O rondo-sonată fantasmatică despre delire...

Introducere

În 24 octombrie aterizam la Paris. Aeroportul Charles de Gaulle. Escala înspre Toulouse cu destinaţia finală înspre Perpignan. Vuiet de Boeing-uri decolând şi aterizând. Mulţimea de oameni angrenată într-o "muzică" aproape bruitistă şi, la modul propriu, totalmente stochastică - "populaţii" şi "mulţimi" aleatorice de voci şi zgomote, întrerupte din când în când de glăsuirea difuzoarelor anunţând destinaţii, proceduri, rostind nume de oameni şi impunând ritmuri şi tempouri tot mai alerte în agitaţia şi aşa totalmente incontrolabilă a mulţimii.

Apoi a fost soarele şi norii, undeva departe, jos de tot şi, din când în când, câte un petec de pământ franţuzesc la o depărtare aproape ireală.

Pascale Champlon m-a întâlnit în aeroportul de la Toulouse. Cu el mergeam înspre Perpignan şi următoarele trei ore au decurs într-un exerciţiu continuu al limbii franceze, discutând despre specificul limbajului muzical, despre Debussy şi Ravel, despre Schoenberg şi Boulez, Napoleon şi impresionism, "De bello galico" şi "Tratatul de compoziţie" al lui Paul Hindemith, despre importanţa iconoclasmului iudaic, musulman, bizantin şi protestant şi spectaculoasa implicaţie şi realizare a evreilor în muzică. Halucinaţia promitea să nu se mai termine. Aflam că Pascale era absolvent la Sorbonna, la secţia de Muzicologie, astfel regăseam un confrate în artele frumosului muzical cu care nu ne mai săturam să schimbăm idei, teme, imagini, reflexii…

Jazztett-ul lui Bernard Struber:
dincolo de jazz, dincolo de rock

Sosisem la Perpignan în jurul orei 18.00, iar la 20.30 deja "intram în concert". Direct în Sala Mare a Teatrului Municipal din Perpignan. Într-o sală fremătând de voci, exclamaţii şi agitaţie în aşteptarea începutului. Orchestra chitaristului Bernard Struber, mai precis fie spus "Jazztet", conform informaţiilor din programul de sală promitea "un collaj jucăuş şi nelipsit de umor în care se juxtapun Ellington, Zappa şi Stravinsky". Introducerea jucăuşă, ironică şi nelipsită de teribilism al liderului-chitarist a dat tonul eminamente "jazzistic" al concertului, în care am regăsit, poate, mai degrabă câte puţin din "Weather Report" şi Zappa, dar şi câte ceva din "King Krimson" decât din Stravinsky şi Ellington. Prestaţia explicit pianistică şi plină de "nerăbdare" a pianistului Benjamin Moussay într-un "contrapunct" aproape continuu cu tânărul, însă de-a dreptul carismaticul percuţionist Eric Echampard erau intercalate cu solo-urile şi riff-urile armonice-ritmice ale secţiei de suflători într-o succesiune acumulativă tot mai alertă de ritmuri şi intonaţii tot mai abrupte, tot mai delirante, înspre apoteoza finală în care ludicul în aparenţă incontrolabil suprima orice raportare la raţiune, control şi aparenţa unui act artistic. Happening-ul a fost total, mai ales că sonorităţile, turate aproape de limita suportabilului, fuzionau în starea de "câmp sonor" omogen din care din când în când, ca dintr-o masă de protoplasmă sonoră, mai ieşeau "la suprafaţă" prezenţele melodice-ritmice ale câte unui interpret.

Bernard Struber cu Jazztet-ul său prezentase, de fapt, un model al mentalului jazzistic, gândire explicit postmodernă, cu fructuoase şi reale deschideri înspre posibilitatea de a asimila (înghiţi !) noi şi noi stimele ale unei impresionante multitudini de limbaje, stiluri şi tehnici muzicale, indiferent de nivelul sau zona lor de practicare.

Audiasem deja cvartetul "Da-Go-Bert", iar în continuare, vineri, urma duetul Claude Tchamitchian şi Gaguik Mouradian, cunoscutul "Mihaly Dresch quartet" din Ungaria, "Azur quintet" a cunoscutului (şi la Cluj) contrabasist Henri Texier (o formaţie internaţională – Franţa/Iugoslavia/SUA) şi concertul solo a saxofonistului Akosh Szelevenyi. Cel puţin am enumerat muzicile (excelent realizate, fiecare în parte) pe care am reuşit să le frecventez în scurtul meu sejour la Perpignan.

