Fotografii pierdute din Mexic

11 august 2001

O cafea în aeroportul din Amsterdam. Căutări anxioase ale biletelor şi actelor (mereu ai impresia că le-ai pierdut, mereu le găseşti cuminţi în locul sigur în care le-ai pus chiar tu). Cîteva rînduri citite (drept să spun aş fi preferat să am acum cu mine Hermes-ul lui Michel Serres, roman-tratat de filozofie descriind aura metafizică a acestor noduri de reţea care sînt aeroporturile şi teoretizînd înalt despre hotelurile de lux aeriene şi mobile – avioanele, simboluri ale noii ere în care ne aflăm, unde comunicarea şi transparenţa iau locul vechilor fundamente ale umanităţii ieşite din vîrsta neolitică şi avansînd semiconştient spre o epocă în care ubicuitatea, longevitatea, atotcunoaşterea şi totala libertate a alegerii s-au materializat în curse aeriene, descoperiri farmaceutice uimitoare, Internet, o morală a desprinderii şi dezindividualizării). Sînt şi eu, întocmai cum spunea Serres, prinsă într-o reţea de semne, sînt un punct pe o hartă a liniilor ce se întretaie în aer, îmi port savoir-ul meu volatil peste un ocean devenit acum doar o abstracţiune, pentru că se află la cîteva mii de metri sub această maşinărie dotată cu atîtea ecrane pe care poţi urmări ruta zborului tău pe harta pămîntului, dar şi filme, muzică, ştiri, într-un timp la fel de abstract pentru că traversează nonşalant fusele orare. Sînt de fapt într-o ţară impersonală, fără o limbă precisă, dacă nu punem la socoteală un fel de basic english opac şi transparent în acelaşi timp. Cu acelaşi basic english mă descurc şi în aeroportul newyorkez, de la fereastra căruia văd turnurile de la Wall Street Center (îmi doresc să vin cîndva la New York şi să le văd de aproape, să mă plimb prin Capitală pentru că doar la New York, spunea Borges, te simţi în Capitală). Tot fărîmele de engleză din şcoală mă ajută şi la Houston, unde trebuie să petrec o noapte în hotelul aeroportului pentru că din cauza întîrzierilor datorate cine ştie căror manevre am pierdut legătura spre Monterrey. E o pauză binevenită, pentru că ai totuşi ocazia să mai respiri şi aerul real, atît de înăbuşitor totuşi încît îţi dă senzaţia inversă, că abia în interioarele cu aer condiţionat te afli în realitate, în vreme ce afară e o saună imensă în zadar paliată de nenumăratele piscine în care se zbenguie micii şi marii copii americani.

17 august

Stau tot într-un limb, într-o cameră de hotel pusă la dispoziţie de Universitatea din Nuevo Leуn, cu bagajele făcute pentru că nu voi rămîne prea mult timp aici. E aceeaşi senzaţie de irealitate, din cauza neconcordanţei ceasurilor – cel de pe calculatorul meu portabil a rămas pe ora de acasă, limbile ceasului de la recepţie arată ora patru după-amiază, e o linişte totală, îmi petrec timpul citind din Musil (cîteodată căldura exasperantă mă face să îmi mut locul de lectură chiar în piscina hotelului, din fericire destul de goală pentru ca imaginea mea de cititoare liniştită cufundată în apă pînă la gît să nu şocheze prea mult). În jurul meu, ca un halou necunoscut, Mexicul din care deocamdată disting doar munţii Sierra Madre, ca proiectaţi pe un ecran, imenşi şi golaşi, într-o linişte ţiuitoare pe care se profilează copaci atît de diferiţi de cei din Europa, încărcaţi cu flori galbene, roşii sau violacee. La orele de literatură latino-americană, în Romвnia, le spuneam studenţilor că la baza identificării omului latino-american s-a aflat descoperirea diferenţei naturii faţă de cea din Europa. A fost un proces lung, la finele secolului al XVI-lea Alonso de Ercilla şi Pedro de Oсa încă mai cîntau, de pe malurile rîului Arauca, natura abstractă a Renaşterii – leandri, sălcii, mesteceni, fagi printre care îşi făceau apariţia din vreme în vreme mistreţii, cerbii şi caprele sălbatice – ca şi cum cu preţul închiderii ochilor un european îşi putea regăsi spaţiul natal în acest peisaj unde pînă şi iarba pare să capete o nuanţă diferită. Şi de asemenea le spuneam cum încetul cu încetul natura latino-americană intră în paginile scriitorilor de aici, cu arome şi culori complet diferite, pînă a ajunge să capete o consistenţă certă abia prin secolul al XIX-lea, dar uite că abia acum îmi dau seama că într-adevăr lentoarea acestui proces e perfect justificată, întrucît ochii mei fac eforturi de adaptare ca să reaşeze la locul lor aguacatele, mango, papaya, guayaba, ananaşii şi lămîile verzi, pe care le descoperisem în urmă cu mai mulţi ani în pieţele pariziene sau cine ştie ce magazine de lux din ţară. La fel, papilele mele gustative trebuie să se adapteze la iuţeala din chile şi la tortillas din porumb înlocuind aproape exclusiv pîinea, nările mele încep să îmi dea semnale contradictorii, aleg să iau urma unei arome nemaiîncercate şi merg printre cactuşi şi palmieri pe urma ei pentru a descoperi nişte flori verzi-gălbui într-un copac al cărui nume nu cred că am să-l ştiu niciodată. Mă plimb pe străzile din jurul hotelului la ceasul asfinţitului brusc, căzînd parcă dintr-o dată peste străzile tihnite din jurul autostrăzilor atît de zgomotoase şi agresive, cînd căldura mai cedează, umilită dar nu învinsă. Oraşul e organizat în colonias, şi din fericire blocurile nu au invadat urbanistica Monterrey-ului. Nu există decît case cu un singur cat, cu o minusculă dar extrem de bogată grădină în patio, de aceea acest oraş de aproximativ trei milioane de locuitori e atît de întins încît studenţii mei de aici îmi spun că de la şcoală pînă acasă fac în medie o oră şi jumătate în autobuze multiple şi conduse îndeobşte de şoferi vitezomani.

