şi de celelalte categorii de oameni ai culturii - compozitori, actori, interpreţi, pictori. O bună parte a literaţilor din Basarabia sunt şi membri ai Uniunii Scriitorilor din România, câţiva dintre ei fac parte din organele de conducere ai  organizaţiei de breaslă, mulţi au publicat la editurile din ţară, iar revistele literare de peste Prut inserează versuri şi proză ale literaţilor basarabeni, lucrările lor obţin premii literare şi aceleaşi lucruri, fireşte, se întâmplă aici şi cu creaţia confraţilor din Ţară.

2. Când s-a mai potolit entuziasmul dezlănţuit în primele luni după ce Prutul devenise un râu obişnuit (chiar dacă, mai avem încă grăniceri şi vameşi pe ambele lui maluri), s-a văzut că există şi complexe - atât al inferiorităţii, cât şi al superiorităţii - dar ele, complexele, nu au creat stringente dificultăţi şi probleme în integrarea noastră literară. A fost ca rujeola, boală de care nu scapă aproape nici un copil, dar care trece repede şi nu se mai repetă.

3. În primii ani - vreo doi-trei - a fost firesc să existe nişte criterii de evaluare estetică niţel diferenţiate, cum-necum, scriitorii basarabeni se formaseră într-un mediu cultural, iar cei din Ţară - în cu totul altul. Celor mai tineri nu le-a fost necesară acea "tavă de jăratic", ca în cazul mârţoagei lui Harap Alb, pentru a reveni la condiţia firească de scriitor român, ei integrându-se imediat în spaţiul cultural şi literar românesc. Astăzi, după un deceniu de convieţuire - în aceeaşi casă literară şi cu aceeaşi hrană spirituală - cred că este firească necesitatea aceloraşi criterii de evaluare artistică a creaţiilor literare din cele două, deocamdată, state româneşti.

4. Nu cred că există niveluri de integrare literară bazate pe anumite criterii. O poezie sau o proză de valoare este întotdeauna gustată de cititor, indiferent de faptul dacă autorul ei este tradiţionalist sau avangardist, independent sau "de curte", conservator sau globalist. Important e ca integrarea să se producă în temeiul unei literaturi bune, originale şi autentice.

5-6. Şi scriitorii din Ţară, şi cei din Basarabia sunt slujitorii unei singure literaturi - cea română - şi, bineînţeles, avem aceleaşi probleme, polemici, dezbateri literare. Doar atunci când ele se interferează cu politicul, apar şi diferenţele care, cu regret, sunt interpretate eronat şi tendenţios, pe ambele maluri ale Prutului, de unde şi impresia că suntem diferiţi, impresie alimentată cu mult zel şi cu multă risipă de capital de fostul centru imperial. În pofida acestuia, scriitorii de pe ambele maluri ale Prutului s-au regăsit în diverse manifestări comune - simpozionul anual din luna iunie care se organizează la Chişinău, întâlnirile, o dată la doi ani, a scriitorilor români din toată lumea (de regulă, la Neptun, dar în anul viitor, în 2003 - la Chişinău), conferinţe şi lansări de carte (atât în Chişinău, cât şi în diverse oraşe din Ţară), concursuri literare. Ultima etapă de integrare totală şi definitivă a scriitorilor de pe ambele maluri ale Prutului va fi transformarea Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova într-o filială a Uniunii Scriitorilor din România (atâta timp cât ea va exista în această formulă).

Filiala care există în prezent în cadrul USM cuprinde doar o jumătate dintre literaţii basarabeni, cealaltă jumătate ori este indecisă, ori "nu are tuş în călimară".

7. Sunt foarte multe nume de scriitori - şi din Ţară, şi de aici, din Basarabia - din care motiv nu-i voi înşirui pe hârtie pentru a face economie de spaţiu "contrafort"-ist şi pentru alţi colegi.

Gabriel Dimisianu,

scriitor, director adjunct România Literară, Bucureşti

1-7. Nu încape îndoială că după cincizeci de ani de separatism obligat s-a produs, după 1990, o reapropiere culturală între România şi Basarabia, o reluare de contacte menită să încurajeze procesul integrator. Circulaţia în ambele sensuri a oamenilor de cultură, a scriitorilor, participarea comună la simpozioane, congrese, tipăririle reciproce, co-editările, acţiunile convergente ale celor două Uniuni de scriitori, acţiunile Fundaţiei Culturale Române ("Zilele culturii basarabene" ş.a.) au contribuit la crearea unui climat favorabil integrării culturale. Să recunoaştem, pe de altă parte, că pentru unii integrarea, într-adevăr, a fost numai un slogan, o deviză sub a cărei acoperire nobilă şi-au satisfăcut interesele personale. Celebrele "poduri de flori" din anii ’90, atât de mediatizate, au fost speculate de multe persoane abile, dintr-o parte sau de cealaltă a Prutului, afacerişti deghizaţi în luptători pentru "cauza românească", de care în fond nu le păsa cine ştie ce. Am văzut cum unii dintre ei, înregimentaţi într-un fals partid unionist din ţară, şi-au potolit brusc fervoarea unionistă de îndată ce s-au văzut parlamentari la Bucureşti. Nu prea mai fac caz de "unire", spre a nu le da bătăi de cap noilor şefi politici, la fel de făţarnici ca şi ei.

Dar să nu ieşim prea mult din sfera culturalului. În cei doisprezece ani integrarea nu a fost înfăptuită, dar s-a mers în direcţia ei. Sunt azi scriitori în Basarabia, sunt publicaţii, printre care şi aceea care găzduieşte prezenta dezbatere, care exprimă deplin spiritul integrării, după cum sunt scriitori sau publicaţii care se opun acestui spirit, uneori chiar fără să-şi dea seama că o fac. Se încăpăţânează să rămână la "margine", cu încredinţarea că numai astfel îşi conservă fibra autentică, individualitatea.

Un element important al integrării este circulaţia nestingherită a valorilor în tot spaţiul cultural românesc. Scriitorii, criticii literari din Basarabia trebuie să publice în ţară, după cum cei din ţară în Basarabia, cum se şi întâmplă dar cu încă destule dificultăţi. Încă şi mai importantă este însă judecarea tuturor cu aceleaşi măsuri de cântar estetic. Discriminările pozitive, protecţionismul, în ce-i priveşte pe scriitorii basarabeni, nu mai au sens cum poate au avut unul în urmă cu un deceniu. Dar şi discriminările negative trebuie înlăturate, privirea de sus, desconsiderarea din principiu, care ia uneori înfăţişarea bunăvoinţei paternaliste. Să judecăm lucid şi drept pe oricine, cu egală receptivitate, cu sentimentul că tot ce se scrie în româneşte, oriunde în lume, aparţine aceleiaşi literaturi.

Chestiunea integrării culturale nu o putem separa de contexte. Sunt împrejurări, sunt condiţii care stimulează integrarea, după cum sunt altele care i se împotrivesc. După 1990, mai ales în primii ani, lucrurile au mers spre bine, căci au fost, de ambele părţi, încurajate contactele, din considerente politice în primul rând. Neliniştitor este acum faptul că schimbarea de regim politic de la Chişinău, în urma ultimelor alegeri, după cum sunt destule semne, pare să ne întoarcă la separaţionism. Noii deţinători ai puterii nu prea văd cu ochi buni integrarea culturală, prezentată ca o expresie a politicii româneşti expansioniste. În aceste condiţii nu ne putem aştepta decât la o diminuare a contactelor culturale inter-române. Să sperăm că nu pentru multă vreme, căci roata istoriei, cum spuneau cândva comuniştii înşişi, nu poate fi întoarsă.

Horia Gârbea,

scriitor, Bucureşti

1. Circulaţia nu e normală nici în interiorul României. De la Bucureşti, abia auzim ce se petrece la Iaşi, ce cărţi mai apar la Constanţa. Noroc cu Contrafort şi cu Internetul. Cele două comunităţi se cunosc indiscutabil mai bine ca acum 10 ani. De "integrare" nu cred că poate fi vorba. Sunt, de ambele părţi ale Prutului, autori rezonanţi între ei şi alţii care fac parte din momente diferite ale istoriei literaturii. Unii se află încă pe la 1848.

2. Nu am avut o experienţă personală prea bogată. Sunt scriitori în Republica Moldova pe care îi citesc cu plăcere. Pe alţii îi evit. Nu e vorba de dificultăţi "speciale".