"Jazzebre": simbolul potrivit la locul potrivit

În dimineaţa zilei de vineri, 25 octombrie, mi-am dat seama că am ajuns la Festivalul "Jazzebre", care era la a XIV-a ediţie şi care deja dura începând cu 3 octombrie. O durată impresionantă şi de-a dreptul imposibilă pentru limitele de articulare ale spaţiului din care veneam. De abia a doua zi îmi aminteam despre mulajul unei zebre, postat într-o lojă şi rânjind la public, iar aripile "zebrate" de pe coperta programului de sală îmi produsese şi ultimul declic, astfel încât dacă pentru muzica, dar şi în general arta academică, valorile apolinice şi olimpiene le simboliza inspiraţia călărind un cal înaripat, atunci Pegas-ul jazzului nu putea fi decât o zebră înaripată, simbol jazzistic şi postmodern deopotrivă, o contradicţie genetică, dar şi o certitudine valorică incontestabilă. Iată-ne, deci, călărind Zebra cu o pereche de aripi, fiinţă ce îţi garanta accesul la ludic, delirant, fantasmatic şi tot restul de categorii marginale, dar mustind de "secreţii", ale esteticii generale tradiţionale.

Virtualitatea realizată în termeni aproape cibernetici: Asociaţia AFIJMA

În cadrul întâlnirii sub egida "Carrefour des Suds", se desfăşura, de fapt, un context în care se întâlneau reprezentaţii (mai bine zis, organizatorii) mai multor Festivaluri din Franţa şi Europa de Est. Gazda întâlnirii fiind de jure Festivalul Jazzebre (director artistic Yann Causse, secretariat – Fanny Desmoulins), de facto eram "luaţi în primire" de către Asociaţia AFIJMA (Association des Festivals Innovants en Jazz et Musiques Actuelles), la întruniri fiind prezenţi reprezentanţii Asociaţiei – Armand Meignan (preşedinte), Jacques Panisset (secretar), Yann Causse şi Manuela Gimeno. Mai mult, Armand Meignan era directorul artistic al Festivalului de la Mans, Jacques Panisset – director artistic al Festivalului de la Grenoble, Yann Causse – al Festivalului-gazdă etc. Aflam, cu o oarecare fascinaţie, că AFIJMA este o asociaţie care are ca aderenţi 33 (!!!) de festivaluri de jazz din Franţa, iar printre obiectivele ei găseam: "angajarea pentru jazzul actual, creaţia şi spectacolul viu; valorizarea jazzului european; ajutor în dezvoltarea carierei şi formarea tinerilor muzicieni; realizarea de acţiuni în vederea sensibilizării şi identificării unui nou public; realizarea de acţiuni de cooperare şi schimburi în plan internaţional etc." Era vorba despre o reţea, un network, o hiper-bază de date şi, într-un oarecare sens, o hiper-agenţie de impresariat (nu neapărat la modul explicit), expresia cumulativă a efortului depus de practicanţii profesionişti ai artei jazzului în totalitatea semnificaţiilor conceptului de artă, dar şi de tehnică de realizare şi implementare a actului artistic. Devenea evident firescul unei asemenea mentalităţi, ale cărei obiective practice vizau mai întâi de toate eficientizarea practicării şi propagării jazzului, libera circulaţie a informaţiei, liberul acces la practicile artistice şi formarea lucidă şi responsabilă a unui public-auditor de jazz.

