'Arta, fără un spaţiu în care să se manifeste suficient, riscă să se sufoce'

De 12 ani Bacăul şi Chişinăul sunt locuri ideale pentru întâlnirile artiştilor plastici din România şi Republica Moldova. "Saloanele Moldovei" au devenit un model de solidaritate profesională şi intelectuală. În acest an expoziţia plasată sub acest generic s-a desfăşurat la Chişinău în perioada 1-15  decembrie 2002, la galeria "Constantin Brâncuşi" a Uniunii Artiştilor Plastici din Moldova. Reunind lucrări în diverse genuri: pictură, grafică, sculptură, artă decorativă  realizate de artişti din Republica Moldova, România şi Ucraina, manifestarea s-a constituit într‑un moment cultural de excepţie. Iniţiate de reputatul artist plastic Ilie Boca, cu sprijinul criticului de artă Constantin Prut, prin concursul Ministerului Culturii din România, dar şi cu aliaţi din Republica Moldova, "Saloanele Moldovei" au ajuns la cea de-a 12 ediţie. Reproducem pentru cititorii Contrafortului un  interviu  acordat postului de  radio ANTENA  C de criticul de artă Pavel Şuşară, preşedintele juriului.

COR:  Domnule Pavel Şuşară, aţi urmărit "Saloanele Moldovei" încă de la prima lor ediţie. Dintr-o acţiune modestă în 1990, ele s-au transformat într-una de interes naţional. Ce elemente de noutate au putut fi atestate de-a lungul anilor?

Pavel Şuşară: În anul 1990 lucram în Ministerul Culturii şi am fost implicat în organizarea "Saloanelor Moldovei". Am avut aceeaşi prezenţă ca şi la ediţia de faţă, adică de preşedinte al juriului. Chiar dacă mi-au scăpat câteva ediţii, în mare ştiu ce s-a întâmplat la fiecare dintre ele. Datele, am constatat, nu diferă în mod fundamental. Este cert că o acţiune de acest gen nu este una cu o evoluţie spectaculoasă. Un salon are inerţii foarte mari, iar structura lui este mai mult sau mai puţin aceeaşi. Se schimbă participarea, se transformă oamenii, se modifică exigenţa juriului, natura premiilor e alta, variază premianţii, dar vectorii după care evoluează un salon de acest tip rămân, în linii mari, aceiaşi. Una dintre dominante o constituie spaţiul de referinţă care este cel românesc, basarabean, cu extensie, în acest an, şi către Ucraina. Iar cea de-a doua este chiar timpul, anul în care are loc ediţia respectivă. În aceleaşi coordonate spaţio-temporale nu se pot întâmpla aventuri imprevizibile şi lucruri ieşite din comun. Ce se modifică în mod vizibil ţine de participarea tinerilor care pot  să aducă, pe lângă lucruri proaspete, şi un spor de vitalitate. Dar nici ei nu garantează o înnoire fundamentală, pentru că, în mod fatal, vin şi ei din zone artistice consacrate, fie dintr-o şcoală, fie din altă şcoală. Şi, până să se individualizează în mod deplin, poartă încă amprenta forului , a mediului academic din care provin. Se vede foarte bine, de exemplu, în acest salon, care sunt elevii lui Theodor Moraru. Chiar dacă ei sunt tineri, nu aduc noutăţi semnificative în raport cu ceea ce ştim noi de la ediţiile precedente. Nu trebuie să privim "Saloanele Moldovei" sub aspectul înnoirilor spectaculoase, ci sub aspectul consistenţei, al seriozităţii şi al consecvenţei artiştilor cu ei înşişi. Pentru că foarte mulţi artişti se perpetuează de la  un an la altul. Sunt unii care au participat la toate cele 12 ediţii. Vrând-nevrând, există un element de inovaţie, există o zonă de mobilitate în care elementele se schimbă foarte uşor. Dar aceasta este una superficială. În ansamblu, lucrurile sunt calme, structura este constituită, iar imaginea pe care o lansează acţiunile de acest tip este una de soliditate, de temeinicie şi de competenţă.

COR: Alături de tineri, la "Saloanele Moldovei" au participat întotdeauna nume notorii ale plasticii româneşti: Marin Gherasim, Ion Pacea, Ilie Boca, Ion Sălişteanu, Petre Achiţenie, regretaţii Mihai Grecu şi Andrei Sârbu.