3. Cred şi eu că unii autori basarabeni sunt apreciaţi cu menajamente ceea ce nu prea înţeleg, întrucât nici "ai noştri" nu-s toţi atât de buni încât să-şi permită atitudini paternaliste şi condescendente. Sunt însă şi autori buni care rezistă fără probleme la o analiză critică oricât de exigentă.

4. Nu cunosc atât de bine literatura basarabeană în întregul ei ca să mă pot pronunţa în chestiune.

5. Nu înţeleg termenul "polemici comune", dezbateri pe teme comune fireşte că avem.                 

6. Soluţii noi nu văd să existe. E una singură veche şi eficientă: să scriem cât mai bine în limba română indiferent că ne aflăm la Bucureşti, Chişinau sau Chicago şi să dăm o bună circulaţie scrierilor noastre.

7. Din România îmi vin multe nume în minte. Din Basarabia, mai puţine şi poate e bine să nu le înşir pentru că eu cunosc parţial şi restrictiv această literatură. E vina şi a mea, dar nu numai. Plus că am şi eu idiosincrasiile mele, ca orice om. Ce vreau să spun e că primul nume care-mi vine în minte, fără voia mea, este Grigore Vieru. Ba şi imaginea lui. E probabil un om blând şi nu te poţi supăra pe el. Totuşi cred că mulţi când se gândesc la literatura basarabeană îi văd efigia de secol XIX şi asta nu face bine nici uneia dintre părţi.

Mihai Vakulovski,

scriitor, Chişinău

1. "Integrarea culturală" şi mai ales "integrarea literară" este, într-adevăr, la modă, dar pentru bătrîni, adică de la "optzecişti" în sus. Ăştia nu mai scriu şi, în lipsa a ceva mai interesant, se înfrăţesc, se integrează, se mărită cu statuia lui Ştefan cel Mare, se întorc în România (din Paris), intră în PSD sau PRM, în mintea copiilor, se bagă în liste, în manuale, se bagă în seamă. Am mai spus-o şi cu alte ocazii – pe mine nu mă interesează nici o integrare, nu vreau să mă "integrez" cu nimeni, doar poate cu una din gagicile pe care le vezi o singură dată, intră în metrou, maşină, tren, avion şi gata, pa – dar aşa e frumos. Cît despre celelalte două părţi ale primei întrebări, (a) cu cunoaşterea şi (b) cu circulaţia normală, răspunsul e (a) DA şi (b) NU. Aşa cum, după ce s-au mai deschis graniţele, românii i-au cunoscut mai bine pe basarabeni (şi invers), şi scriitorii români au avut şansa şi norocul să-i cunoască pe scriitorii basarabeni, adică nu numai pe Grigore Vieru, Leonida Lari et co (un scriitor zicea că el e mereu citat, orice s-ar fi întîmplat, pe el îl citează, cică "Eu sînt acolo unde se scrie ş.a."). Şi invers, să vă povestesc, dar, un caz (pe care îl ştiu de la cineva foarte apropiat unuia dintre personaje, îl amintesc doar fiindcă e exemplar, mie fiindu-mi simpatici ambii scriitori): vine Mircea Dinescu în R.Moldova, se înfrăţeşte şi se cumătreşte pă bune cu Nicolae Esinencu ş.a.m.d., ştiţi voi, într-un sfîrşit îşi iau rămas bun, se invită în ospeţie, se pupă. Ajunge Esinencu în Bucureşti, la un tîrg de carte, se întîlneşte cu Dinescu, vine să-l salute, dar poetul român, iaca, nu-l mai cunoaşte, mă scuzaţi, dar mă grăbesc, cum ziceaţi că vă numiţi… Cam astea sînt relaţiile româno-române, fra!, v-aş mai povesti şi alte cazuri, dar mi-e în grijă că unii sînt mai cineva decît cineva şi am să fiu rugat să fiu "civilizat". Cît despre revistele culturale, ele, alea editate în România, nu pot fi găsite nici în România. În afara librăriei de la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti nu există nici un loc unde poţi cumpăra revistele din provincie, ce să mai vorbim de Contrafort, care, într-un timp, avea o difuzare bună, chiar foarte bună, dar, vorba cîntecului, "ăto bîlo davno i ne pravda" (că celelalte reviste din RM pur şi simplu nu există, cel puţin pentru români). Ca şi cărţile, revistele au o circulaţie "prietenească", adică se transmit din mînă în mînă, ca înainte de revoluţie, că Poşta Română le cam pierde pe drum. Iar revistele culturale româneşti n-au ajuns niciodată în chioşcurile din RM, excepţie făcînd parcă Vatra, care poate fi găsită, din cîte ştiu, în "Librăria din Hol" (la editura "Cartier"). Unica revistă, pe lîngă "de pe ambele maluri" care poate fi citită oricînd şi de oriunde e, evident, "Tiuk!"-ul (www.freewebz.com/tiuk!), fiind o revistă electronică; nu mă laud, iubesc adevărul (ca să citez personajul unui scriitor care îmi place mie). Acum, asta e calea cea mai sigură – Internetul, ceea ce au înţeles pînă şi scriitorii, căci există reviste care s-au pus la punct şi în acest sens, cum e Contrafort (www.contrafort.md), Vatra (www.revistavatra.ro) şi România literară (www.romlit.ro), de exemplu.

2. Milioane! Milioane de probleme inventate, complexe peste complexe şi boli şi infecţii şi epidemii şi viruşi şi restul, da las’că tot luăm noi pînă la urmă premiul Nobel. Sau măcar Pulitzer (prima parte). Dacă integrarea e o chestie între boşorogi, ei se invită tot între ei, vă daţi seama, la băute culturaliceşti şi la ceaiuri (cu rom) foarte dansante. Ştiţi cum e: tu vii la mine, eu vin la tine, ne linguşim şi-i bîrfim pe ceilalţi, ne dăm limbi şi premii şi totu-i frumos. Mai scoatem şi o broşurică de poezele îngălbănărite, finanţată de nu ştiu cine, mai luăm o bursă ştii tu de la cine şi ne vedem la anu’, în acelaşi loc, aceeaşi componenţă.

Dacă vrei să faci ceva, dar chiar să faci, nu "să te integrezi", în România n-ai cum. Basarabenii sînt, dacă sînt, buni la ei acasă, dar dacă treci pîrîul te loveşti mereu de "cînd te întorci acasă?" - "de ce nu stai la tine acasă?" ş.a.m.d. Şi aşa gîndesc şi "tinerii" (în România generaţia tînără e, în continuare, generaţia 80!), şi nu e vorba de nu ştiu cine, ci de "optzeciştii" de vîrf, cei care, la prima vedere, sînt interesaţi de ce se face în Basarabia. La o lansare de carte Gheorghe Crăciun, într-un exces de sinceritate, se întreba supărat pe mine, şi pe Dumitru Crudu, care i-a fost student, şi pe Iulian Ciocan, căruia i-a scris prefaţa la volumul de debut, şi pe restul scriitorilor basarabeni, cum se face că nu s-a putut înţelege cu nici un basarabean. Încă o dată: Gh. Crăciun fiind unul dintre oamenii cu care, ca şi scriitor, chiar ne-am înţeles. Noi chiar credeam că ne înţelegem cu el, am scris cronici despre cărţile lui, şi eu, şi Iulian, şi Dudu, şi Sandu, l-am tot dat exemplu, în interviuri şi în discuţiile mai mult sau mai puţin oficiale, dar şi la cursuri, el ne-a susţinut cum a putut, mai ales pe foştii lui studenţi. Concluzia lui însă era că "NU". Dacă vrei să lucrezi, în domeniu, deci la un ziar, editură, liceu, universitate, trebuie să fii român, adică să ai acte româneşti, de la certificat de naştere! (pentru ei, dacă eşti basarabean, încă nu te-ai născut!!!). Facerea (actelor româneşti) e o aventură pe care nu i-o recomand nici lui Zagaievschi, prof de prof de fonetică care… Dacă te angajează vreun "amic", crede că şi-a luat un negru, asta sîntem noi în mintea lor – negri, iar cînd vin în Chişinău, vai, a venit domnul – escu, nu doriţi, vă rugăm, cum să nu, sigur că da, bineînţeles. Dacă ai trecut şi bariera asta, ai şi acte, eşti la locul tău, ai "servici" şi încă nu ţi-ai ieşit din minţi, vei fi mereu "scriitor basarabean". Asta aşa, "în general".

