Febră 37,1 C

Afară plouă mărunt, ca într-un fel de vis real văzut printre gratii. Simţi în gură un gust şters de coacăză, ca şi cum ai fi mestecat o frunză. Te ridici în capul oaselor pentru a privi de la etajul şapte cum picăturile de apă creează jos pe iaz un desen pointilist monoton.

Febra de 37,1 te menţine într-o stare de om bolnav-sănătos. Ieri ai luat o aspirină şi azi speri ca temperatura să mai scadă. Totul a început de la gât. Problema ta. Primele valuri de aer rece şi umed îţi aduc mereu necazuri. Seara ai doar uşoare senzaţii că nu poţi înghiţi bine, iar a doua zi e rău de tot. Ai mers prea repede cu gura deschisă sau poate că ai avut prea multe conferinţe în ultima săptămână – încerci să găseşti nişte explicaţii. Când erai student sau pur şi simplu erai mai tânăr, ţi se părea ridicol să vezi pe vreun profesor să vină la cursuri cu servieta burduşită de termosul cu cafea sau ceai. Acum scena nu mai e ridicolă, iar peste câţiva ani va avea chiar farmec.

Seara în familie fiecare cu ziarul său. Tu citeşti presa culturală, soţia ta citeşte Tainele sănătăţii. Brusc, ea îşi întrerupe lectura:

- Ai auzit vreodată de apă vie şi apă moartă?

- Ceva îmi amintesc. Din poveşti, parcă.

- Nici pe departe. Ascultă: "Apa vie este urina proaspătă, caldă. Apa moartă este urina rece, chiar păstrată îndelungat în vas".

Tragi puţin storurile de la geam. Atunci încă nu erau jaluzelele albe pe care le poţi închide sau deschide prin câteva mişcări nesofisticate. Erau doar rogojinile de pai vietnameze, în culori dense, cu bărbaţi sau femei împingând jonca. Îţi apropii nasul de geam. Noaptea năvăleşte. O noapte consistentă de toamnă târzie. Priveşti spre celălalt bloc. Cineva din România îţi spunea mai de mult că la ei blocurile stau atât de aproape unul de altul, încât poţi vedea borşul vecinului.

Simţi cum obrajii îţi pălesc. Pui Gipsy Kings. Acum ritmurile hispano-ţigăneşti par încătuşate. Asta li se impută: libertate asumată pe seama comunităţii. Nu-ţi mai poţi asuma o libertate pe cont propriu.

O bătaie slabă şi specifică la uşă. Este Vlad. Îl rugase-i să-ţi aducă tema la engleză. Câţiva colegi aţi hotărât să frecventaţi cursurile de engleză pentru a vă linişti nevestele. Aţi făcut deja un an de zile, vă spun ele, când plecaţi? Încă nu am reuşit să însuşim bine verbul, le răspundeţi. Ce să faci în străinătate fără verb?

- Noi nu trebuie să tăcem dacă vrem să obţinem ceva, îţi spune el. We mustn’t. Acum Vlad seamănă cu un autor de manifeste.

După câteva momente de teren zgrunţuros, discuţia voastră alunecă în gol. Sfârâie. Vorbiţi despre boala ta.

Te gândeşti la gâtul tău ca la propriul copil. Nu o fi răceala consecinţa aşteptării zadarnice, din gară? Ai vrut să iei un bilet pentru tata tău, dar cunoştinţa ta de la gară îşi luase transferul de o zi-două. Ai regretat ca şi atunci când ai pierdut un fragment foarte reuşit despre femeile blonde şi brunete, chiar dacă ideea generală că femeile blonde sunt mai frumoase, dar lipsite de contrast natural ţi se pare acum discutabilă.

Caseta cu Gipsy Kings se opreşte. Îţi vin în cap nişte fraze prosteşti. Viaţa care nu vine şi trenurile care nu opresc. Tata a plecat singur. Te-ai mirat cât de descurcăreţ este. N-ai fost în stare să stai în rândul acela, să-l susţii, să-l ajuţi cumva. Erai sleit. Abia acum îţi dai seama că erau primele manifestări ale febrei tale.

Seara ai avut un vis. A doua zi dimineaţă ai văzut la geam că plouă şi ţi-ai amintit mai bine visul. Ai vorbit mult. Ai discutat mult în germană. Va trebui să mergi odată acasă la părinţi şi să depui o jerbă de flori la mormântul profesorului tău de germană. Cardiac, Cernobâlul i-a fost fatal. A trecut atâta timp şi continui să discuţi cu el într-o germană dificilă pentru cei vii.

Dimineaţa dai cu ochii de Vlad. Pleacă la soţia sa care va fi în curând operată. E cu tatăl lui, medic de profesie.

- Se operează uşor? întrebi. Ştiai că soţia lui Vlad are o problemă la nivelul pielii şi medicii încearcă printr-o intervenţie chirurgicală să anticipeze nişte eventuale complicaţii.

- Totul va fi bine, îţi răspunde tata lui Vlad. Aşa spun medicii.

O mostră de umor fin englezesc, pentru pacienţi.

 Pe la vreo zece apare un soare moale, anemic, între două ploi. Lumina timidă face realitatea difuză.

Ţi-o aminteşti. Părul vopsit roşu-castaniu. Josuţă sau numai cu picioarele scurte. N-ai privit-o prea insistent. Ai remarcat doar tactul cuvintelor împletit armonios cu sfiala trucată, agresivă în fond şi nici asta măcar. Frumuseţea feţei despărţită brutal de o cută pe gât. Ţi-a întins mâna. O mână moale, cum nu te aşteptai. Preferinţa pentru culori intense indicau un corp rigid.

 Când ţi-a fost prezentată pentru prima dată, avea toate trăsăturile unui personaj secundar. Ai reţinut atunci la ea lenevia mişcărilor şi pistruii primăvăratici.