29 august

De cîteva zile stau într-o casă, aşa că am făcut şi eu cunoştinţă cu autobuzele mexicane. Nu-i uşor să rămîi în picioare la cîte o curbă bruscă sau la o denivelare aşezată special la fiecare cinci sute de metri pentru ca viteza maşinilor să nu depăşească limitele permise. E într-un fel distractivă această măsură de protecţie rutieră, cum distractivă mi se pare şi retorica alambicată a anunţurilor din autobuze, unde poţi găsi numere de telefoane pentru a trimite sugestii, reclamaţii şi felicitări (!) şoferilor, dar şi preveniri ultradetaliate în legătură cu posibilele contravenţii. Faţă de această prolixitate a înscrisurilor, vorbele mexicanilor sînt rare şi concise, însă de o amabilitate de-a dreptul uimitoare pentru cel obişnuit cu răceala sau chiar, cîteodată, agresivitatea locuitorilor Lumii Vechi. Nu se intră în vorbă pentru orice nimic, se preferă tăcerea unei comunicări goale, dar cînd eşti interpelat nu poţi să nu admiri curtoazia şi buna-creştere a celor care ţi se adresează. Îmi amintesc că spaniolii din Secolul de Aur îşi făcuseră un obicei din a lua peste picior politeţea şi manierele pline de delicateţe ale celor veniţi din Mexico sau Lima în Patria Mamă, părîndu-li-se exagerat acest cult al formelor de contact interuman. Într-adevăr, poate că li se părea ciudat ca nişte naţii pe care le învinseseră şi de pe urma cărora îşi îngăduiau luxul cel mai deşănţat la curţile regale, să cultive în continuare delicateţea şi politeţea extremă, traduse în limbajul peninsular drept "mieroşenie" şi "umilinţă".  E cazul Ruiz de Alarcon, genial dramaturg al Secolului de Aur dar indiano (cum li se spunea celor veniţi sau reîntorşi din America), şi de aceea transformat în ţintă de atac neîncetat al colegilor de generaţie. Era batjocorit pentru fizicul său tarat, pentru accentul diferit, pentru civilitatea ireproşabilă, era respins la concursurile de posturi juridice în ciuda recunoaşterii meritelor sale intelectuale, iar dramaturgii contemporani, speriaţi de concurenţa în los corrales, nu se sfiau să se înjosească ridiculizîndu-l prin aluzii la deficienţele sale fizice şi la manierele sale prea nobile, de aceea judecate drept ridicole. Încă un caz de hermeneutică deficientă, de hermeneutică tendenţioasă, printre atîtea altele care au dus la configurarea spaţiului mental latino-american. Pe neînţelegeri din astea s-au bazat cuceriri de spaţii imense: jurnalul lui Cristobal Colon e înţesat de false interpretări şi proaste traduceri, Cortes a învins Imperiul aztec profitînd de greşita interpretare a realităţii din partea lui Moctezuma, ca să nu mai spunem că la fel de greşit au înţeles şi triburile de huaxtecas venirea spaniolilor, cu care s-au aliat, ca o posibilitate de ieşire din sclavia aztecilor, deşi abia mai tîrziu şi-au dat seama că pentru ei începea o sclavie cu mult mai sîngeroasă, ce i-a făcut să se refugieze în munţii răsăriteni unde descendenţii lor se mai află şi acum. Buna interpretare, proasta interpretare: chiar în valea Tlaxcala, din centrul Mexicului, poeţii adunaţi la curtea din Huextozingo cîntau întrebînd: "Sînt oamenii adevăraţi? / Dar mîine va mai fi adevărat cîntecul nostru?", primind doar aceste cuvinte de îmbărbătare din partea regelui: "Adevărate ştim că sînt ale prietenilor noştri inimi".

11 septembrie

Doar ştirile de la prieteni au fost în stare să lumineze cît de cît această zi tragică, începută aici prin ştiri despre sinistraţii din Monterrey. După lunile de secetă intensă, ploile repezi fac ravagii, nu e an care să nu se soldeze cu victime. S-au închis şcolile, e interzisă circulaţia în anumite zone, mai cu seamă că în urmă cu trei ani cîteva zeci de oameni s-au înecat în maşini, încercînd să treacă prin tunelurile autostrăzilor, potopite de apă. Bineînţeles că orele de la universitate au fost anulate, prilej, îmi spuneam eu, de a-mi pregăti viitoarele ore. Şi atunci (radioul rămăsese deschis) – turnurile, avioanele de kamikaze, imaginile terifiante, repetate obsesiv la toate posturile de televiziune. Încerc să iau legătura cu ceilalţi, dar n-am nici o posibilitate. Colegele mele de apartament sînt îndeajuns de pătrunse de gregarul sentiment al animozităţii faţă de marele imperiu nord-american şi nu par să dea prea mare importanţă intrării într-o "lume fără turnuri", cum a numit-o un bun prieten care a avut amabilitatea de a-mi scrie chiar în această zi un mesaj prin e-mail. Aş avea de pregătit orele pentru cursul de "Autori central-europeni" în care amintesc despre "vesela apocalipsă vieneză", despre hedonismul şi esteticismul fin-de-siиcle, despre transformarea radicală a unei lumi plină de contradicţii în urma războiului. Privesc singură imaginile la televizorul dintr-o cameră din această casă în timp ce afară ploaia continuă cu furie.