3. Criteriile estetice de evaluare sînt cam aceleaşi, nu întîmplător cărţile care au o critică favorabilă în România sînt bine primite şi în Basarabia, aşa cum cele mai bune cărţi scrise de basarabeni de obicei nu trec neobservate în presa culturală din România. Cît despre acea dublă măsură, ea e valabilă şi pentru România, şi pentru Franţa, America, Anglia, Germania…, nu numai pentru Basarabia, doar că în Basarabia asta se vede mult mai uşor, fiind vorba de un trafic mult mai lejer.

4. Da, evident. Pentru bătrînul pesedist Adrian Păunescu cel mai mare scriitor basarabean e bătrînul Grigore Vieru (mai e în partidul "România Mare" sau a trecut, ca şi Lari, în PSD?), pentru Al.Cistelecan, 80-istul de la "Vatra", cel mai mare scriitor basarabean o fi, dacă se pune aşa problema, Em.Galaicu-Păun, 80-istul de la Vatra, pentru fracturistul Marius Ianuş cel mai mare scriitor basarabean o (mai?) fi fracturistul Dumitru Crudu (dacă nu s-au certat), ştie toată lumea că pentru foarte mulţi tineri scriitori români, mai ales din Bucureşti şi Cluj, cel mai tare e autorul romanului "Pizdeţ" şi aici cred că aş mai adăuga un aspect, pe care nu l-aţi menţionat, poate fiindcă n-aţi fost niciodată, pentru mai mult timp, în România - gloria locală, şi asta cu "dublă măsură": Ion Mureşan e cel mai tare pentru "elita" ardeleană, în special în aripa clujeană, pentru ceilalţi vedetele fiind cu totul anonime în altă zonă, nici nu le-am memorizat numele, dar vă asigur că n-aţi auzit de nici unul; la Iaşi cel mai tare e Mihai Ursachi, da, şi Cezar Ivănescu, la Bucureşti – Mircea Cărtărescu, doar că aici sînt multe-multe bisericuţe, fiecare avînd, se înţelege, sfîntuleţii lui, la Chişinău cel mai mare, şi la propriu şi la figurat, nu-i aşa?, e Mihai Cimpoi (dar la "Literatura şi arta" e Dabija, la "Basarabia" e Popa (înainte era Matcovschi, dar s-a pensionat), la "Glasul naţiunii" e (era) Gheorghe Vodă, dar şi Ion Ciocanu, la…, fiindcă toţi aşteaptă să zic şi de Contrafort, trebuie să vă asigur că la Contrafort – şi am fost destul de mult timp în redacţie – asta nu e şi n-a fost niciodată o problemă, la Contrafort chiar se munceşte şi nu e deloc timp de bîrfe, credeţi-mă.

5. Nu, nu chiar. Deşi, dacă îmi amintesc bine, cînd a fost alegerea preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România, spiritele erau, în autobuzul moldo, destul de aprinse. Între scriitorii basa au existat atunci două mişcări foarte clare, dar cea mai puternică a trebuit să se vadă, din cauza celor din România, înfrîntă. În rest, fiecare e pe cont propriu.

6. Cele mai interesante lucruri au ieşit din întîlnirile oarecum întîmplătoare, nu din cele organizate. Şi aici e vorba în primul rînd de schimbul de studenţi, mulţi dintre scriitorii tineri făcîndu-şi studiile în România, astfel intrînd firesc în viaţa culturală românească, făcînd de fapt parte din ea, că vrea sau nu vrea asta preşedintele sau vicepreşedintele nu ştiu cărei uniuni scriitoriceşti sau reviste. Aşa s-au întîlnit mulţi tineri din Basarabia cu UN Cristian, o adevărată instituţie, de cea mai bună calitate. Aşa a apărut KLU, un club underground absolut unic; chiar acum, cînd scriu, KLU-ul e în acţiune, în Casa Tranzit din Cluj, dar şi "în aer", în direct la "radiOOF" şi pe Internet, de la 18 la 22 (Trebuie să menţionez, cu mîndrie, că această mişcare, din care fac parte foarte mulţi români, dar şi unguri, americani, austrieci, e condusă de un basarabean). 

7. Cînd vroia să se înscrie în partid, nea Şurubel a fost întrebat cine e nenea de pe tabloul de pe perete. Dar tu-l ştii pe Vasilică din piaţa Steagu?, a ripostat nea Şuru. Da’ pe Ionică din Răcădău, pe Gigi de la Ciocana? Pe Ghiţă de la Sălăjan? Cînd e vorba de scriitori din Basarabia, îmi amintesc în primul şi în primul rînd de cei care-mi plac mie, de prietenii mei şi de scriitorii reprezentativi. Ceea ce e valabil şi pentru România. Din fericire, îmi dau seama că "lista" asta e foarte viguroasă, nici nu ştiu dacă ar avea loc în spaţiul oferit, deşi ar fi un poem foarte frumos. Dacă Iova zicea că cel mai bun poem ar fi o listă a numelor celor mai buni scriitori, poate că cel mai frumos poem e o asemenea întîlnire, poem pe care am să-l ratez şi pentru că unii dintre noi nu mai sînt printre noi, alţii au trecut de 30 de ani, alţii s-au călugărit, alţii s-au aurolacizat, alţii s-au alcoolizat, alţii nu mai scriu de mult, alţii s-au însurat, alţii s-au însurat din nou, alţii s-au săturat, alţii nu mai vor, alţii nu mai pot, alţii s-au cărat, alţii s-au sinucis, alţii sînt narcomani, alţii – bucătari pe vas, alţii au intrat în politică, dar şi pentru că e un poem pe care l-am mai scris, l-am mai spus, apoi nu există o "listă" pur şi simplu, dacă aş avea o "listă" închisă mi-ar fi tare greu cu mine.

La noi nu se dau nume, nici măcar cînd e vorba de lucruri atît de simple, la noi totdeauna trebuie să-ţi laşi lift, să lucrezi cu mănuşi, să te faci prieten cu dracu’ pînă treci puntea, să măsori de 10 ori şi o dată să tai, să-i respecţi pe cei mai în vîrstă, chiar dacă-s securişti împuţiţi şi l-au băgat la puşcărie pe tat-to, să cedezi locul în mijloacele de transport, chiar dacă şi bărbaţii, şi femeile, şi bătrînii, şi tinerii plătesc pe bilet exact aceiaşi bani, să ai bilet, să-ţi iubeşti aproapele şi să nu prea curveşti, să te respecţi, dar să trăieşti din leafă, să publici toată viaţa la o singură revistă-editură şi să iubeşti o singură femeie, să fii fanul aceleiaşi echipe de fotbal, să nu te tunzi zero şi nici să nu-ţi laşi părul prea mare, să asculţi numai muzică românească şi numai pop, să bei numai bere/cafea românească/moldovenească, să vorbeşti frumos şi să scrii cu "â" din "a" şi cu note la subsol, la noi pentru orice, pentru tot, există cîte un proverb, totdeauna există cineva mai înţelept care să-ţi spună acest proverb, înţelepciune populară verificată de strămoşii noştri, nu ştiu cum la noi "toate femeile în tinereţe îs curve, iar la bătrîneţe îs sfinte", alt proverb, altă paranteză, altă bilă neagră în dreptul meu; pînă la urmă şi ăia de pe partea dreaptă, şi ăia de pe partea stîngă a Prutului sînt români şi punctum.

