Oamenii obişnuiţi şi faptele lor

La 10 iulie 1941, în micul oraş Jedwabne, comunitatea evreiască locală a fost în totalitate exterminată, în urma unui pogrom care a durat o singură zi. Unele victime au murit prin lapidare. Cîteva au fost înecate în rîul de la marginea oraşului. Altele au fost înjunghiate sau bătute pînă la moarte cu bîte şi obiecte metalice. O tînără a fost violată şi apoi ucisă. Alta a fost decapitată, ucigaşii lovind, după aceea, capul cu piciorul, ca pe o minge. Restul evreilor – adică majoritatea – au fost înghesuiţi într-un hambar din apropierea pieţei centrale a tîrgului şi li s-a dat foc. Mai înainte, toţi fuseseră umiliţi, fiind puşi să facă diferire lucruri înjositoare, în rîsul şi bătaia de joc a celor ce luau parte la pogrom. La sfîrşit, unele cadavre au fost jefuite. În acea zi, au fost ucişi la Jedwabne în jur de 1600 de evrei. Nu au scăpat decît foarte puţini, iar dintre aceştia, doar 12 au supravieţuit războiului. În felul acesta a fost distrusă o comunitate care trăise acolo mai bine de 140 de ani.

Enunţat astfel, în datele sale, sintetice, masacrul evreilor din Jedwabne – obiectul cărţii lui Jan Tomasz Gross – nu iese, aparent, din categoria unui banal "fapt divers" al războiului, ca atîtea altele care alcătuiesc scurta, dar îngrozitoarea istorie a Holocaustului. Desigur, expresia "fapt divers" este mai mult decît indecentă pentru a caracteriza un asemenea eveniment. Dar, ţinînd cont de împrejurările în care a avut loc masacrul şi de felul în care acesta s-a desfăşurat, exterminarea evreilor din Jedwabne nu are, la prima vedere, nimic ieşit din "comun", adică diferit de ceea ce trăia, se petrecea sau era de aşteptat să se petreacă în fiecare zi, cu fiecare evreu din Europa ocupată de nazişti sau guvernată de regimurile care le erau aliate şi subordonate.

Şi totuşi! Dacă ancheta lui Jan T. Gross a zguduit opinia publică poloneză, stîrnind o vie emoţie tuturor celor ce au citit-o, trebuie să ne gîndim că, oricît de atroce a fost, uciderea în masă a evreilor din Jedwabne are o serie de particularităţi care îi scot şi mai mult în relief bestialitatea. Tocmai asta vroiam să spun prin cuvintele "fapt divers": nu caracterul său genocidar extrage masacrul din Jedwabne din seria "comună" a exterminărilor în masă comise în timpul celui de-al doilea război mondial împotriva populaţiei evreieşti din Europa, proiectîndu-ni-l  în toată grozăvia lui, ci ceea ce i se adaugă, sporindu-i într-un mod aproape imposibil de suportat monstruozitatea. Ce anume?

Acest "ce" este, de fapt, un "cine": făptuitorii săi. Suprimarea evreilor din Jedwabne nu a fost opera trupelor SS, a funestelor Einsatzgruppen. Ea nu a fost executată nici de unităţi ale Wehrmacht-ului (dimpotrivă, ca o culme a ironiei, tocmai jandarmilor germani aflaţi la post în orăşelul respectiv li se datorează salvarea de la masacru a cîtorva dintre evreii supravieţuitori). Exterminarea nu a avut loc nici în semn de represalii, ca urmare a vreunui act comis împotriva armatei sau a autorităţilor de ocupaţie, cum s-a întîmplat mai tîrziu la Lidice şi Oradour-sur-Glane. Evreii din Jedwabne au fost ucişi de polonezi. Făptuitorii au fost chiar vecinii victimelor.