19 septembrie

Era vremea să plec pentru a pune capăt unei stări de nelinişte destul de apăsătoare. Sînt călător versat, nu îmi car după mine ghiduri turistice, ci mă las condusă de indicaţii vagi, de înclinaţii subiective. Prefer naivii sentimentalilor (Schiller cu excelenta lui distincţie între naivii care "caută cu privirea pură experienţa" şi sentimentalii care caută legea şi norma) şi mă încred în slăbiciunea domnului Duarte, decanul facultăţii, pentru Zacatecas. Aici nu sînt trenuri încă de prin anii ‘70 (chiar dacă revoluţia mexicană de la începutul secolului trecut a fost posibilă doar prin mijlocirea căilor ferate), aşa că urc în autobuz şi petrec o jumătate de zi în compania unei cărţi şi a peisajului nordului mexican, măreţ prin monotonia deşertului întristat de cactuşi, la orizontul căruia stăruie neclintiţi în imensitatea lor pustie munţii Sierra Madre.

Zacatecas, unul dintre oraşele drumului argintului, e fundat pe acest metal preţios extras din minele în care din secolul al XVI-lea pînă în al XVIII-lea lucrau indienii şi negrii, din a căror încrucişări cu europenii au rezultat "caste" cu nume bizare: mulato, albino, lobo (lup), jibaro, zambaigo, calpamulato, albarazado, barcino, barnocino, cambujo, coyote, no te entiendo (nu te pricep), alli te estas (pînă aici), această din urmă combinaţie fiind de fapt o recunoaştere a incapacităţii de a mai distinge în ce măsură sîngele mai aparţine clar vreunei rase. Spre deosebire de Cuba şi Brazilia, unde a existat cea mai mare concentraţie de braţe de muncă din Africa, în restul Latinoamericii urmele genelor rasei negre s-au şters întru totul, rămînînd doar aceste nume – nomina nuda tenemus, deşi spun mult numele acestea despre un trecut în care apartenenţa la o asemenea castă făcea imposibilă orice ascensiune socială. Trec cu telefericul peste oraş, intru cu mocăniţa în mina de argint secătuită, urmez indicaţiile traseului şi ascult legende spuse de un ghid neutru şi, spre bucuria mea, deloc histrion, pentru că e de ajuns spectacolul imensităţilor goale şi al hăurilor fără sfîrşit luminate neclar de cîteva becuri atîrnate cu parcimonie. Zacatecas, oraş simbol al revoluţiei mexicane, ultimul cucerit de Francisco Villa, comandantul trupelor din nord, ar fi, cred, o aşezare cu totul liniştită dacă acum nu s-ar pregăti de sărbătoarea naţională. Mă strecor printre turiştii veniţi să-şi petreacă zilele de vacanţă, printre elevii îmbrăcaţi în haine ce imită pe cele ale luptătorilor împotriva spaniolilor, privesc prin curţi interioare şi caut străzile mai puţin umblate ca să ajung la marea catedrală barocă a cărei faţadă pare o replică în piatră roşietică a lucrăturii fine în argint pentru care erau renumiţi urmaşii aztecilor, încît spaniolii secolului al XVII-lea îşi vindeau domenii întinse pentru achiziţionarea a cîte unei capodopere de orfevrărie ajunse în Europa prin mijlocirea pieţelor din Filipine şi Antile. Sînt proaspăt fotograf, dar nu prea încîntată din pricina asta – mereu am rezistat tentaţiei fotografiilor care falsifică atît de mult impresiile adevărate, cele care se insinuează pe sub piele, şi de aceea n-am nici o fotografie din Lisabona sau Madrid sau Pamplona, dar uite că acum mi se redeşteaptă (şi asta împotriva aparatului care îl port inutil în geantă) impresii din oraşe străbătute mai demult, laolaltă cu sentimentul greutăţii de a trăi în prezent, de a nu putea să-mi stopez asociaţiile involuntare cu alte oraşe, alte străzi, alte lumini schimbătoare. Intru într-un muzeu sperînd să găsesc măcar aici, deşi închisă după sticle, o decantare a unor stări confuze şi fac cunoştinţă cu picturile lui Francisco Goitia, pline de un pesimism adînc şi de o atracţie evidentă spre teme morbide (doi spînzuraţi reduşi la schelete pe fundalul deşertului mexican, tigve de cai printre cactuşi) care nu au de ce să te mire într-o ţară în care "sora moarte" a Sfîntului din Asisi a fost încă şi mai mult ridicată în rang, ca "sfînta moarte".