P. Ş.: Participarea la această expoziţie se poate constitui într-o mică istorie a  artei contemporane. Şi aşa cum aţi spus, nume de referinţă ale picturii româneşti de astăzi au fost prezente aici, au luat premii, ceea ce arată încă o dată nota de seriozitate a fenomenului. Pentru că artişti de anvergura lui Ilie Boca, Theodor Moraru, a lui Marin Gherasim, Alin Gheorghiu sau Florin Mitroi - creatori din primul eşalon al artei noastre contemporane, sunt întotdeauna garanţii majore şi asta, de  fapt, arată că salonul este necesar. Chiar dacă la o primă privire el ar părea antipatic. Ar părea o acţiune "stahanovistă", un fel de kolhoz, în  care nu se mai înţelege om cu om şi nu ştii de unde să iei o anumită tendinţă, o anumită orientare estetică. Dar pentru observatorul fenomenului artistic asemenea manifestări sunt mană cerească, întrucât ele oferă, fără efort, întreaga desfăşurare a creaţiei artistice pe un spaţiu anume şi într-un timp dat. Eu, ca să văd atâtea lucruri, ar fi trebuit să bat tot atâtea ateliere. Pe când aici, am într-o sinteză convingătoare ceea ce se întâmplă în domeniul artelor plastice româneşti în momentul de faţă.

COR: Cunoaşteţi în profunzime fenomenul plastic românesc şi  ne familiarizaţi cu el, de ani buni, în paginile "României Literare". Cum trebuie raportată mişcarea plastică românească la cea europeană sau mondială? Credeţi că arta românească este în derivă? Arta, în general, este într-un impas la ora actuală?

P.Ş.: În impas nu este creativitatea, ci acele componente care ar trebui să-i creeze artistului o prezenţă socială, un anumit rol în viaţa economică. Din punct de vedere al creativităţii, nici în perioada comunismului nu am stat prost. Am stat foarte bine, pentru că această dimensiune a existenţei umane – creativitatea artistică (în spaţiul ştiinţific e mai greu) este o problemă individuală. Nu trebuie să stai în laboratoare şi să lucrezi cu aparatură complicată, nu trebuie să faci investiţii obligatorii în tehnică de vârf. Totul se rezolvă cu un creion, cu un penel, cu un set de culori ş.a.m.d. La acest aspect mă refer atunci când spun că lucrurile au fost în regulă. Ceea ce a generat stări de criză cu serioase consecinţe până astăzi sunt deschiderea către lume şi problema comunicării nemijlocite cu mişcarea de idei din spaţiile libere. Din această pricină a existat o  defazare în ceea ce priveşte existenţa artistului român în geografia, în istoria şi în ideologia artei europene. Iar în ceea ce priveşte piaţa, el a fost absolut absent sau, dacă a putut fi remarcat cumva pe vreo piaţă europeană, faptul a fost cu totul izolat şi strict individual, fără o politică anume care să-l încurajeze şi să-l susţină. Ba din contră, toate politicile oficiale încercau să-i inhibe ieşirea din teritoriul strict. Aşadar, dacă privim fenomenul din punctul de vedere al creativităţii, arta românească nici nu a fost şi nici nu este în suferinţă. Dar dacă e să ne referim la instrumentele de piaţă, aici sunt foarte multe lucruri de făcut şi trebuie să învăţăm şi noi, şi cei mai în vârstă, şi cei mai tineri, că arta, fără un spaţiu în care să se manifeste suficient, riscă să se sufoce. Arta este un produs, un bun simbolic şi ea trebuie să ajungă la acel pentru care a fost creată. Şi asta nu doar prin expoziţii, ci şi prin mecanisme comerciale. Arta a fost făcută pentru a îmbunătăţi şi de a reglementa psihologic, prin vehiculi estetici, lumea complexă din jurul nostru, dar acest spaţiu trebuie să aibă acces nemijlocit la obiectul de artă. Modalitatea prin care accesul devine posibil este una specifică şi banală, adică disponibilitate financiară, putere economică. Artistul este o personalitate exemplară dacă îl privim prin potenţialul lui de creaţie, prin vocaţia lui de a construi, şi rolul de lider în bătălia pe care specia o angajează cu propriile ei limite trebuie acceptat în mod firesc. În grupul social şi în mecanismul istoric el ar trebui să figureze aşa cum şi este de fapt, ca un privi­legiat încărcat de res­pon­sa­bilităţi ma­jore de ordin moral şi simbolic. Dar el, în aceeaşi măsură, trebuie să fie un om cu demnitatea întreagă şi cu toate funcţiile socio-umane întregi. El nu trebuie să fie performant în creaţie şi muritor de foame în cotidian. Tolstoi nu era un muritor de foame. Dostoievski a umblat prin puşcării şi a suportat ameninţarea plutonului de execuţie pentru că era o fire rebelă, era în răspăr cu istoria mică, dar nu pentru că vocaţia lui erau umilinţa, pauperitatea şi periferia socială, iar Goethe, dacă ne aducem bine aminte, nu era nici el tocmai un halucinat costeliv, azvârlit pe la marginile  lumii. Artistul trebuie să fie un om cu un statut solid şi demn pentru a-şi putea duce treaba la bun sfârşit. Sigur că, în plan individual, sunt diverse opţiuni. Eminescu avea la ziarul Timpul salariul pe care nu-l au Iliescu şi Năstase la un loc. Dar el prefera să bea o stacană de cafea pe noapte, să fumeze două pachete de ţigări şi să ducă viaţa pe care a avut-o. Era o stilistică personală, că nu era obligat de timpul în care a trăit să facă acest lucru. Timpul nostru trebuie să privească spre artist nu cu generozitate, ci cu responsabilitate, iar artistul să facă şi el câţiva  paşi decisivi şi nu să aştepte mereu să-i dea cineva cu linguriţa, să fie asemenea unui copil fără adăpost şi fără familie. Lucrurile sunt complicate, dar ele sunt pe calea cea bună, precum toată lumea e pe calea cea bună, pentru că nu avem alte soluţii.