Paul Cernat,

scriitor, săptămânalul "Observator cultural", Bucureşti

Încep cu un răspuns la întrebarea numărul 4. Da, se poate vorbi de mai multe niveluri ale integrării, corespunzător diferitelor straturi sociale, culturale, mentale. Cred că atît scriitorii "tradiţionalişti" cît şi "(post)modernii" de pe cele două maluri ale Prutului au lucrat, fiecare pe terenul lui, cu  mizele şi argumentele lui, în direcţia propriei "integrări". În ceea ce priveşte orientarea naţionalist-păşunistă reprezentanţii ei s-au mişcat, cum era şi firesc, mult mai repede, speculînd conjuncturile, mobilizînd pasiunile naţionaliste şi resentimentele subdezvoltării din Basarabia. În privinţa literaturii "postmoderne", "integrarea" a fost, vădit, întîrziată - cu precădere în ultimii 5 ani - dar se află acum într-o dinamică relativ bună. Nu-mi dau seama în ce măsură e valabil punctul de vedere marxist, potrivit căruia dezvoltarea culturală ("suprastructura") ar fi determinată de contextul socio-politic şi economic. Nici ideea opusă, după care totalitarismele şi autoritarismele ar oferi un mediu prielnic pentru creativitatea culturală nu mi se pare mai puţin valabilă. Adevăratul "handicap" e, în opinia mea, precaritatea tradiţiei culturale din Basarabia şi caracterul ei de "satelit" în raport cu "centrul" românesc sau rusesc. Cît despre diferenţele de mentalitate, ele sînt - se ştie - alimentate de resentimente şi frustrări, de subdezvoltarea generată între altele de sovietizare, de deznaţionalizare, de specificul regimurilor politice post-sovietice... Un defazaj cu efecte în planul comunicării inter - culturale. Îmi dau seama, de pildă, că a vorbi despre "multiculturalism" în România are cu totul altă relevanţă decît a vorbi despre multiculturalism în Basarabia. Căci, într-un fel, Basarabia se află cu un picior în comunism, iar România - cu un picior în NATO. Asta la nivel "macro", pentru că altfel există, slavă Domnului, o serie de "insule" culturale/literare basarabene la fel de competitive cu cele din România. Scriitorii, artiştii, individualităţile se "sincronizează" cel mai repede. Publicurile se sincronizează mai greu... Exemplul pozitiv cel mai frapant e revista Contrafort, o publicaţie aflată la nivelul (uneori, peste nivelul) celor mai bune publicaţii culturale româneşti de oriunde, inclusiv bucureştene. Nu o spun ca să vă laud, dar faptul sare în ochi! Există şi alte - e drept, puţine - exemple "pozitive". Revistele Sud-Est, Art-hoc sau Semn, bunăoară, primele două însă - ce-i drept - susţinute de fundaţii româneşti şi internaţionale... E puţin, veţi spune - poate, dar e totuşi ceva. Nu cred că Basarabia stă mai prost decît alte provincii româneşti, decît Muntenia (minus Bucureştii), Oltenia sau Dobrogea. Ba aş zice că, în anumite privinţe, stă chiar mai bine. E adevărat, circulaţia revistelor e defectuoasă, dar a cărţilor e ceva mai bună. Există, apoi, cîteva edituri performante în Basarabia - mă gîndesc în primul rînd la Cartier. Totul depinde de capacitatea de a vă "branşa" eficient la reţelele de comunicare culturală, şi, mai ales, de a construi instituţii alternative. E nevoie de fonduri, de susţinere externă, de management şi "cadre" instruite, de efort organizat, sistematic, de o "orientare" adecvată, de iniţiativă, de creativitate, entuziasm, misionarism, imaginaţie şi talent.

Să privim însă şi jumătatea goală a paharului (de fapt - cam trei sferturi). Există o percepţie a culturii basarabene ca "rudă săracă", "cultură română de rang secund", un fel de "asistat social". Nu trebuie să ne ascundem după deget. Mulţi studenţi basarabeni primiţi fără examen la universităţi din România au intrat fără să ştie carte, fără să ştie bine româneşte, luînd, practic, totul de la zero. Odată admişi, mulţi au fost promovaţi de milă, beneficiind de circumstanţe atenuante şi de o "dublă măsură". Există, din fericire, şi o voinţă de a recupera amintitul decalaj, cu rezultate punctuale uneori notabile. Au existat, în ultimii ani, mai multe colocvii, dezbateri "pe probleme", tabere de creaţie, fireşte, în cercuri relativ restrînse, dar oare chiar trebuie să tînjim după "cultura pe stadioane"?... A existat şi ideea (generoasă) a unei "axe" literare Braşov-Chişinău. Dincolo de clivaje, rămîne, oricum, loc pentru foarte multe "polemici şi dezbateri comune". Basarabia este, în felul ei, o oglindă a României (o oglindă în care se cam teme să privească), iar postmodernitatea, globalizarea, raporturile centru-periferie, Europa Centrală şi Estul european, problema minorităţilor, naţionalismul, simbolurile identitare, moştenirea totalitarismului, instituţiile culturale, statutul intelectualului "angajat" civico-politic sînt numai cîteva dintre temele de "interes reciproc". Dar poate că s-a pus prea mult accentul pe ceea ce ne uneşte şi prea puţin pe ceea ce ne desparte, pe dificultăţile de comunicare. Cultura alternativă basarabeană e, într-un fel, prizonieră a luptelor cu imediatul, abia îşi încheagă o "infrastructură" - şi cu cîtă luptă, cu cît consum de energie! Nu prea văd, în general, proiecte culturale de anvergură, ambiţioase, competitive la nivel internaţional - poate că sînteţi încă în faza tatonărilor...

Nu cred totuşi că ar exista o "dublă măsură" deranjantă în evaluarea, cum spuneţi, "estetică" a scriitorilor din Basarabia, deşi uneori ea se face simţită. Circumstanţele atenuante îşi au probabil rostul lor - ele rămîn totuşi o formă de ipocrizie contraproductivă. Cîteva nume din zona literaturii alternative nu au însă nevoie de asemenea "proptele". Mă gîndesc în special la Vitalie Ciobanu şi Vasile Gârneţ, a căror acţiune culturală e una aproape "maioresciană", dar şi - pe un alt palier - la poeţi precum Emilian Galaicu-Păun, Ştefan Baştovoi, Leo Butnaru, Mihai Vakulovski, remarcabilul Dumitru Crudu (care e şi un talentat dramaturg, după mine cel mai important din Basarabia), Irina Nechit, prozatorul Nicolae Popa... Apropo, la prozatori staţi cam slab, mult mai slab decît la poezie şi chiar decît la teatru! Însă apariţia micului roman Pizdeţ al lui Sandu Vakulovski e o dovadă elocventă că "materii" precum mizeria şi subdezvoltarea pot produce, inteligent valorificate, o literatură acută. La capitolul "critică", ar mai fi de menţionat, alături de "liderul" Vitalie Ciobanu, o serie de eseişti serioşi precum Nicolae Leahu, Eugen Lungu, Valentina Tăzlăuanu, criticul de artă Vladimir Bulat şi mai tînăra Tamara Cărăuş, a cărei maturizare nu va întîrzia, sînt convins, prea mult. Există şi alte nume promiţătoare, unele mai discrete, altele mai prezente dar încă în formare, din direcţia cărora sînt de aşteptat surprize plăcute. Urmăresc, pe de altă parte, cu mare atenţie activitatea teoretică şi "practică" a tînărului politolog şi lider politic social-liberal Oleg Serebrian. Aştept ca iniţiativele sale să "cupleze" eficient cu cele venite din partea membrilor acestei "Junimi" basarabene care este Contrafort-ul. Pînă acum m-am referit însă cu precădere la nume din perimetrul "culturii alternative", neoliberale, postmoderne etc. Pot fi date şi cîteva exemple de onorabilitate intelectuală mai "conservatoare" - oameni cu care se poate intra în dialog.

Ceea ce lipseşte, din păcate, în Basarabia este existenţa unui public, a unui auditoriu şi a unui "electorat" pe măsură, apt să asimileze ideile şi mentalităţile generate de grupările pro-europene de elită. De aici - senzaţia nu prea reconfortantă a insularităţii, vorbitului în pustiu, o anumită exasperare pîndită de ispita fatalismului. Nici o grijă însă. De globalizare oricum nu scăpăm (asta, pentru că tot vorbirăm de fatalism...). Totul e să fim pregătiţi pentru provocările ei, indiferent de care parte a Prutului ne aflăm. Esenţial pentru integrare este - pe lîngă aspectul instituţional - să ne întîlnim cît mai des, să colaborăm, să ne recunoaştem şi să ne înţelegem diferenţele, să comunicăm unii cu alţii fără menajamente, fără complexe şi într-un "limbaj comun".

Iurie Bodrug,

scriitor, Chişinău

Integrarea culturală dintre România şi Basarabia a însemnat în primul rând revenirea la normalitate. În procesul cunoaşterii reciproce, în faţa noastră se deschidea o altă perspectivă: valorile culturale, intersectându-se, circulau liber în toate sensurile. Din păcate, sincronizarea a fost înţeleasă de unii drept un construct cultural idealizat, fără a se ţine seama de realităţile existente. La nivel de comunitate, s-a mers pe linia festivistă, integrarea fiind considerată mai degrabă o sărbătoare continuă, care însă n-a durat mult, căci prea puţini dintre noi s-au dovedit a fi pregătiţi pentru un efort şi un travaliu îndelungat. Am trecut cu entuziasm şi puseuri demagogice de la un clişeu la altul, am dat mereu vina pe ceilalţi, care îşi arătau ostentativ superioritatea, provocând oscilaţii şi susceptibilităţi stupide, când de fapt nu reuşeam să ne învingem inerţia intelectuală şi să ne debarasăm de un orgoliu cu iz de tribalism scandalos.