Picturile lui Goitia, care şi-a petrecut mulţi ani din viaţă retras într-o casă rustică în deşert, sînt expuse într-o clădire somptuoasă din secolul al XIX-lea; Rafael Coronel, care împreună cu fratele său Pedro Coronel, sînt glorii recunoscute ale picturii mexicane din secolul al XX-lea, şi-a expus lucrările şi nepreţuita sa colecţie de măşti mexicane în incinta unei catedrale din secolul al XVI-lea. Nu cred că putea fi găsit un spaţiu mai potrivit decît acest claustru în ruine, cu cupola spartă, colonadele frînte, bolţile pe care se cocoţaseră deja agave şi cactuşi dînd spre un cer albastru intens, pentru aceste măşti purtate în ritualuri sincretice: ca şi cum creştinismul introdus cu forţa în lumea americană ar fi lăsat locul unor culte mai apropiate de ceea ce ar putea reprezenta esenţa omului de la poalele Sierrei Madre. Arta măştilor mexicane a fost încurajată de Biserică, plină de avînt în a discredita diavolul cu ajutorul unor reprezentări care mai de care mai înspăimîntătoare sau groteşti, dar poate că acest avînt a făcut-o să nu observe o critică subtilă în măştile înfăţişînd figuri antropomorfe: bărbaţi albi cu barbă, cu o privire disperată, cu ochii ieşiţi din orbite în faţa ororii, de o neîncredere şi o nefericire fără leac, căruia un indian cu ten măsliniu şi spîn îi adaugă coarnele diabolice într-un fel de joc catroptic în care nu se mai ştie cui îi e frică de cine. Şi parcă pentru a se dovedi încă o dată că în călătorie dezordinea temporală e la ea acasă, acea mînăstire distrusă adăpostind măşti avea să reprezinte un ecou anticipativ pentru un alt claustru augustin, văzut în ziua următoare – după ce noaptea putusem asista la explozia de vitalitate printr-un strigăt de victorie îndelung susţinut rememorînd începutul luptei pentru independenţă la 16 septembrie 1810 – o minunată construcţie din secolul al XVII-lea distrusă de un cutremur, pe care spiritul postmodern a transformat‑o în spaţiu expoziţional de artă strict contemporană. Si aici era un joc de oglinzi între mentalităţi, de alt ordin, astfel încît altarul era dominat de o lucrare înfăţişînd un superman bărbos, pe pereţii laterali erau înfăţişate nuduri deloc diafane, iar pe treptele urcate altădată cu smerenie de credincioşi spre euharistie o instalaţie de douăsprezece eprubete înfăţişînd varii faze ale mucezirii unor materii indescriptibil de organice.

Urăsc locurile comune şi formulele gata făcute, iar "Mexicul, ţara contrastelor" e unul dintre acestea, şi totuşi Zacatecas, cu diversitatea palierelor sale de realitate, cu etajarea pe verticală şi orizontală a spaţiilor şi timpurilor, cu formele sale de artă ţîşnind fie din singurătatea acerbă, fie din solidaritatea cea mai sinceră, mă face să accept adevărul acestei sintagme.

5 noiembrie

Pregătirea orelor îmi ia cea mai mare parte din timp, am slăbit destul şi cum predau printre altele Kafka, s-ar putea să mă trezesc cu cine ştie ce porecle. Totuşi, nu mă pot plînge cîtuşi de puţin, am studenţi minunaţi, care aleargă după mine să le dau mai mult de citit, care mă întreabă ce părere am despre un autor sau altul sau chiar despre poeziile sau prozele lor. E un interes real pentru cultură, susţinut de altfel şi printr-o finanţare serioasă, pentru care Mexicul e invidiat în multe ţări din lume. Eu îmi petrec zilele printre cărţi, bînd în neştire sucuri naturale din fructe în ţara mea exotice, abia am timp să mai scriu mesaje către prieteni. Şi nici cu banii nu stau prea bine, după călătoria la San Miguel de Allende şi Guanajuato. Primul oraş, ales tot din raţiuni "naive", m-ar fi dezamăgit complet dacă nu ar fi fost dominat de o construcţie cu adevărat onirică, o catedrală construită, zice-se, după un plan transmis în vis unui păstor indian. Nici nu contează dacă e o legendă autentică sau o reelaborare a mitului Fecioarei de Guadalupe potrivit căruia Fecioara Maria a apărut indianului Juan Diego pe aceeaşi colină Tepeyac unde obişnuia să îşi facă apariţia Tonantzin, mama zeilor din panteonul aztec; nu contează pentru că într-adevăr catedrala din San Miguel de Allende are o graţie ingenuă, deloc sfidătoare, un fel de frumuseţe prin incongruenţă, dacă aşa ceva o fi cu putinţă. Oraşul a devenit un fel de dominion nord-american, cu şcoli de artă, cu galerii nenumărate, cu ateliere şi studiouri în care predau mai mult los gringos, cum li se spune aici cetăţenilor din State într-o uşoară zeflemea. De aceea, fără să vreau, am impresia că mă plimb printr-un oraş de carton, în care zidurile sînt postişe, iar luminile felinarelor ca reflectoarele de la teatru, şi e ca şi cînd aş fi trecut de partea cealaltă a ecranului într-un film a cărui acţiune se petrece în San Miguel de Allende. Ajung la ceva realitate abia îndepărtîndu-mă de centru, înspre cimitirul unde ("să nu cumva să pierzi festivitatea asta!", îmi repetau colegii şi studenţii de la Universitate) se sărbătoreşte Ziua Morţilor şi se fac altarele despre care citeam în Octavio Paz. Li se pun morţilor lucrurile, felurile de mîncare şi băuturile preferate pe mormînt, se fac colorate altare, cu nenumărate flori şi fructe, cu decoraţii cît mai fistichii sau cît mai apropiate de gustul celui dispărut, nu lipseşte crucifixul dar nici scheletul rînjind sub veselul sombrero şi în perioada aceasta altarele invadează casele, holurile de instituţii, unde se pot chiar organiza concursuri pentru cel mai frumos altar. Sînt pline de altare galeriile şi saloanele, sau chiar muzeele dacă respectivii omagiaţi au ratat enciclopedia morţilor imaginată de Danilo Kis, cea în care nu intră decît oamenii ale căror nume nu au apărut niciodată înscrise pe o foaie tipărită. Se bea tequila şi se mănîncă nenumăraţi tacos în cimitir, e o adevărată întîlnire de familie, mă pierd printre gringos şi apoi şi mai mult printre străzile care mă duc din nou în piaţa din faţa catedralei unde, printr-un noroc, prind spectacolul de dansuri indiene, impresionante desfăşurări alegorice ale căror semnificaţii referitoare la obsedantul mit despre Quetzalcoatl şi jertfa sa de sînge pentru ca omenirea să supravieţuiască sînt acum reduse doar la magnifice ritmuri şi mişcări emanînd o forţă imensă dar perfect controlată în orice muşchi şi în orice gest. Deşi toată ziua a fost foarte cald pentru luna noiembrie (sau aşa simte cineva venit din Europa), noaptea e un frig extrem iar publicul bine îmbrăcat se retrage treptat, astfel încît la sfîrşitul spectacolului artiştii, care au dansat acoperiţi doar cu pene şi cîteva pînze colorate fastuos, sînt aplaudaţi – e drept, cu putere – de vreo douăzeci de spectatori.

