Spectator la 'Cronograf'

Pentru că mi-a plăcut foarte mult ediţia de anul trecut, pentru că sînt cineast şi alte festivaluri de acest fel nu există la Chişinău, am încercat să merg la Cronograf şi să văd cît mai multe filme la aceasta a doua ediţie a sa, ediţie care s-a desfăşurat la începutul lunii decembrie în incinta cinematografului Odeon. Eram curios să ştiu şi ce şi cum se vorbeşte despre film la seminarele găzduite cu această ocazie de Alianţa Franceză, dar aşa cum proiecţiile s-au suprapus cu dezbaterile seminarului, am preferat să văd filme în loc să discut despre ele (de fapt mai degrabă aş fi făcut film, conform celebrului slogan despre dragoste), chiar dacă peliculele nu erau tocmai noi şi autorii deseori necunoscuţi mie. Oricît s-ar discuta între profesionişti sau la nivel de amatori, vizionarea filmului are întotdeauna un impact mai mare decît orice discuţie savantă. Am citit foarte multe cărţi despre închisori, despre maltratările îndeosebi psihice practicate, despre reeducarea de la Piteşti, am văzut emisiuni în care se vorbea despre teroarea comunistă, am ascultat dezbateri pe tema aceasta la diverse posturi de radio, dar impresia cea mai puternică mi-a produs-o un documentar francez cu mărturiile cîtorva dintre românii care au avut de suferit de pe urma experimentului odios; acel film parcă foarte simplu, cu doar personajele vorbind în faţa camerei şi, între secvenţe, nişte cadre simbolice de doar cîteva secunde, m-a impresionat mai mult şi m-a făcut să înţeleg cum s-a întîmplat că atîţia dintre cei torturaţi au cedat şi au devenit la rîndul lor "educatori"... Filmul era în afara concursului şi calitatea lui m-a făcut să nu regret decît că în sală era puţină lume, care nu prea era pregătită pentru acel subiect (poate chiar nici unul din acei spectatori nu citise măcar Patimile după Piteşti, roman al basarabeanului Paul Goma, această carte fiind prima pe lista recomandată din genericul de final al documentarului), totuşi nimeni n-a părăsit sala timp de aproape o oră.

De fapt, absenteismul publicului a marcat nu doar proiecţiile paralele (am auzit că şi seminarele), ci chiar filmele înscrise în concurs. Nu contează numărul spectatorilor cînd calitatea filmelor e bună, totuşi nu înţeleg această lipsă de interes de-a dreptul descurajantă. Cred că se revolta pe bună dreptate regizorul-profesor-preşedinte al juriului, Vlad Druc, că lipseau din sală studenţii, avem cîteva facultăţi specializate la Chişinău, accesul pentru ei era gratuit şi oricum preţul biletului pentru o zi de vizionări era simbolic, 5 lei, o treime de dolar? Dar sutele de cineaşti locali despre care se vorbeşte uneori că ar fi un patrimoniu latent al republicii? S-au reprofilat definitiv cu toţii, nici film nu fac, nici nu mai consumă cinema decît la televizor, pe Discovery?!

S-ar putea să aibă dreptate cei care preferă frigul de acasă celui din cinematograf; posturile de televiziune prezintă pelicule  valoroase din întreaga lume, totuşi, consider eu, ar fi meritat măcar din curiozitate sau din snobism să vină mai mulţi basarabeni să asiste la o competiţie cinematografică de calitate.

Am auzit că la ceremoniile de lansare şi închidere oficială a festivalului sala era aproape plină, evident că erau foarte mulţi ziarişti care aveau interesul să vorbească/scrie despre eveniment, dar halal relatare cu doar pliantul de publicitate Cronograf, cu programul şi rezumatele filmelor din concurs. Organizatorii s-au îngrijit să anunţe pe toate căile despre festival, dar din presă au lipsit critica profesionistă a filmelor, care să trezească interesul publicului, să-l aducă în sală măcar pentru una din cele cinci zile de proiecţii. O madamă specializată în meseria de critic a părăsit sala chiar din faţa mea pentru că în debutul unui film reuşit despre tradiţiile româneşti de iarnă a fost prezentată "prea realist" scena sacrificării porcului. Dacă e atît de "sensibilă", mă întreb ce a putut să spună şi să scrie ea despre film? Presupun că şi alte pelicule cu scene "dure", decoltate, "scandaloase" au fost tratate la fel şi nu numai de doamna aceasta. Pe noi ne cam domină gusturile, preferinţele, simpatiile care ne condamnă subiectivismului şi nu ne permit distanţarea care să asigure o analiză lucidă, profesionistă a operei de artă.