Acesta este "detaliul" care face din masacrul din Jedwabne o oroare aproape indicibilă. În clipele de dinaintea morţii, "spre groaza şi absoluta lor uimire" – scrie Gross – bărbaţii, femeile şi copiii evrei din Jedwabne au avut în faţa ochilor "figuri familiare. Nu anonimi în uniforme, nu pioni ai unei maşinării de război, nu agenţi îndeplinind ordine, ci propriii lor vecini, care au ales să ucidă şi care s-au implicat într-un pogrom sîngeros ca torţionari voluntari"
(p. 107). Au făcut-o cu premeditare, dar nu metodic. Autorităţile locale (primarul, consilierii) au instigat la omorul în masă şi, pînă la un punct, l-au şi dirijat, dar l-au scăpat foarte repede din mînă, lăsînd loc liber "spontaneităţii" şi improvizaţiilor individuale. Reprezentanţii locali ai clerului nu au făcut nimic să împiedice sau să pună capăt dezlănţuirii haotice de violenţă. Sub toate aspectele sale, masacrul de la Jedwabne a fost o ucidere în masă: atît prin numărul victimelor, cît şi al participanţilor direcţi (bărbaţi) sau al celor care au asistat ca martori (femei şi copii).

Cum a fost posibil acest lucru? Cum s-au transformat aceşti oameni obişnuiţi în criminali sîngeroşi? Motivaţia ideologică sau sugestia mitologică nu par a fi avut, în acest eveniment, vreo pondere oarecare. Oamenii din Jedwabne şi cei din împrejurimi erau prea simpli pentru a acţiona din cine ştie ce sofisticate considerente doctrinare. Nici stereotipurile obişnuite, care au contribuit, de regulă, la declanşarea tuturor pogromurilor nu au jucat, la Jedwabne, rolul unor factori incitatori. Masacrarea evreilor nu a pornit nici ca urmare a unui zvon de ucidere rituală, nici din cauză că evreii locali ar fi fost pro-comunişti, colaborînd cu administraţia sovietică în perioada în care tîrgul s-a aflat în zona de ocupaţie a U. R. S. S. (septembrie 1939-iunie 1941). Dimpotrivă, cei ce au făcut acest lucru au fost – culmea! – tocmai unii dintre localnicii ne-evrei, ca membri ai comitetului raional sau...agenţi N. K. V. D. Care au fost, atunci, mobilurile? O primă explicaţie este jaful. "Cei ce au organizat pogromul – constată Gross – au fost unii şi aceiaşi cu cei care au preluat ulterior proprietăţile evreilor" (p. 95). Fie că s-au mutat în casele care aparţinuseră victimelor, fie că şi-au însuşit bunurile acestora (bijuterii, bani, obiecte de preţ etc.), instigatorii la masacru şi participanţii la el s-au îmbogăţit, acaparînd fraudulos averea celor pe care îi uciseseră. Acest lucru s-a petrecut peste tot în Europa. "Aş spune – scrie Gross – că este foarte probabil ca dorinţa şi şansa neaşteptată de a-i deposeda pe toţi evreii o dată pentru totdeauna – mai degrabă sau alături de un antisemitism atavic – a reprezentat adevărata motivaţie pentru Karolak ănoul primar din Jedwabne – nota meaî şi acoliţii lui să înfăptuiască masacrul" (p. 97).

A doua explicaţie – după opinia mea, la fel de adevărată – propusă de autor o constituie criza morală profundă a comunităţii locale, în condiţiile dezintegrării sistemului ei de valori şi a prăbuşirii oricărui tabu, ca urmare a unui impact venit din afară. Întrebarea prin care aş reformula acest diagnostic este următoarea: cum reacţionează nişte oameni obişnuiţi, atunci cînd sînt confruntaţi cu un regim care instigă la ură, terorizează şi căruia nu i se pot opune (sau nu se gîndesc s-o facă)? Nu trebuie să fii deosebit de perspicace pentru a da răspunsul: cei mai mulţi se adaptează şi nu numai că învaţă noile reguli şi le aplică, dar le şi interiorizează, ajungînd să considere normală chiar şi cea mai absurdă situaţie, chiar şi cel mai aberant comportament. Acesta este genul de preschimbare perversă pe care o provoacă fiecare regim totalitar. Noi ştim astăzi, acest lucru, prea bine. Confruntaţi cu experienţa – atunci inedită – a succesiunii a două dominaţii la fel de sîngeroase (nazistă şi comunistă), al căror rău fundamental au fost incapabili să-l perceapă, locuitorii din Jedwabne şi-au pierdut, cum se spune, capul. Ca atîţia alţii, în acea epocă, ei au fost prea puţin pregătiţi să facă faţă prăbuşirii subite a unei lumi, cu sistemul ei stabil de valori şi cu o funcţionare coerentă.