6 noiembrie

Cred că la Guanajuato ar fi trebuit să fiu de Ziua Morţilor, sărbătoare aproape la fel de importantă ca multele fiestas cu caracter politic sau religios de peste an (Octavio Paz spunea că numărul mare de sărbători se datorează singurătăţii bazale a omului mexican, care deşi este mereu legat de o numeroasă familie, nu scapă de această povară a solitudinii decît poate în momentele de climax ale serbărilor colective). E şi acesta un oraş al minelor, un oraş al catedralelor, dar mai ales un oraş al tunelurilor. Sînt trei Guanajuato, dispuse pe verticală, unul, înalt, la care urci într-un funicular sau luînd în piept străzile cu case mici şi părînd că se sprijină reciproc una în alta, străzi atît de abrupte încît ajungi la mirador ca după o ascensiune pe un vîrf de munte. Al doilea e oraşul catedralelor şi al străzilor întortocheate, al pieţelor vaste şi al treptelor nenumărate, al succesiunii de spaţii largi şi spaţii minuscule şi al diferenţelor de nivel neaşteptate, urmînd linia reliefului din podişul înalt. Al treilea e oraşul cel mai surprinzător, oraşul tunelurilor, foste galerii de mină labirintice de-a lungul cărora poţi merge ore şi ore. Printr-un asemenea tunel am ieşit din oraş ca să ajung la vechea fortăreaţă şi la o altă mină faimoasă, dar pe drum am mai putut vedea un muzeu al torturii, în care n-aş fi intrat dacă nu m-ar fi poftit aproape imperativ un autoinvestit ghid, auzind că vin din ţara lui Dracula. Aş fi preferat de altfel să rămîn cu imaginea celor două catedrale parcă uitate pe acel drum care ducea la mină, cu imaginea şoselei prăfoase şi şerpuitoare sub un soare ca de august, cu mici fotografii mentale ale vreunui cîine sau copil, dar tot la muzeul torturii am aflat că e imposibil să pleci din Guanajuato fără să fi vizitat muzeul mumiilor naturale. A trebuit (nu ştiu de ce) să stau la o coadă de ceva proporţii ca să intru într-un muzeu, e drept, unic în lume, în care sînt puse sub vitrine morţii dintr-o groapă a săracilor care se mumifică natural datorită unor particularităţi ale solului. Venea un miros destul de greoi din spatele acelor ciudate sicrie transparente, parcă cu rol de lupă pentru striaţiile pielii atîrnînd pe oase, în care un ghid de data asta profesionist ne arăta puncte de interes (vai!), în mumia unui făt, a unei femei însărcinate, a unei pisici sau a unor cîndva mici celebrităţi. Probabil că totul ar fi fost insuportabil dacă nu aş fi fost în Mexic, dacă în jur nu s-ar fi aflat o mulţime de familii cu copii care se smiorcăiau sau se uitau cu interes ca în orice alt muzeu unde sînt duşi de părinţi şi bunici, dacă nu aş fi văzut oamenii construind altare sau îndemnîndu-se la tequila, sucuri şi tacos în cimitire pe 2 noiembrie, dacă nu ar fi fost punctate toate explicaţiile docte ale ghizilor de date ştiinţifice despre proprietăţile pămîntului din acea zonă şi dacă ar fi fost măcar un dram de sobrietate sau afectare în acea prezentare. Dar nu, totul emana o atît de mare familiaritate cu moartea, sfînta moarte – sora moarte a mexicanilor, o frăţie care permitea intimităţi şi anecdote şi ironii scăpărătoare (şi toate acestea se găsesc în poeziile compuse special pentru ziua asta, dedicate şefilor sau profesorilor sau politicienilor pe care în versuri adesea şchioape mexicanul îi trimite cu drag la cimitir ca să-şi răscumpere micile sau marile prostii). De aceea, chiar dacă tuneluri şi torturi şi mumii ar fi fost un bun prilej pentru o meditatio mortis în sens senechist, contextul era complet nepotrivit, pînă la urmă nu rămînea nimic din încercarea de a-ţi construi o mască sumbră, pentru că totul vădea o vitalitate impresionantă, punctată nu în van de afişe cu reclame pentru dulciurile sau jucăriile în formă de cranii, sicrie sau oase înfăţişînd un vesel schelet cu o floare în mînă pe fondul unei inscripţii ademenitoare: "Feliz Dia de los Muertos".