Est contra Vest sau/şi Est şi Vest: savoarea unui deliciu interzis

Estul Europei a fost reprezentat pe cât de diversificat, tot pe atât de pregnant. Edin Zubcecic, directorul general al Festivalului "JazzfestSarajevo" venea din Bosnia, vorbea exclusiv engleza şi spunea lucrurilor pe nume, pe lângă toate acestea fiind o personalitate plină de idei şi proiecte. Tamara Obrovac, director artistic de la Festivalul "Istraetnojazz", venea din Croaţia şi din prima clipă în care a apărut la întruniri a "eclipsat" prin temperamentul năvalnic şi exploziv, dar şi prin luciditatea unei judecăţi pragmatice, axate pe apetenţa pentru probleme, dar şi soluţii concrete. Jeno Hartyandi, directorul general al Festivalului "Mediawave international Film and Jazz festival", venea din Ungaria (Gyor) şi împreună cu Gabor Szel-Molnar (director artistic de la Festivalul "Dutch-Hungarian jazz Meeting") şi Gyorgy Wallner (reprezentând simultan "BMC" – Budapest Music Center Records şi Festivalul "Jazz Evenings" din Budapesta), au "pus pe tapet", împreună cu Zoltan Bicskei (director artistic al Festivalului "Jazz improvizovana Musika", Kanizsa, Yougoslavia), o sumă de informaţii despre posibilităţile şi starea reală a lucrurilor în zona muzicii de jazz din Ungaria şi Yougoslavia în special.

Intervenţiile lui Armand Meignan şi Jacques Panisset au avut darul să mai tempereze spiritele reprezentanţilor Estului, în special intervenţiile lui Jacques Panisset având o tentă explicit "iluministă" şi "hermeneutică" în explicitarea obiectivelor asociaţiei AFIJMA, dar şi a întrunirii noastre de la Perpignan. Asistam, de fapt, la un fel de atelier de performare a activităţii de impresariat artistic, cu o vădită tentă managerială, însă nelipsită fiind mai întâi de toate semnificaţia euristică – descoperirea celuilalt, a celuilalt spaţiu, a celeilalte mentalităţi, a celorlalte modele, a celorlalte ideologii, tactici şi strategii.

Edin Zubcevic a înaintat ideea unui network de festivaluri balcanice de jazz, idee pe care tot el a prezentat-o, într-un final, drept utopică, iar posibilitatea unei reale "ataşări" a spaţiului estic de cel opus, fiind vorba despre integrare, sucombând în problemele gestionării locale a specificului relaţiilor internaţionale, a multiplelor trepte de mediere birocratică a accesului la interpreţi etc., etc., etc.

"Fructul" dorit s-a prezentat într-o formă cât se poate de reală, însă, pe cât se pare, doar pentru spaţiul civilizaţiei occidentale, Asociaţia AFIJMA reprezentând în acest sens un atribut al spiritului întreprinzător, dar şi al stabilităţii statale, al consensului civil, al unui alt nivel de realizare a politicii financiare… În acest sens am considerat că atât contactul (singular), cât şi contemplarea "fructului", prin imaginea construită de reprezentanţii Asociaţiei, ar fi suficientă… Mult prea frumos, mult prea eficient, mult prea…

Pianistul Bojan Zulfikarpasic: delire tectonice sau/şi deliruri afrodisiace

Sămbăta, de la ora 20.00, în Sala Mare a Teatrului Municipal se producea o ultimă "deflagraţie": concertul pianistului Bojan Zulfikarpasic şi a formaţiei "Koreni" (Rădăcină/Rădăcini), un ansamblu internaţional format din muzicieni din Bosnia, Bulgaria şi Franţa. Pianistul fiind din Bosnia, trombonistul Guorgui Kornazov şi Krassen Lutzkanov (caval) erau din Bulgaria, iar Olivier Sens (contrabas) şi Tony Rabeson (percuţie) din Franţa. Spun "deflagraţie", deoarece concertul venea să afirme autentica valoare a jazzului etnic, o semnificaţie tare (estetic şi expresiv), spre deosebire de semnificaţiile slabe (kitschul folcloric al lui Goran Bregovic, spre exemplu). A fost una dintre puţinele ocazii în care virtuozitatea îşi găsea justificarea în specificul ritmurilor de tip "aksak" (atât de caracteristice muzicii balcanice), în intonaţiile pline de intervale mărite şi game depresive, în melodii pline de meandre ornamentale şi de acea extrem de puternica polarizare între contemplativul interiorizat (şi anxios), dar şi debordarea debordant-exuberantă a demenţei coregrafice, aceasta din urmă atât de fructuoasă în valenţele ei sugestiv-imagistice. Altfel spus, virtuozitatea trecea dincolo de tehnicitate, dincolo de faptul evident că o asemenea muzică este la modul propriu dificil să o interpretezi. Într-un al doilea sens, o asemenea muzică este destul de dificil s-o transpui într-un alt stil cum ar fi jazzul, fără a-i distorsiona din specificul expresiei şi sensurilor implicite (cum face, din nou, acelaşi Bregovic). Şi, în final, o asemenea muzică este destul de dificil s-o realizezi în specificul ei, valorificând deschiderile pe linia stilului parlando-rubato, un model arhetipal, deci primordial, al improvizaţiei în practicile populare.