COR: Artistul român de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea se grăbea să ajungă la Paris, ca să înveţe, să concureze, să se  verifice...

P.Ş.: Unii se duceau la Paris, alţii la Roma sau la Mьnchen. Artiştii din zona central-europeană, din Bucovina, din Ardeal, din Banat mergeau la Viena, unde, de fapt, s-a plămădit modernitatea europeană. Modernitate pe care Parisul şi-a însuşit-o. Erau centre consacrate de iradiere culturală şi  Parisul a  fost unul dintre ele. Acum lucrurile s-au schimbat. Parisul nu mai are autoritatea de altădată. Nici Europa nu mai are prestigiul de cândva. Centrul de greutate s-a mutat în SUA şi de acolo vin ideile estetice importante, ideologiile şi doctrinele care au modificat în mod substanţial panorama culturală mondială. Mă refer, în special, la postmodernitate. Întotdeauna a fost aşa. Dacă e să ne amintim, Atena a fost cândva în atenţia lumii întregi, apoi Roma. În perioada elenistică centrele s-au risipit şi periferia a luat locul lor. De exemplu, Alexandria, devenise un centru important. Lucrurile se deplasează în spaţiu, dar şi în timp mişcarea este inevitabilă. Trebuie să avem şi noi resurse ca să putem supravieţui, în funcţie de aceste mişcări.

COR: Ce pericole îl pândesc astăzi pe artistul român?

P.Ş.: Este, mai întâi de toate, pericolul căderii în facil. În mai mare măsură decât înainte, când îl pândea pericolul complicităţii cu propaganda şi cu ideologia oficială. Acum ideea de artă oficială este mai perversă, pentru că nu este impusă din afară. Ea este dictată de gustul public, de o anumită convenţie tacită care intervine între artist şi  consumatorul semidoct, iar artistul, dacă nu are suficientă putere să reziste, cade, fie în consumism derizoriu, fie în comercialul care ţine de reflexul cotidian de supravieţuire. Ispite sunt multe şi primejdii tot atâtea. Dar toţi cei care au biruit, au biruit nu pentru că n-au avut tentaţii, ci pentru că au reuşit să şi le înfrângă şi să-şi păstreze coordonatele creativităţii, să se salveze astfel de la nenumăratele pericole care mişunau făţiş sau subtil în jurul lor.  

COR: Domnule Pavel Şuşară, vă mulţumesc.

Interviu realizat de Emilia GheŢu

1