21 decembrie

De cînd mă aflu în Ciudad de Mexico, încep să cred că abia acum înţeleg mai bine de ce contrastele au fost mereu asociate cu ţara asta imensă. Pînă acum n-am călătorit decît prin nord, dacă fac abstracţie de ieşirea la malul Pacificului, unde mă aflam pe 2 decembrie pe o plajă  aleasă tot după indicaţii vagi prin birouri de poştă sau autogări. Mersesem la Cuastecomate, una dintre plajele din jurul oraşului Manzanillo, mai mult pentru că îmi dorisem să cunosc micul stat Colima, pămîntul natal al scriitorului meu preferat din Mexic, Juan Rulfo, autor doar a două cărţi subţiri, dar care rezistă oricărei concurenţe. Mă aşteptam să văd şi acolo un peisaj deşertic, pentru că paginile lui Rulfo, ale cărui personaje trec firesc dintr-o parte în alta a tărîmurilor morţii şi vieţii, evocau o lume aridă şi apăsătoare, dar luxurianţa vegetaţiei, blîndeţea colinelor împădurite, liniştea unor răsărituri era la antipodul imaginii mele preconstruite. Plaja era goală, în schimb la Barra de Navidad, aflată la doi kilometri pe care îi străbăteam pe jos printr-o pădurice, erau încă o mulţime de turişti atraşi de posibilitatea de a se bronza şi a face baie în ocean în mijlocul iernii. Preferam însă Cuastecomate, o aşezare de doar şase case, cu un hotel gol cu vedere la mare, mai cu seamă că seară de seară luam cina la restaurantul lui don Salvador care se grăbea să îmi povestească despre aventurile lui pescăreşti şi să cînte din chitară şi voce, dacă ar fi fost cu putinţă, pînă dimineaţă. Fusesem la Pacific, în ţinuturile occidentale, unde, potrivit reelaborării aztece a mitologiei central-mexicane, s-au retras cei abandonaţi de triburile ghidate de Huitzilopochtli. Angelo Moretta are dreptate cînd atrage atenţia că citim greşit Mexicul raportîndu-ne la ultima sa mare civilizaţie, a triburilor mexica (aztece, cum sînt cunoscute via europeni), care la urma urmei sînt doar "groparii" unor civilizaţii cu mult mai interesante şi mult mai puţin sîngeroase. Dacă spaniolii ar fi intrat în contact cu populaţiile de aici cu două secole mai devreme nu ar fi fost atît de şocaţi de cantitatea de sînge sacrificial (20 de mii de jertfe la fundarea templului din Tenochtitlan!), pentru că la triburile învinse de mexica sărbătorile religioase erau rare şi cu mare probabilitate aveau o singură victimă. În plus, aztecii erau tipicii învingători care rescriau istoria, arzînd înscrisurile populaţiilor subjugate pentru a le şterge trecutul, rebotezînd locurile pentru a da aparenţa unei continuităţi seculare, "aztecizînd" panteonuri şi tradiţii. Cei din occident, neam de pescari, erau asimilaţi aşadar cu los mexicas care au preferat să se scalde în lacul Texcoco în loc să urmeze mai departe ruta indicată de zeu, al cărui punct terminus ar fi coincis cu găsirea unui nopal deasupra căruia un vultur ar fi devorat un şarpe (semn la care face aluzie stema Mexicului). De fapt, aceste triburi vestice sînt dintre cele mai misterioase, creatoare ale unei arte complet diferite faţă de cea din centru sau sud, sensibilă la formele zoomorfe şi la sculpturile de mici dimensiuni cu forme line şi blînde, în contrast atît de intens cu unghiurile ascuţite şi grandoarea artei aztece sau mayaşe.