De fapt, dacă în cazul jurnalismului consider că nu e vorba de creaţie ci de meserie, documentarul, chiar dacă deseori e o preocupare a ziariştilor, mai ales în această zonă geografică, îmi pare mai mult un produs al gîndirii artistice. Eu nici nu l-aş separa ca gen de filmele ficţiune, unele documentare sînt mai jucate decît peliculele cu actori de profesie, iar filmele aşa-zis artistice nu tot document sînt, înregistrarea selectiv relatată prin montaj şi efecte a unei mizanscene regizorale, a unui spectacol adesea foarte teatral?

Influenţele politice şi prejudecăţile de tot soiul probabil au marcat chiar şi deciziile juriului. Au fost premiate filme care vorbeau despre realităţi apropiate, recognoscibile de cei aleşi să aleagă. Au fost remuneraţi autorii care prezentau personaje şi imagini uşor de înţeles pentru că sînt de-aproape, de-ale noastre. La fel s-au repartizat şi simpatiile publicului. Cred eu că acest provincialism superficial explică decizia Uniunii Cineaştilor de a menţiona cu un premiu special munca operatorilor de imagine care au realizat un film despre lichidarea cîmpurilor de mine din stînga Nistrului, în pădurea de la Pohrebea. S-a votat pentru curaj, pentru activitatea în condiţii extreme sau periculoase, nu pentru calitatea artistică, pentru măiestria de a compune un cadru interesant, inedit, pregnant. Nu mă miră deci şi faptul că din juriu făcea parte un politolog, lider de formaţiune politică a cărui tangenţă cu filmul e doar în faptul că are părinţi şi rude cineaşti.

Prezenţele moldoveneşti din festival erau toate şterse, dacă nu jenant de proaste. Dumitru Olărescu, director al studioului autohton "Viaţa", preşedintele juriului de anul trecut şi membru al comisiei de selecţie a filmelor din acest an, observa într-un recent interviu din săptămînalul "Democraţia" (nr. 53-54) că nu prea sînt filme-portret în concurs... Dar majoritatea peliculelor basarabene tocmai portrete erau, portrete ale unor personaje cunoscute publicului nostru. Mă tem însă că nu e suficient să mergi după un VIP cîteva săptămîni sau ore cu camera de filmat ca să reuşeşti să faci un documentar bun. În acest sens, un filmuleţ fără pretenţii, turnat de un regizor mai tînăr, tot basarabean, care însă derulează într-o succesiune aproape arbitrară cadre de la reparaţia Arcului de Triumf din centrul Chişinăului, mi se pare o reuşită. Reţii secvenţe şi imagini memorabile: feţele şi mişcările muncitorilor, mesele lor la amiază, cînd mănîncă ciorbă adusă de acasă în borcane, după care ascut cu aceleaşi mişcări domoale ferestrăul cu care taie piatra albă; în paralel vedem forfota oraşului, ziua şi noaptea, troleibuze, oameni, copii şi acest peisaj cu destule erori de execuţie m-a impresionat mai mult decît alte filme, unele chiar premiate. Păcat că filmul n-a fost selectat pentru concurs. Am înţeles că nu era încă gata cu o lună înaintea festivalului (termenul limită de prezentare a lucrărilor), iar excepţiile, indulgenţa faţă de filmele autohtone, care să încurajeze participarea cineaştilor din Republica Moldova, fenomen despre care s-a vorbit într-o conferinţă în timpul festivalului, n-au funcţionat şi în cazul acestui film. Poate că la anul filmul va fi văzut de mai multă lume, realizatorii lui avînd şi timpul necesar pentru a-l perfecţiona, concurînd cu şanse reale pentru un premiu la festival. Filmul "Invazia" l-am mai văzut - în altă variantă de montaj, mai neglijentă, mai teribilist-modernistă - în Videomaratonul organizat cu o lună mai devreme de Centrul de Artă Contemporană, alt "pui" al Fundaţiei Soros (de aici şi "s"-ul în numele abreviat al CSAC (ksa:k)). La CSAC, o mare parte din filmele prezentate sînt experimentale, filme care ignoră sau evită – uneori intenţionat - respectarea regulilor generale de filmare şi montaj. Însă pentru festivalul Cronograf documentarul despre o tabără de creaţie contemporană a fost cizelat, "cuminţit", încît a ieşit o metaforă cinematografică chiar drăguţă, abstractă dar şi suficient de inteligibilă ca mesaj, şi m-am bucurat să-l revăd printre filmele de factură mai ortodoxă.

