8 FEMEI pentru o sinucidere

Interdependenţa artelor este un tărîm deja bătătorit de mai multă vreme. Kauffmann afirmă că moda sînilor goi pe plaje a apărut în anul 1964, mai greu este de precizat însă cînd artele contemporane au început a se "contopi" între ele. Cert este faptul că teatrul experimental a jucat un rol hotărîtor în evoluţia fenomenului body art, tot astfel cum performance art şi happeinig art au influenţat în bună măsură dansul contemporan, precum şi estetica artei video, dar şi Internetul. "Tehnica" tabloului în tablou este o şi mai veche găselniţă, tocmai din era barocului, iar teatrul în film, deocamdată, este o apariţie relativ recentă şi frugală. O foloseşte şi tînărul regizor francez Franзois Ozon, în ultimul său film, "8 femei" (2001), adaptare după o piesă dramatică a lui Robert Thomas. Interesant de văzut cum "euforia" din jurul acestei producţii şi-a propus să o rivalizeze pe cea din jurul mai recentului succes al cinema-ului francez, adusă de Amelie, filmul lui Jean Pierre Jeunet (vezi Contrafort, nr. 4-5, 2002). 

Filmul lui Ozon este cameral, ai mereu sentimentul că priveşti o amplă scenă filmată dintr-un teatru. Pe deasupra – toate personajele feminine cîntă şi dansează: teatru de varieteuri. Trama tematică a filmului face ca fiecare dintre ele să ascundă nenumărate poveşti şi taine, dar care "tăbărăsc" realmente la lumina zilei numai după ce se află că singurul bărbat de care se leagă destinele lor este găsit "mort", în propriul lui pat, cu un cuţit de bucătărie împlîntat în spate. Stupoarea este monumentală, inhibantă. Firele prin care fiecare din acele "piese" feminine erau "conectate" la maşinăria masculină ("Papa"), s-au retezat imediat. Începe agonia, halucinaţia atinge culmi nebănuite. Casa se transformă într-un acvarium – univers ferecat, finit şi aproape anaerob. Firul telefonic este tăiat, zăpada nu se mai potoleşte, zidurile de incintă sunt de neescaladat, iar festele se ţin lanţ. O împuşcătură de pistol se aude ca din neant. Peştişorii devin agitaţi, bezmetici, nervoşi, resentimentari. Povestea este simplă: "căpetenia" este ucisă de cineva de-al casei, cel puţin aşa se crede, pentru că, se pare,  toţi de aici ar avea motive întemeiate s-o facă. Dar cine anume? Iată întrebarea cumplită. Evident: o imensă farsă este bine pusă la cale, aruncată ca o pisică moartă în faţa unei porţi de oameni gospodari. De-abia spre final, după ce s-au aflat nenumărate lucruri surprinzătoare: 1) soţia lui "Papa"(Gaby) are un amant, şi doreşte să-l părăsească pe soţ pentru acesta (amantul este un asociat al lui "Papa"); 2) fiica mai mare (Suzon), nu este de fapt a lui, şi pe care a lăsat-o gravidă; 3) soacra (Mamy) este o escroacă perversă (care în tinereţe şi-a ucis soţul: pentru că nu a mai suportat iubirea lui !); 4) sora soţiei (Augusthine), fecioară bătrînă, ipohondră şi intrigantă, a flirtat şi ea cu "Papa", din interese numai de ea ştiute; 5) sora lui "Papa" (Pierrette) - fostă dansatoare în cabaret, lesbiană de ocazie şi profitoare, îl sugea mereu de bani pe acesta, împarte acelaşi amant cu Gaby; 6) bona familiei (Chanel), care le-a crescut pe ambele fete, se constată că şi ea este lesbiană, geloasă şi posesivă ; 7) servitoarea (Louise), perfidă şi şarmantă, nimereşte în această casă după 5 ani de raporturi intime pe care le-a avut cu "Papa", oferindu-i acum "serviciile" la domiciliu, dar care declară că a venit pentru stăpîna casei…; constatăm că: 8) fiica cea mică (Catherine), urmăreşte "inocent" spectacolul ce o înconjoară, şi e gata să facă orice ca să-l facă fericit pe tatăl său, ea înscenează cu sînge rece acest pretins şi abominabil omor. Pentru a-l scoate din cîmpul discuţiilor, a supliciilor, la care aceste femei îl supuneau în mod sistematic. Bărbatul – ca victimă a femeii. Catherine manipulează demonic, şi este la antipodul femeii "providenţiale", angelice, întruchipate de Amelie Poulain. Această, Catherine, înscenează un spectacol dezgustător, soldat cu o moarte cumplită, în final, cu o sinucidere.