În afară de această scurtă descindere pe coasta vestică, nu cunoscusem decît nordul, mai precis cîteva oraşe coloniale şi, desigur, cum aş putea uita impresionantul Real de Catorce, centrul huichol la care făceau trimitere cărţile lui Castaneda. Ajunsesem acolo după o călătorie de vreo patru ore în autobuz, era din nou cald faţă de Monterrey, pentru că abia acum treceam prin adevăratul deşert şi nu mă aşteptam ca Real de Catorce să fie atît de ascuns, atît de ezoteric, după ce fusese făcut celebru în toată lumea nu doar de antropologul american ci şi de un oarecare film hollywoodian turnat în aceste locuri (nu l-am văzut dar nici n-aş avea cine ştie ce curiozitate). Autobuzul mă lăsase la intrarea într-un tunel (din nou tunelurile!) şi a trebuit să aştept un alt autobuz pentru a intra, pe la vreo nouă dimineaţa, în satul propriu-zis. Era un loc straniu, pe de o parte ultracosmopolit, pentru că prin anii apogeului hippy fusese invadat de gringos şi europeni în căutare de peyote, pe de altă parte parcă uitat în mijlocul munţilor, după ce mina de argint fusese secătuită. Pe străzile înguste se găseau şi galerii de artă contemporană, dar şi standuri nenumărate de dulciuri şi artizanat mexican. În plus, la colţuri de clădiri indienii huichol îşi expuneau fluierele, ţesăturile, statuetele şi dispozitivele din pene şi sfori pentru atras vise. Nimerisem să dorm într-o cameră sărăcăcioasă, cu un geam înlocuit cu un carton, pentru că la marele hotel (de altfel destul de scump) nu mai erau paturi libere, avînd loc chiar în acele zile o întîlnire a unei asociaţii pentru salvarea satului Real de Catorce de invazia turismului industrial. Catedrala nu se remarca neapărat prin frumuseţe cît prin expoziţia de tablouri votive pe care o adăpostea gravuri oferite sfîntului Francisc ca mulţumire pentru minunile casnice înfăptuite. Artă naivă, desene înduioşătoare cu oameni în sala de operaţie, în accidente rutiere, în paturi de spital, înfăţişînd familii întregi alături de vite şi păsări care mulţumeau pentru salvarea averii lor în urma unor molime sau pur şi simplu pentru relativa bunăstare a clanului. După căderea nopţii era absolut necesar să intri în casă, frigul cel mai ascuţit şi vîntul cel mai tăios înlocuind căldura cu care luptasem pe zi. Şi străzile erau pustii, los gringos preferînd barurile sau restaurantele, oamenii locului rămînînd în casele de unde puteai cumpăra ceva tortillas sau tamales gătite de întreaga familie, bărbaţi, femei şi copii, la plite destul de improvizate şi în oale puse prea mult la încercare. Bineînţeles că n-am nici măcar o fotografie din Real de Catorce, am încercat să fac vreo cîteva, dar am pierdut (într-un fel, simbolic) filmul în Ciudad de Mexico. Fotografiile erau de fapt tactile şi olfactive, de data aceasta, şi aveau de-a face cu frigul uscat şi pătrunzător ca lame fine răzuind pielea în timpul nopţii şi cu mirosul de praf şi dulciuri din lapte de capră, cajeta, sub soarele zilei. Cred totuşi că prietenilor mei le-ar fi plăcut să vadă, chiar în amatorismul lor patentat, nişte fotografii făcute în mijlocul deşertului, unde am ajuns călare, pentru că nu se putea altfel, însoţită de un ghid tăcut, ca să văd templul huichol. Printre văi abrupte şi vegetaţie rară am ajuns în fine la poalele unei coline ce nu putea fi urcată decît pieptiş şi unde stătea în poziţie de semilotus un indian despre care am crezut iniţial că s-ar deda vreunei meditaţii absconse, abia ulterior dîndu-mi seama că era vînzător de bilete (un preţ ridicol de mic, ca şi cel plătit pentru cavalcadă) la intrarea în templu. Stătusem destul în Mexic ca să mă mai mir sau să isc cine ştie ce filme mentale pornind de la o imagine ca asta, indianul adăpostindu-se în poncho-ul şi tăcerea lui în mijlocul pustietăţii, şi cu toate astea m-a uimit că faimosul templu era de fapt invizibil, marcat pe sol doar prin cîteva cercuri concentrice din pietre, deasupra cărora doar imaginaţia te putea ajuta să vezi scările invizibile, coloanele de aer, focurile înalte pe care urcă los huicholes la vremea riturilor nocturne cînd, prin mijlocirea ingerării de peyote, iau contact cu zeii. Abia pe seară, discutînd cu un avocat din asociaţia Real de Catorce, am aflat că aceste călătorii sînt de fapt o întîlnire cu tine însuţi, o confruntare cu ceea ce ai făcut din sufletul tău, la care nu ajungi decît urmînd perfect riturile de purificare prin post şi meditaţie în deşert alături de maestru, şi că a lua peyote pur şi simplu nu ajută la nimic dacă nu treci prin aceste probe nu de oricine posibil de dus la capăt.

Şi cu toate astea, abia în Ciudad de Mexico am simţit pulsînd inima acestei vaste ţări, cel mai mare oraş din lume fiind o oglindă a întregului teritoriu, în care indieni de toate neamurile, în costumele cele mai diferite şi mai contradictorii (de la sobrietatea unor veşminte albe încinse cu un brîu roşu pînă la versiunea imitativă a unor straie europene din secolul al XVII-lea, cu jupoane şi gulere din dantelă aplicate unor bluze şi fuste din lînă cu motive geometrice) se pierd printre rîurile de chilangos, cum sînt numiţi cu puţină simpatie locuitorii capitalei. Metroul costă foarte puţin, dar prefer să merg cu autobuzul sau pe jos, deşi în străduţele din jurul marii pieţe, El Zуcalo, amplasată în faţa marii catedrale cu faţadă chirriguerescă închinată Fecioarei din Guadalupe, am impresia că particip la o manifestaţie şi nu ştiu pentru ce manifestez. Sînt rîuri de oameni, deplasîndu-se ca pe culoare în funcţie de traiectul urmat, iar pe margini, lipiţi de clădiri, stau vînzători ambulanţi oferind sucuri, nimicuri, leacuri pentru toate afecţiunile, obiecte artizanale sau vechituri. Ca şi cum întreaga populaţie s-ar înghesui pe aceste străduţe din jurul Catedralei, al ruinelor marelui templu aztec şi al fostului palat viceregal, lăsînd goale întinsele bulevarde construite ca o replică a celor pariziene în timpul dictaturii lui Porfirio Diaz. De la Alameda Central pînă la Chapultepec, parcul unde se mai păstrează abia un ochi de apă din lacul Texcoco pe ale cărui canale îşi fundaseră oraşul aztecii, poţi merge mai bine de o oră pe acest Paseo de la Reforma. Mă opresc la Muzeul de Antropologie, dominat de calendarul aztec şi de statuia imensă a zeiţei Coatlicue, un bloc de membre aşezate nefiresc, cu inimi în loc de sîni, cu mîini crescînd din umeri, întretăiat de şerpi nenumăraţi, colţi şi gheare greoaie convergînd spre marele craniu amplasat în mijlocul pîntecului – "fără nici o fisură, un monolit perfect, o totalitate a intensităţii, autoconţinută şi omniconţinătoare, impenetrabilă", o descria Carlos Fuentes. Totuşi sînt mai mult atrasă de frescele mayaşe, în roşu şi galben, şi de replica templului lui Quetzalcoatl al cărui original mă grăbesc să-l văd, înainte de asfinţitul soarelui, la sacrul Teotihuacan, oraşul piramidelor soarelui şi lunii construit şi apoi abandonat misterios, după ce cu multă probabilitate au încercat să-i dea foc, de tolteci.