Aproximativ egale ca valoare şi realizare artistică au fost filmele româneşti, probabil ţara cu cele mai multe filme prezente în festival. În România concurenţa în domeniu este foarte mare, chiar la televiziunea publică, România 1, se produc emisiuni de calitate care pot concura cu documentare excepţionale la orice festival din lume. Iată că un film românesc a cîştigat premiul "Simpatia publicului", poate cel mai important premiu pentru un film, mai ales dacă e vorba de documentar.

Întîmplarea a făcut să nu văd majoritatea filmelor premiate. Oricum n-aveam de gînd să iniţiez dezbateri pe tema criteriilor de selecţie - au fost selectate pentru concurs 28 de pelicule din peste 60 - şi nici să contest deciziile juriului. La acest capitol, al subiectivismelor decisive, vreau să remarc doar că filmul ucrainean care a luat marele premiu avea să fie refuzat pentru concurs de un membru al juriului de selecţie. A trebuit să se facă o vizionare repetată pentru ca cineastul mai de modă veche să întrevadă "suficientă calitate artistică" în lucrarea pe care alt juriu avea să o gratuleze cu premiul cel mai mare, evident, conducîndu-se de aceleaşi principii.

Oricum, echipa organizatorică, cei din "clanul" Mărginenilor şi "complicii" lor de la OWH, a făcut, probabil, cam tot ce se putea ca lucrurile să meargă bine. Violeta Gorgos a prezentat evenimentul, chiar dacă deseori la ore foarte tîrzii (la fel se întîmpla şi cu festivalul de Etno Jazz, organizat de trioul superb Trigon, şi atunci TVM-ul era partener strategic, dar emisiunile-reportaj ale Violetei erau difuzate la sfîrşit de program), într-un fel de cronică profesionistă a festivalului, cu analize, comentarii, informaţii utile. Faxurile redacţiilor şi cutiile poştale ale ziariştilor au fost asaltate, aproape săptămînal, cu mesaje şi diverse informaţii despre festival, şi asta cu cвteva luni înaintea evenimentului... Se simţea mîna experţilor în PR din staff-ul Cronografului. Chiar dacă afişele festivalului şi catalogul au fost scoase din tipografie cam tîrziu, totuşi spoturile publicitare radio şi TV, un panou mare plasat în chiar centrul oraşului, anunţurile din ziare au informat la timp potenţialii spectatori care, din păcate, aşa cum arătam mai sus, au cam absentat. Acest fapt ar trebui să-i îngrijoreze pe organizatori. Dacă nu se găseşte un remediu, adică posibilitatea de a-l aduce pe spectator în sala de proiecţie, poate că nici nu are rost organizarea unor viitoare ediţii, mai ales că această activitate în mod sigur nu e o afacere profitabilă pentru OWH, care nu este, conform statutului său juridic decît un simplu ONG. Apropo, consider că Open World House nu mai e o titulatură potrivită acum, cînd studioul a ieşit de sub oblăduirea directă a organizaţiilor finanţatoare internaţionale. Poate că ar trebui să se renunţe la denumirea  aceasta în engleză, mai ales că în forma sa abreviată nu sugerează nimic şi doar derutează. Pe de altă parte, numele festivalului, Cronograf, e foarte inspirat găsit şi promite să devină celebru. Poate că odată cu decizia de a organiza în 2003 ediţia a treia a Festivalului, organizatorii se vor decide şi pentru un alt nume de studio. De ce nu ar purta ambele chiar acelaşi nume fericit?

22 decembrie 2002

1