Aceste constatări se referă în egală măsură şi la breasla scriitoricească. Oricum, până a ajunge un act colectiv, integrarea într-o cultură constituie, întâi de toate, o opţiune individuală. Aşa se face că unii scriitori basarabeni s-au ambiţionat şi au reuşit să ţină pasul sincronizării, pentru alţii integrarea s-a desfăşurat mai lent şi încă mai continuă, în timp ce o altă categorie a rămas pur şi simplu în afara acestui proces.

În perioada respectivă a ieşit la suprafaţă incapacitatea noastră de a ne promova valorile. Elementul de management cultural a lipsit cu desăvârşire, iar falia ce s-a căscat între producătorul şi consumatorul de literatură tinde a se adânci.

Informaţia dinspre România spre noi, şi invers, circulă prost, mult mai anevoios decât dacă ar fi venit de undeva de aiurea. Cred că un expansionism cultural sănătos ne-ar fi prins bine, mai ales pentru cei care aşteaptă să li se dea totul pe tavă.

Dacă e să vorbim despre complexe, ele ţin mai mult de imaginaţia noastră. Fiecare cu propensiunile sale. E aproape un loc comun să spui că scriitorul se defineşte doar în raport cu limba  în care scrie. Limba ca o cetate care, la un moment dat, şi-a deschis larg porţile, pentru a-i primi pe scriitorii basarabeni, chiar dacă unii au avut nevoie de mai multe etape de adaptare.

Pentru a intra în competiţie cu cele mai mari spirite ale timpului, nu e nevoie să mergi neapărat la Paris, sau în alt mare centru cultural european. Când ne aflam în afara cercului, tendinţa noastră firească era de a pătrunde înăuntru. Acum, când de bine, de rău, ne-am înscris pe "traiectoria integraţionistă", mişcarea ar trebui să fie mai degrabă centrifugă, decât centripetă, exerciţiu care ar fi în stare să ne ofere nenumărate prilejuri de afirmare. Să încercăm să cuprindem întregul, cu toată întinderea şi complexitatea lui. Existenţa noastră marginală nu ar trebui să ne provoace frustrări, căci rolul centrului şi al periferiei pare a se inversa uneori.

Problema pe care o văd eu aici e de altă natură şi se numeşte aventura de a fi scriitor, aventură care stimulează afirmarea, dar, în acelaşi timp, poate conduce la multiplicarea crizelor şi izolarea individului, stârnind vanităţi agasante. Pe scurt, scriitorul este ostaticul unei autoprovocări asumate. Cu cât mai des recurge el la această autoprovocare, cu atât mai multe şanse are să  reuşească în aventura hazardată.

Sare în ochi, atunci când vorbim despre realizări literare, nepăsarea noastră faţă de propriile valori culturale. E o meteahnă mai veche, de care nu ştiu dacă vom scăpa vreodată. Sincronizarea înseamnă nu numai nişte relaţii amicale, simpatetice, ci o probă de competitivitate şi dacă nu funcţionează discernământul critic, competiţia riscă  a se compromite. Dincolo de subiectivitatea actului evaluării, aprecierea poate fi cântărită nu numai pornind de la opera propriu-zisă, ci şi în funcţie de individul care face această apreciere, ar trebui să existe totuşi o responsabilitate personală pentru promovarea valorilor ce ţin de un anumit moment cultural. Deşi ni s-au acordat uneori şi "circumstanţe atenuante", în linii mari, aprecierile au fost pe merit. În ultimii ani, prin lucrările lor cele mai reuşite, scriitorii basarabeni au impus aceeaşi unitate de măsură, situată sub semnul rigorilor axiologice.

Diversitatea vieţii culturale presupune o pluralitate de idealuri. Fiecare îşi alege modelul cu care se identifică integral, adică, îşi alege cu cine să se sincronizeze. Evident, integrarea nu e sinonimă cu nivelarea şi se produce pe diferite paliere, - totul depinde în ce măsură suntem integrabili. Din păcate, personalităţile nu se arată a fi de cele mai multe ori "cooperante", în timp ce mediocritatea se răspândeşte ca o iarbă rea.

De aici apar şi probleme de comunicare. Temele de dezbateri sunt cam aceleaşi: literatura de ieri, de astăzi şi de mâine, şi tot ce e legat de acest subiect, de la eventualele revizuiri până la statutul social sau angajarea scriitorului. Cu specificarea obligatorie că, pentru spaţiul basarabean, cititorul de limbă română e pe cale de dispariţie.

În rest, spiritul polemic îi incită atât pe detractorii, cât şi pe apologeţii unor idei şi principii, chiar dacă kitschiul postcomunist a luat locul surogatului realist-socialist, foştii profitori au devenit "cu sponsori", iar noul limbaj de lemn l-a substituit pe cel vechi. Polemicile pasionale denotă un anumit mod de gândire şi o anumită tradiţie culturală. Deoarece între grupările literare nu există o comunicare efectivă, confruntările inevitabile dintre scriitorii cu viziuni şi orientări diferite, ar putea fi în folosul literaturii. Prin urmare, dincolo de unele convenţii şi speculaţii, pentru a susţine o dispută civilizată, este important a şti să-ţi alegi partenerii de dialog.

Cum spuneam ceva mai sus, pentru mine formula de integrare a fost (este) următoarea: fiecare se integrează pe cont propriu. Sigur, impactul unor mese rotunde, colocvii sau ateliere literare nu poate fi nicidecum neglijat. În cazul când sunt bine pregătite, când se discută aplicat, pe texte, cu argumente, pe o temă concretă, cu invitaţi de marcă din Ţară, scriitori de valoare, capabili să-şi asume rolul de catalizator al unei confruntări de idei, cum ar trebui să fie aceste întruniri. Cu alte cuvinte, profesionalismul se încadrează perfect în conceptul de integrare culturală. Dacă însă lucrurile se fac de mântuială, în pripă sau pentru a bifa un eveniment  oarecare, întâlnirile eşuează, iar fenomenul e nociv, căci în loc să apropie, îndepărtează.

Ioana Pârvulescu,

scriitoare, Bucureşti

Simt nevoia să vă împărtăşesc nişte gînduri pe cît de risipite pe atît de personale. De aceea sper să nu vă supăraţi că vă voi răspunde la toate întrebările cam ocolit, cu cîteva amintiri despre felul în care am ajuns să cunosc literatura scrisă "dincolo de Prut", cum se spune. Că există un dincolo de Prut am ştiut din copilărie. Aveam în casă cîteva hărţi vechi, frumoase, din acelea cu desene minuscule, cu clădiri şi omuleţi, cu viţă-de-vie şi turnuri de biserică, cu munţi crestaţi şi cu peşti dolofani în iazuri. Una dintre aceste hărţi era a României "întregi" şi acolo era şi oraşul Chişinău. După 1990 am călătorit în Germania, la o "săptămînă culturală" şi am avut ocazia să vorbesc cu cîţiva dansatori dintr-o formaţie basarabeană, sosiţi cu acelaşi prilej. Îmi amintesc că unii ştiau mai mult ruseşte decît româneşte. Am vorbit însă cu un tînăr care folosea cuvinte stranii,  arhaice, cum auzisem şi la unii bătrîni de la noi, de pildă grozav în loc de groaznic, dar nu în superlative, ci în formulări de tipul: A fost grozav! (adică a fost cumplit). Contrastul dintre bătrîneţea cuvintelor şi tinereţea vorbitorului m-a încîntat şi-mi amintesc cu plăcere de acea discuţie în română, purtată într-un orăşel din Germania între un basarabean şi o braşoveancă.

Curînd apoi, am avut pentru prima dată ocazia să citesc o carte de poezie – un volum colectiv – scrisă de poeţi de dincolo de Prut. I-am făcut o cronică pentru Contrapunct şi, deşi volumul era inegal, îmi amintesc precis că i-am descoperit imediat pe "optzecişti", cu tonul lor inconfundabil atît dincolo cît şi dincoace de graniţa curgătoare a unui rîu. Nimic nu i-ar fi împiedicat pe aceşti poeţi să intre în antologii alcătuite la Bucureşti, să spunem, (de altfel lucrul s-a şi întîmplat). Am rămas atentă apoi la cărţile individuale scoase de poeţii din antologie sau de cei din afara ei, de la Vasile Gârneţ la "braşoveanul" lui coleg mai tînăr, Dumitru Crudu. Dar cel mai important mesager literar în aceşti ultimi ani rămîne chiar revista Contrafort, în care, după cum a văzut toată lumea, scriitorii basarabeni şi munteni, ardeleni ş.a.m.d. stau alături, sînt amestecaţi, aşa cum e firesc. Sincer, le stă foarte bine împreună şi, dacă n-ai şti de unde vine fiecare, nici n-ai putea să-ţi dai seama.