A fost un concert plin de "secreţii şi sânge", plin de "măduva şi seva" unei fermentaţii neîngrădite de legi şi prescripţii care ar ţine de aparenţele unei Mousike techne a jazzului, a fost o relevare a Erosului în semnificaţiile lui post-platoniene, iar în sensul pur estetic trăirea acestui concert a fost un "shock" empatic de o nemăsurată intensitate. A izbit virtuozitatea halucinantă a lui Krassen Lutzkanov la caval într-un delirant dialog la unison cu pianistul Bojan Zulfikarpasic, într-un tempo demenţial, reluând într-o "paranoia" repetitivă intonaţiile şi ritmurile unei melodii, care la origini nu excela prin nimic altceva decât printr-o tentă de exotism folcloric. Sonoritatea "sclipea", iar termenul potrivit ar fi mai degrabă englezescul "shining", la acest fapt contribuind ireproşabilul jeu perle al pianistului bosniac. Intrarea fiecărui instrument stârnea valuri de aplauze, improvizaţiile se desfăşurau în relevarea continuă a noi şi noi modele de alteritate ale aceloraşi profiluri melodice, armonice sau/şi ritmice, iar paradoxul ultim a fost acea logică imbatabilă în construirea întregului discurs muzical, respectând cu stricteţe trinitatea etapelor de articulare a unei compoziţii muzicale: expoziţia - tratarea (extinsă prin improvizaţii multiple) şi repriza: o intensă realizare şi implementare jazzistică a principiilor de rondo şi variaţiune, dar şi o gândire strategică-dramaturgică ce trimitea la genul formelor mari şi, în special la sonată. Artiştii nu mai erau personajele unui teatru instrumental, muzicienii deveniseră ei înşişi personaje sonore, deoarece identificarea cu sonoritatea a fost totală. Poate a fost puţin frustrantă faza de încheiere, cu multe-multe aplauze, în care reveneam, cu toţii, la ipostaza umană, carnală şi pragmatică a interpreţilor, reveneam la contextul de concert, deci reprezentaţie scenică, oarecum uitând de demenţa şi delirul realmente transcendental ce pusese stăpânire pe toată lumea în epicentrul furtunii Bojan Zulfikarpasic.

Încheiere

În seara aceleiaşi zile trecusem pe lângă un monument ridicat în cinstea violoncelistului Pablo Casals, monument plasat chiar în parcul din faţa hotelului, iar aşteptând trenul în gara din Perpignan, realizam că stăteam pe acelaşi peron pe care cu mulţi ani în urmă Salvador Dali avea prima sa viziune tridimensională. Plecam din oraşul în care cunoscusem oameni pentru care port o amintire vie şi cărora le datorez recunoştinţă. Lui Jacques Panisset pentru spiritul lui deschis şi atât de receptiv, domnişoarei Fanny Desmoulins pentru grija şi căldura cu care m-a înconjurat pe tot timpul şederii mele la Perpignan, lui Yan Causse pentru atenţie şi amabilitate, lui Pascale Champlon pentru conştiinţa şi umanitatea lui atât de vie şi plină de o irezistibilă vervă.

Decolarea de la Toulouse înspre Paris conţinea toate elementele anticipative ale unei stări impuse de specificul imaginarului meu estic. Reveneam în România. Sentimentul recunoştinţei oarecum mi se dedubla, deoarece plecasem din România nu în ultimul rând prin implicarea doamnei Ioana Moca de la Centrul Cultural Francez din Cluj, iar însăşi posibilitatea acestui halucinant şi beatic periplu o căpătasem datorită minunatului profesor şi om care este Ştefan Vannai, a cărui idee de a-mi propune această "escapadă" m-a făcut să trăiesc clipe de neuitat, delirante şi fantasmatice în patria iluminismului.

1