Altă dată te aşteaptă pe palier. Nu e tipul să rămână un simplu episod trecător.

- Aici e un mic cadou. Pentru copil.

Urmăreşti cuta de pe gât. Acum e un şarpe încolăcit. Blondele preferă să fie admirate de la distanţă, iar brunetele şi şatenele, de aproape. Acestea sunt alergătoare pe distanţe mici.

- Nu vă promit nimic, i-o retezi păstrând aerul teatral de om incoruptibil.

Aşa încep toate poveştile de dragoste, îţi zici. Fuga de realitatea ce se înfige ca un cuţit în carnea vie a dorinţelor. Tentaţia de a sărbători la nesfârşit luna de miere a paradisului pierdut.

Deschizi uşa încet. Lulu doarme. Ţine o mână după cap de parcă ar fi un om mare. La spitalul unde a fost internat de curând ai învăţat până la parodiere toate inscripţiile de pe panouri: "Spălaţi-vă pe mâini înainte de culcare".

- Pregăteşte-i laptele! Sticla-i pe aragaz!

Soţia întinde la balcon un preş peste care s-a scurs apa dezgheţată din frigider.

Noaptea nu ai nici un vis. O noapte albă pe fundalul căreia apar când şi când nişte trestii, ca pe jaluzelele vietnameze.

Altă seară când vi se închide apa, treci pe la Pavel. Nu ai poftă să mergi la izvor de unul singur.

Pavel este profesor de desen şi pictor, aşa cum profesorii de literatură pot fi şi scriitori. Cauţi printre pânzele rezemate de perete icoana cu Maica Domnului. Gurile rele spun că Pavel a pictat-o după o ilustrată catolică şi de aceea nu o poate vinde bisericilor.

În timp ce îşi caută o damigeană, discutaţi una dintre temele voastre bărbăteşti: chelia. Tu învârţi în mână un cuţit, sub plăselele căruia sunt lipite fâşii de ziar. Pavel îţi spune:

- Am citit atâta literatură despre chelie că aş putea să scriu o teză.

Pavel nu e căsătorit, în plus are o chelie mai avansată. Tu râzi pe sub mustăţi şi sorbi din pahar. Votca-i proastă.

- Principalul e să-ţi masezi încontinuu pielea de pe scăfârlie, reia el. Altceva nimic nu ajută. Prafurile, şampoanele, măştile – toate sunt şarlatanii.

- Poate să ne lăsăm barbă, îl provoc văzând că a intrat în rol.

- Barbă? Glumeşti. Ăştia cu bărbi sunt toţi nişte paranoici.

Tot atunci intră la Pavel un vecin şi îl întreabă de Vlad.

- S-a întâmplat ceva?

- I-a venit soţia de la spital, dar el nu este. N-are nici cheie. Mai nu plânge. Stă pe coridor.

După ce pleacă vecinul, Pavel îţi spune că acum vreo jumătate de oră Vlad a fost pe la el şi au luat împreună o duşcă-două, după care Vlad a zis că merge la spital.

- I-am spus să nu se ducă, dar nu m-a ascultat, continuă Pavel. În zodia mea e scris că eu dau sfaturi foarte bune.

Îţi aminteşti că Pavel ţi-a sugerat şi ţie cum să pui mobila ca să fie frumos şi să faci totodată economie de spaţiu. Şi ai acceptat. Ai reuşit să vâri şi reşoul după un dulap ca să nu se vadă.

Abia dimineaţa în drum spre examen îţi aminteşti de doamna cu părul roşu-castaniu. O bluză albă de satin, brodată din abundenţă cu ornamente ovale. O fustă neagră, cu găuri ornamentale de jur-împrejur pe la poale.

Troleibuzul opreşte brusc la un stop. Privirea îţi alunecă printre gesturile a doi surdo-muţi, pe chipul unui bărbat gras şi transpirat, pe genunchii unei fete, apoi se opreşte pe faţa unei babe ce poartă ochelari şi seamănă leit cu Yasser Arafat.

Stai cu pixul în mână şi controlezi lucrările de la examen. Muncă de rutină. Lucrări interminabile, fraze interminabile. Subordonate sau construcţii gerunziale ce atârnă în aer, fără regente. Vezi faţa doamnei concentrată asupra subiectelor. Asta vă uneşte: efortul disperat de a prinde trena clipei pierdute. În rest, totul vă desparte. De ce i-ar trebui studii unei femei frumoase?

Citeşti banalităţi care nici măcar nu te amuză. Timp suficient ca să te mai gândeşti o dată la conferinţa pe care o pregăteşti despre lipsa fondului ideatic creştin în Luceafărul lui Eminescu. Deunăzi ai văzut, într-un ziar local, titlul unui articol: ceva despre ideile creştine în Luceafărul eminescian. Ar trebui să-l citeşti.

Te uiţi în lucrarea doamnei. Cerneala roşie se interpune între tine şi ea ca un rând de geamanduri. Până aici ai voie să înoţi. Nu eşti excepţia care se poate aventura în larg. Oricum, îi laşi o şansă. O femeie frumoasă are mereu o şansă.

Simţi necesitatea să-ţi iei un răgaz. Pleci acasă la părinţi, cu trenul. Nu ai nici o ştire despre taică-tău. Nu te poate suna. Cum a ajuns?

Peste doar câteva minute de mers intră în vagon o femeie cu vocea groasă, bărbătească. Parcă ai mai văzut-o undeva. În gări ai mereu asemenea senzaţii. Scoate din pungă ziare şi reviste. "Citiţi Tainele sănătăţii! ne îndeamnă ea. Din ultimul număr veţi afla ce înseamnă apa vie şi apa moartă."

1