Sînt convinsă că e la fel de normal să mă întîlnesc cu Vitalie sau cu Vasile în Librăria din Fundul Curţii sau la România Literară sau la un Tîrg de carte, cum e să mă întîlnesc cu concitadinii adolescenţei mele, Alexandru Muşina sau Andrei Bodiu. Diferenţa e că, nu ştiu cum se întîmplă, cu Vitalie sau Vasile mă întîlnesc mai des. Şi sînt convinsă că e la fel de normal ca un critic de la Contrafort să lanseze un volum de-al lui Mircea Cărtărescu, de pildă, cum e să-l lanseze un critic de la România Literară sau Observator cultural. Ceea ce nu e normal este că noi, cei de pe-aici, nu ne ducem la fel de des la Chişinău, cum vin cei de la Chişinău la Bucureşti. Din fericire, literatura are picioare mai sprintene şi ajunge înaintea tuturor.

P.S. Abia după tot acest parcurs a început să aibă un sens pentru mine că cea mai bună nuvelă a lui Negruzzi şi a paşoptismului românesc, O alergare de cai, se deschide cu hipodromul de la Chişinău.

Gheorghe Erizanu,

scriitor, director Editura "Cartier"

1. Este un fals enunţul vizavi de integrarea literaturii/culturii de pe cele două maluri ale Prutului. În cel mai bun caz, după mine, poate fi vorba de o absorbţie, de o recuperare a unor scriitori basarabeni de către literatura română. Nu întîmplător pe la Bucureşti se vorbeşte despre "Lista lui Manolescu", iar pe la Chişinău Cimpoi încearcă "O istorie deschisă a literaturii din Basarabia". Din punct de vedere administrativ, cele două comunităţi scriitoriceşti au început să se cunoască fiziologic mai bine. Există o circulaţie accidentală a cărţilor şi revistelor literare între cele două state. Pentru o circulaţie firească lipseşte factorul financiar. Ar mai fi o soluţie: voinţa şi perseverenţa unei personalităţi carismatice. Care, deocamdată, este absentă. Este imoral să vorbeşti despre o circulaţie firească a culturii între "cele două state româneşti" cînd administratorii Republicii Moldova sistează în mod unilateral transmiterea TVR-ului şi au o fobie înnăscută faţă de numele "român". Noţiunea de "normalitate" are definiţii diferite în româna de la Bucureşti şi în româna de la Chişinău.

2. O falsă problemă: în Basarabia s-a făcut literatură. În cei 50 de ani de comunism şi imperialism sovietic scriitorii basarabeni au încercat să salveze limba (ca o expresie a acestui popor), consumîndu-şi talentele în jocuri de culise şi "bătălii" pentru dreptul de a fi basarabean. Pentru acest fapt scriitorii din RSSM merită stima noastră. Marile succese ale literaturii din RSSM au fost cele ce au urmat deschiderii fireşti pentru limbă: sfîrşitul anilor 50, sfîrşitul anilor 60. Au fost recuperări ale firescului. Or literatura înseamnă ceva mai mult decît firescul.

3. Există "dubla măsură". Vezi răspunsurile 1 şi 2.

4. Vezi răspunsurile 1, 2 şi 3.

5. Au fost cîteva încercări timide. Noi am încetat să ne auzim şi să ne ascultăm. Iar în ultimul timp bariera devine imensă. Eu vorbesc de atitudinea regăţeanului şi de incorectitudinea basarabeanului.

6. Se lasă sentimentele la Prut şi se face un lucru banal şi perseverent de analiză, studii. Consecvent. Obositor. Primitiv. Oamenii de cultură pot opera cu dorinţe şi visuri, dar politicienii au nevoie de o situaţie reală, clară. Dacă mai doreşte cineva. Altfel ni se spune clar: mileniul trei se numeşte 1940.

7. Cărtărescu şi Patapievici, pentru cel mai bun PR mediatic; Alexandru Muşina, pentru optimismul şi speranţa lui în scriitorii tineri din Basarabia; Gheorghe Crăciun, editorul, prozatorul, criticul literar, profesorul lui Crudu; Alexandru Vlad, cel mai viguros prozator; Al.Cistelecan, unul dintre cei mai importanţi critici, care locuieşte şi scrie în aceleaşi condiţii provinciale ca şi scriitorii basarabeni, atît doar că un scriitor poate să se împlinească şi într-un sat de pe malul Prutului, iar un critic literar provincial nicidecum nu are toate pîrghiile confratelui din capitală; Em.Galaicu-Păun, pentru că este redactorul şef al
Editurii Cartier; Dumitru Crudu, mielul blînd al generaţiei 80, fracturistul; Ion Bogdan Lefter, animatorul şi administratorul generaţiei 80; Mircea Nedelciu, corectul şi onestul; Vitalie Ciobanu şi Vasile Gârneţ, pentru Contrafort; Nicolae Manolescu, pur şi simplu; Daniel Cristea-Enache, pentru critica literară temeinică pe care o practică cu perseverenţă; Florin Constantin Pavlovici pentru excelenta "Tortura pe înţelesul tuturor"; Aureliu Busuioc, pentru salvarea generaţiei sale; Grigore Vieru şi Ion Druţă oferă o listă de deschidere prea mare pentru spaţiul oferit de Contrafort.

Nicolae Popa,

poet şi prozator, redactor şef revista Basarabia, Chişinău

1. Ori de câte ori am trimis la vreo revistă literară de la Bucureşti, dar şi din alte importante centre culturale din România, fie versuri, fie proză sau eseu, am fost de fiecare dată publicat, fără să fi înregistrat nici un singur caz de refuz. Acest simplu fapt îl iau drept (vorba unui cântec despre  căciulă) "dovadă că m-am integrat". Cărţile şi revistele circulă de pe un mal pe altul exact în măsura în care cineva de dincolo vrea să citească ce mai scriem şi noi pe aici, şi invers... Dar să nu uităm şi de posibilităţile financiare ale fiecărui iubitor de literatură în parte.

2. Mă  amuz copios pe seama propriilor scrieri, care uneori răzbat şi pe podiumuri cu premii importante, atunci când mă fac să înţeleg că, oricum, nu voi rămâne decât un scriitor basarabean. Să sperăm, unul bun. Altfel ce haz ar mai avea să insist?

3. Strategiile, mai ales cele literare, au frumosul obicei de a da peste cap toate strategiile. De regulă, vine unul care sparge tiparele, iar "strategii" trebuie să o ia de la capăt.

4. Integrarea se face, de bună seamă, la mai multe nivele, toate avându-şi rostul lor, însă o integrare de durată poate fi realizată, neîndoielnic, doar la nivelul scrisului de calitate.

5. Ne-am angajat, de fapt, într-o singură polemică şi dezbatere comună, care se pare că a şi reuşit nu numai să ne plictisească, dar să ne şi înstrăineze: polemica dintre tradiţionalişti şi postmodernişti. Restul e literatură... E literatura română, vreau să zic.

6. Recenziile de carte din revistele literare de pe ambele maluri, analizele reciproce, au fost şi continuă să fie dovada unei lucrări "pe viu" în scrisul românesc din ultimul deceniu.

7. Bineînţeles, Emil Galaicu-Păun şi Ruxandra Cesereanu. Asta ca să nu fac o listă din care oricum s-ar putea să-mi scape cineva -  să-mi scape, să zicem, Mircea Cărtărescu, Ion Mureşan, Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Flora, Marta Petreu sau Ioan Groşan, ceea ce ar fi deosebit de grav.

Lucia Ţurcanu,

scriitoare, Bălţi

1. Declarativă la început, integrarea despre care vorbim îmi pare astăzi mai îmblînzită, mai firească. Din slogan, ea începe să se transforme, cu multe dificultăţi, în fapt. Bunăoară, în topurile literare de pe ambele maluri ale Prutului sînt incluşi autori de aici şi de dincolo; scriitori din Basarabia devin membri ai Uniunii Scriitorilor din România. La nivel de dialog   zilele revistelor literare din România, cu invitaţi din Basarabia, dezbateri tematice din cadrul revistelor, cu referenţi din ambele părţi - , integrarea se realizează.