25 decembrie

Am petrecut Crăciunul în autobuz, în drum spre Oaxaca, abia dacă mai erau vreo trei-cinci călători în afară de mine. E destul de nebunească dorinţa asta a mea de a vedea tot ce se poate din sudul Mexicului în doar două săptămîni. Veracruz, unul dintre oraşele cele mai frumoase la golful Mexicului, locul unde armata lui Cortes şi-a distrus corăbiile ca să se asigure că nu mai există altă alternativă decît cucerirea Imperiului mexica sau moartea. Apoi Tajin, unde răpusă după noaptea petrecută jumătate în autobuz, jumătate în piaţa satului Papantla aşteptînd răsăritul soarelui ca să ajung în oraşul neguţătorilor totonaci, am adormit cîteva minute printre ruine pînă ce m-a trezit sunetul intens al fluierului din vîrful imensului stîlp de unde îşi dau lent drumul, cu capul în jos şi rotindu-se ca nişte dervişi inversaţi, cei patru volarines, zburători-dansatori descriind în cercuri concentrice universul precolumbian divizat în patru lumi după punctele cardinale. A urmat Tuxtla Gutierrez, capitala provinciei Chiapas, de unde am luat autobuzul spre Palenque, trecînd prin satele pitulate în imensa selva. Ceea ce văd nu mai are nici o legătură cu oraşele coloniale, cu aglomeraţia de stiluri şi rase din capitală, cu deşertul ezoteric huichol, aici vegetaţia pare să copleşească aerul, apele invadează pămîntul, ieşite din matcă, de altfel se pare că nici zece ani nu i-au trebuit junglei ca să îngroape sub frunze şi trunchiuri oraşul abandonat de mayaşi. Încerc să aflu mai mult şi un indian se grăbeşte să-şi ofere serviciile de ghid, deşi vorbeşte o spaniolă deficitară, se încurcă totalmente în date şi numere, aşa că prefer să îl întreb mai multe despre viaţa lui de totzil, urmaş al mayaşilor al căror limbă o vorbeşte, deşi aproape că a uitat complet istoria neamului. Îmi spune despre vrăjitorii care i-au îmbolnăvit cîţiva fraţi, vrea să o facă pe amărîtul zicîndu-mi că a fost lăsat de nevastă, deşi doi copii, cum îl văd, dau fuga la el ţipînd "papa, papa" şi apoi se pierd în dialoguri sacadate în limba cu sonorităţi ascuţite pe care unii dintre totziles o vorbesc exclusiv. Mai trag cu urechea la alţi ghizi care explică arhitectura subtilă a palatului regal, etajarea lui cu corespondenţe simbolice, sistemul de canalizare, amplasarea templelor şi mormintelor regale în perfectă concordanţă cu calendarul astronomic. Mă plimb printre piramide, mai mici dar mai elaborate decît imensele tumuluri din Teotihuacan, mă pierd printre fostele casele invadate de vegetaţie, încerc să-mi imaginez jocul cu mingea de piatră în terenul în formă de dublu T, deşi ştiu că în vremurile cînd cu adevărat era jucat, nu aş fi fost admisă în nici un chip la un asemenea ritual permis doar preoţilor, în care jucătorii făceau în acelaşi timp predicţii astrale şi stabileau legătura dintre crugurile cereşti şi cele pămînteşti prin pasele mingii de piatră lovite cu şoldurile şi coapsele, iar la sfîrşitul jocului primeau moartea prin sacrificiu, hărăzită nu se ştie dacă învingătorului sau învinsului. Ghidul meu mă poartă la cascadele limpezi şi reci a căror cădere rezonează în toată jungla, îmi mai spune legende despre el sombrerуn care te poate omorî, rătăcindu-te noaptea prin pădure şi ascunzîndu-ţi cărările care te-ar duce înapoi acasă, nu aflu mai nimic de la el în afară de ce ştiam, adesea trebuie să-i mai spun chiar eu cîte unele, de pildă că Palenque a fost descoperită de un păstor al cărui cîine a căzut într-un puţ adînc, în fundul căruia se afla chiar misteriosul mormînt al reginei, colorat în roşu şi galben şi înfăţişînd luptători cu capetele ţuguiate încoronate de pene. Încerc să văd dincolo de trăsăturile lui neamul de mayaşi quechua care, cu zeii lor în spinare, istoviţi după lunga călătorie din Tolan au rămas liniştiţi, strînşi unii în alţii, fără să se aşeze sau să se odihnească, la marginea pădurii cuprinse de întuneric, încerc să desluşesc spaima lor veche că soarele nu va mai răsări şi bucuria imensă cînd observă luceafărul vestitor al soarelui "care s-a ridicat ca un om", recunoscîndu-i prin aceasta drept fii ai săi. Sigur că e un exerciţiu gratuit, de cititoare a lui Eduardo Galeano, de antropolog amator, sigur că n-are nici un rost să caut similitudini dintre timpuri, mai cu seamă cînd, din autobuz, îi văd pe totziles mergînd împleticit pe marginea drumului ca să ajungă în cătunele abia luminate de becuri rare şi slabe unde aproape invariabil observ şiruri de indieni în picioare cu ochii ţintă la ceva. Abia în al cincilea cătun îmi dau seama că acest ceva e un televizor postat pe un suport înalt, sub liane, la care nemişcaţi, cu siguranţă tăcuţi, privesc la nesfîrşit urmaşii mayaşilor.

27 decembrie