Dintr-o altă perspectivă însă, această integrare îmi apare crispată. Pentru că ea se produce, de fapt, în limitele relaţiilor personale. Este o luptă dusă individual, pentru propria expunere. Circulaţia cărţilor şi a revistelor nu este un proces oficializat, ci un primitiv schimb manual. Este o situaţie ce ar putea fi definită parafrazînd celebra replică a lui Caţavencu: Cărţile şi revistele literare din România / Basarabia sînt admirabile, dar lipsesc cu desăvîrşire… din librăriile şi chioşcurile Basarabiei / României.

Gîndindu-ne că scriitorii basarabeni nu prea reuşesc să-şi facă loc în istoriile literare şi antologiile din Ţară, nu ştiu dacă putem vorbi de o integrare autentică. Ea mai rămîne, deocamdată, un proces "neacreditat".

2-3. Pe parcursul acestui deceniu, ne-am tot defulat complexul basarabeanului frustrat, care se lamentează cerşind toleranţa. Timpurile îndemnurilor heliadeşti  la proliferare scriitoricească au trecut însă. Faptul de a scrie româneşte în Basarabia nu ar mai trebui privit ca un act de eroism, nesupus trierii. E timpul ca scriitorul de aici să conştientizeze că este întîi român, apoi basarabean, că face parte din literatura română şi că trebuie să fie judecat cu aceleaşi unelte criteriale. Acceptînd "dubla măsură" (care mai persistă, din păcate), vom continua să trăim sentimentul celei de-a cincea roţi.

4. Criteriile enumerate  constituie două etape ale integrării literare româno-basarabene. Iniţial, s-a impus criteriul politic, "scriitorii oficiali" fiind emisarii integrării. Mă refer la etapa Vieru – Păunescu. Începe să se impună etapa criteriului estetic. Prin generaţia ’80, se produce sincronizarea literaturii din Basarabia cu cea din Ţară. Optzeciştii basarabeni nu-şi mai scandează identitatea în poezii de circumstanţă, ci creează texte competitive, orientate către esteticile moderne, asigurîndu-şi, astfel, şansa unei integrări fireşti.

5. Sociologic, cel puţin două probleme ar fi comune pentru ambele "maluri" ale literaturii române: difuzarea cărţilor şi a revistelor literare şi cultivarea cititorului. Odată rezolvate aceste dificultăţi, procesul de integrare ar fi mai lesne de realizat.

Anacronismul literar fiind, cred, depăşit, problemele ce ţin de domeniul esteticului ar trebui să fie, în totalitatea lor, comune. Revistele literare organizează dezbateri pe problemele poeticului, cu implicarea ambelor comunităţi scriitoriceşti. Important este ca aceste dispute să fie constructive, aducînd soluţii în vederea edificării unei literaturi integrale şi durabile.

6. Editarea reciprocă de carte animă procesul de integrare. Este salutabil proiectul editurilor Augusta (Timişoara), Vinea (Bucureşti), Timpul (Iaşi) de a publica volume ale autorilor basarabeni, cît şi gestul editurilor Cartier, Arc (Chişinău) de a oferi cititorului cărţi ale scriitorilor din România.

Dovadă a integrării este şi colaborarea cu revistele literare din Ţară. Aş menţiona în special Vatra şi Convorbiri literare, care rezervează punctual spaţiu autorilor basarabeni. Nici Observatorul cultural nu uită să cuprindă în vizorul său fenomenul literar din Basarabia.

Simpozioanele, conferinţele, dezbaterile de asemenea sînt o formă, mai academică, de integrare.

Un mijloc eficient ar sta în mîinile autorilor de istorii ale literaturii şi de antologii, care ar putea include în lucrările lor, în urma unei selecţii riguroase, şi segmentul basarabean al literaturii române, pentru a obţine o imagine veridică şi complexă a fenomenului literar românesc.

7. Mircea Cărtărescu, Emilian Galaicu-Păun.

Călina Trifan,

scriitoare, Chişinău

1. În pofida realităţilor noastre instabile şi nu tocmai germane, deceniul a fost propice integrării culturale/literare. După zece ani de acces nelimitat la valorile culturii/literaturii române, dezideratul a devenit realitate, cum era şi normal, mai ales în cazul tinerilor. Ei trebuie să fie miza. Circuitul valorilor a fost, s-a dovedit hotărâtor. Efectele lui se vor face şi mai mult vizibile în timp. La începutul anilor ’90 drumul spre izvor era larg şi primitor, pe măsura parcurgerii însă el s-a mai îngustat. Cu toate astea, trebuie să recunoaştem că am beneficiat de multe gesturi confraterne: biblioteci de carte românească, sprijin financiar pentru un şir de publicaţii, editări, festivaluri, burse ş. a. Contextul, conjunctura ne determină, vorba unui coleg - şi mai mult să ne transformăm răbdarea în fapta scrisului românesc. E limpede că nu toată breasla a dorit şi doreşte să iasă din prizonieratul limitelor locale, să se sincronizeze la nivel teoretic şi tehnic - cu modele care asigură viitor chiar şi literaturii "moldoveneşti". Nesperata şi mereu ameninţata dulceaţă a literaturii române (mărul lui Borges) care a luat naştere atunci când limba s-a atins de cerul gurii, ne face să urmărim şi să cunoaştem mai bine fenomenul cultural, opera confraţilor din ţară, stârnind chiar emulaţie.

Circulaţia cărţilor şi revistelor este defectuoasă. Cu toate astea, se poate plânge de lipsa de carte românească doar cel care nu vrea sau a renunţat să mai citească. În fiecare cartier al Chişinăului avem câte o bibliotecă de carte românească, editurile noastre ne oferă o producţie de excepţie, avem câteva reviste căutate în alte părţi, mai puţin citite acasă. Asta mi se pare cel mai mare câştig. Restul e pe cont propriu. Ni s-a dat şansa, dar ca să ţii dreapta cumpănă românească e nevoie de muncă, de multă muncă pentru a depăşi handicapul lobotomizării sovietice.

2. Orice proces de integrare culturală/literară este un examen şi presupune validarea conceptelor. E o întreprindere necesară, dar care trezeşte adversitatea unora, resemnarea altora, îndârjirea celor de-ai treilea de-a se sincroniza. Am moştenit tradiţii şi modele. S-au creat între noi anumite legături, prietenii, simpatii, dar meseria ne obligă să ne retragem în singurătate şi să avem nevoie doar de unelte, de cuvinte. Efortul scriitorului e unul strict individual. Tot cuvintele sunt şi firul nostru de legătură. Dacă mă simt integrată? Suficienţa îmi repugnă. Eu ştiu că asta este şi va fi strădania întregii mele vieţi. Ca să prindem trenul, trebuie să facem salturi înalte - acesta e adevărul!

3. Este inutilă locvacitatea pe care acest subiect delicat o provoacă. Consider că "dubla măsură", cu excepţia a 2-3 nume, funcţionează. Lipsa aceloraşi criterii de evaluare estetică nu impulsionează, ci dăunează creaţiei, proliferează mediocritatea. Acordarea de premii unor cărţi care nici măcar n-au fost citite, le-au sporit autorilor lor nu doar încredere, ci şi aroganţă. Ovaţiile şi laudele de care au beneficiat în prima fază după ’90 unii scriitori s-au datorat în mare conjuncturii şi momentului istoric şi mai puţin operei. Din fericire nimeni nu deţine autoritatea absolută, mai ales în literatură unde gloria e intermitentă. Spiritul critic a reabilitat esteticul. Revista Contrafort, de exemplu, practică, număr de număr, cu recunoscută competenţă, analiza/dezbaterea câtorva apariţii editoriale din ţară. Mediile româneşti fac lucrul acesta foarte rar, dezbaterile suferă de lipsa lectorilor, a relaţiilor apropiate dintre autori. Personal, nu vreau să beneficiez de "valoare adăugată de circumstanţe".

4. Se poate, bineînţeles, vorbi, dar integrarea literară pe alte principii decât cele estetice, este caducă.

5. În tot acest timp au avut loc mai multe dezbateri şi polemici, mai puţin însă dezbateri teoretice care să impulsioneze mişcări de idei. Nu am fost totdeauna concentraţi pe subiecte importante pentru ambele părţi. Dintre cele care s-au înscris firesc în timp dându-ne o respiraţie mai largă, amintesc, replica chişinăueană a simpozionului "Lucian Blaga", dezbaterea antologiei "Portret de grup" şi a "Istoriei deschise a literaturii române din Basarabia", polemica în jurul valorilor canonizate în cultura română, ca punct iniţial având nr. 265 al "Dilemei", atelierele şi anchetele Contrafort-ului "Postmodernismul - o nouă/veche mişcare literară la sfârşitul secolului XX - începutul secolului XXI", "Cultură şi civilizaţie în România la sfârşitul secolului XX", "Limba română atacată în Basarabia" ş.a.

6. Integrarea noastră în spaţiul culturii româneşti este un fapt, mai mult sau mai puţin, împlinit prin nişte nume concrete de scriitori pe care le ştim cu toţii. Festivalurile, simpozioanele, colocviile, concursurile organizate ne-au înlesnit cunoaşterea, contactul cu scriitorii, reviste, edituri din ţară. La consolidarea acestei stări de fapt şi-au adus contribuţia Uniunile noastre de creaţie, dar şi unii colegi care au putut să impună proiecte lăudabile: o revistă literară precum Contrafort-ul cu colaborări de elită de ambele părţi, anchete şi topuri comune, texte polemice, la fel "Sud-Est-ul", cu intermitenţe "Basarabia", "Limba română", "Literatura şi arta". Are mare importanţă sprijinirea lor financiară şi a unor programe editoriale de Ministerul Culturii, de unele Fundaţii din ţară. Cred că se poate face mult mai multe pentru susţinerea social-culturală a românilor din afara graniţelor actuale ale Ţării: burse pentru tineri, stagieri, sprijinirea şi în continuare a publicaţiilor de limbă română şi a unor programe editoriale, acces neîngrădit la valorile culturii române şi la... Ţară.

7. În primul rând, la cei care în toţi aceşti ani au manifestat iubire pentru limbă, respect faţă de adevăr şi nesaţ faţă de spirit. Mă bucur că numărul e în creştere. Le sunt atât de recunoscătoare...

Adrian Ciubotaru,

scriitor, Bălţi

1. Sloganul (re)integrării, omniprezent în viaţa culturală şi literară a Basarabiei primilor ani de după proclamarea Independenţei, a constituit pentru majoritatea scriitorilor basarabeni (şi nu numai), amînarea unui deznodămînt ce părea să fie dorit de toată lumea, dar care nu i-ar fi produs decît dezamăgire şi marginalizare. Este mult mai uşor să te propteşti, dintr-un moment, în declaraţii şi festivisme de tot felul, ştiind că nu se va întîmpla nimic şi că, orice s-ar spune, declaraţiile sînt întotdeauna mai profitabile în ordinea strict materială a existenţei. E şi mai comod să nu faci nimic, să stai la coadă pentru sponsorizarea unor colocvii sau simpozioane care să se încununeze cu agape frăţeşti, urări de bine şi varii promisiuni, să te duci în ospeţie şi să chemi oaspeţi, iar pe deasupra să te încumeţi a crede că ceea ce rezultă din toate astea e o prietenie, valoare şi revoluţie a mentalităţilor cum nu s-a mai văzut. Primul deceniu al integrării noastre îl văd învăluit într-un nor imens de praf pentru ochi, din care cu adevărat "integraţi" au ieşit doar cei care şi-au căutat de treabă şi au folosit prilejurile carnavaleşti pentru a stabili un mod de comunicare firesc şi nemijlocit cu colegii de breaslă. Nu vreau să dau nici un exemplu: sînt oamenii pe care îi citez sau îi numesc atunci cînd simt nevoia de a întocmi o listă a valorilor româneşti din Basarabia.

A propos de "modă". Nu ştiu dacă "integrarea culturală şi, în speţă, cea literară" a fost  vreodată, la noi, un "slogan la modă". Moda e o tendinţă care solicită participare şi promovare, chiar şi atunci cînd este un "deziderat". Proteică şi instabilă, ea reprezintă totuşi un fenomen social axat pe o anumită consecvenţă şi, mai ales, credinţă în schimbare. Scriitorii basarabeni însă dovedesc un talent deosebit în a converti patriotismul la o altă formă (mă tem să zic conţinut) a absenteismului funciar şi a egoismului ce i-a şi consacrat în vremuri "de răstrişte". Sentimentul patriotic e reluat de ei cu aerul de creatori ai societăţii civile şi transformat într-un fel de matahală de care se sperie nu numai babele antesocialiste de prin sate, dar pînă şi oamenii de bun-simţ care ne urmăresc dinlăuntru sau dinafară. Dacă ar fi să fie o modă, mai mult sau mai puţin autentică, a integrării, este anume aceea care dezbracă şi mai apoi îmbracă stafia dorului de unitate în mereu aceleaşi, deşi tot mai ferfeniţate, veşminte stilistice.

2. Frica de canonul literar, oricare ar fi acesta: românesc, francez, turc, etc. Într-o ţară în care peste 90 la sută din scriitori nu pot să dea o definiţie a sintagmei "valoare literară", o asemenea întrebare chiar că pare de prisos.

Cît despre mine, pot să spun că, spre deosebire de congenerii mei, sînt un sedentar care şi-a făcut prea puţini prieteni printre scriitorii din România, care nu a publicat încă nimic în revistele literare din Ţară şi care, în consecinţă, nu a contribuit mai deloc la ceea ce se numeşte "integrare".

3. "Dubla măsură" este o evidenţă a vieţii noastre literare comune care nu trebuie să deranjeze pe nimeni. Aş zice că "dubla măsură" este chiar o necesitate dictată de timp şi de caracterul foarte nesigur al relaţiilor noastre culturale sau literare. Şi dacă există scriitori sau critici serioşi din România care nu-i bagă în seamă pe basarabeni (dovadă, roata de rezervă a lui Simuţ sau canonul lui Manolescu), nu este, iarăşi, o catastrofă, ci un fapt de consemnat şi de înţeles "în elementul său".

Nu vreau să afirm că scriitorii sau criticii din Ţară trebuie scutiţi de orice responsabilitate faţă de literatura română din Basarabia, dar să nu uităm nici de faptul că noi sîntem cei care avem într-o măsură mai mare nevoie de reintegrare în spaţiul culturii româneşti.

4. Eu nu mă simt încă în stare să judec în termeni de istorie literară sau, dacă vreţi, de ideologie literară, despre aspectele sau nivelele integrării. Rămîn la opinia că scriitorii care şi-au dorit cu adevărat acest lucru, au izbîndit. În cazul lor, nu se mai pune problema originii sau paşaportului. Ei sînt ai literaturii române prin limbă şi prin valoare, indiferent de nuanţele cromatice ale hramului pe care îl poartă: oficiali, independenţi, postmodernişti, autohtonişti.

5. Nu. Şi e problemă mai gravă aici. Cum putem să "avem polemici şi dezbateri comune", dacă nu există solidaritate în interiorul comunităţilor scriitoriceşti din Basarabia şi România? Solidaritatea, nu de puţine ori, înseamnă şi puterea de a recunoaşte prezenţa unor valori, în ciuda faptului că ar fi create de persoane care nu ne plac dintr-un motiv sau altul. Absenţa comunicării autentice este expresia unui complex, complexul culturilor mici ce se altoieşte pe mentalitatea agresivă a provincialului. Nu este deloc rău să-i mai urmărim din cînd în cînd pe vecinii noştri ruşi sau unguri ca să avem şi noi o idee clară despre cum se făuresc, se cultivă, se promovează şi se universalizează valorile naţionale. Uneori mi se pare că literatura română de azi e aeroport improvizat fără turn de control, unde aterizează avioane care aparţin unor companii diferite şi care au în comun doar aglomerarea de pe pistele de decolare sau perspectiva, mai mult sau puţin conştientizată, a impactului aerian.

6. Pentru mine personal, singurele produse benefice ale integrării despre care vrem să credem, cu tot dinadinsul, că a avut şi mai are loc, sînt: a. posibilitatea de a edita cărţi în România; b. posibilitatea de a participa la importante manifestări culturale şi literare; c. accesul la cartea românească; d. accesul la bibliotecile româneşti. Nu este o listă care să te impresioneze, dar dacă ţinem cont de faptul că nu există un program interstatal de colaborare şi integrare culturală, e totuşi ceva. Problema este că puţini sînt cei care vor să profite de aceste posibilităţi, iar dacă profită, adeseori o fac într-un mod lamentabil.