Aceste lămuriri, de natură "istoricistă", pe care le redau aici, depăşind oarecum explicaţia autorului, nu scuză – nu au cum! – faptele abominabile ale comunităţii ne-evreieşti din Jedwabne. Nu le scuză, în primul rînd, pentru că nu pot omite calculele mărunte, în termeni de profit material şi personal, pe care şi le-au făcut majoritatea celor care au luat parte la masacru (o "evaluare" valabilă pentru toate actele care compun Holocaustul). Ucigaşii nu şi-au omorît victimele din idealism: au făcut-o, întotdeauna, din interese foarte precise şi prozaice.

În al doilea rînd, actele locuitorilor din Jedwabne nu pot fi scuzate, deoarece ele nu pot fi imputate tuturor. Cîţiva dintre aceşti locuitori, puţini, e drept, au avut tăria să reziste valului de isterie colectivă, salvînd de la moarte, cu riscuri imense, şapte evrei (acesta este cel de-al doilea lucru pe care îl pot face oamenii obişnuiţi în situaţii anormale: să încerce să rămînă, atît cît este cu putinţă, normali).

Dar, ceea ce este cel mai impardonabil şi îi stigmatizează de-a pururi pe făptuitori este absenţa oricărui sentiment de ruşine, regret sau de remuşcare. Masacrul din Jedwabne nu ar fi ieşit niciodată la iveală, dacă, prin străduinţa lui Gross, documentele şi mărturiile existente nu ar fi fost organizate şi făcute să "vorbească". Locuitorii aşezării, făptuitorii crimei, poate unii dintre urmaşii lor au ştiut tot timpul ce s-a petrecut acolo, dar au păstrat tăcerea, profitînd de dezinteresul sau de complicitatea autorităţilor comuniste şi cultivînd, aidoma întregii naţiuni poloneze de după război, imaginea unui popor eroic, sfîşiat de agresorii totalitari, contopită cu aceea a Holocaustului, pus la cale şi înfăptuit  numai de nazişti. În plus, aşa cum demonstrează autorul pe baza documentelor pe care le-a văzut, autorii masacrului au şi colaborat asiduu cu regimul instaurat în Polonia după 1945, pentru a-şi face uitat trecutul. Această constatare poate deschide, după opinia autorului, un nou capitol nu numai în analiza modului cum a avut loc, după război, instaurarea regimurilor comuniste în Europa ocupată de sovietici, dar şi în domeniul convergenţelor dintre nazism şi comunism, unde, graţie cercetării la care mă refer aici, putem constata o nouă şi neaşteptată alianţă: aceea dintre antisemitism şi comunism. "În lumina celor prezentate pînă acum – scrie Jan T. Gross – aş îndrăzni să afirm că, în procesul preluării Poloniei de către comunişti după război, adepţii Partidului Comunist, la nivel local, erau persoane care fuseseră compromise în timpul ocupaţiei germane. ă...î. Sînt tentat să cred că acele comunităţi în cadrul cărora în timpul războiului fuseseră ucişi evrei de către localnici erau în mod particular vulnerabile la sovietizare...Este în stare o comunitate locală care tocmai a fost implicată în uciderea propriilor vecini să genereze o...reacţie ca răspuns la agresiunea ocupaţiei?...Cel mai bun răspuns poate fi găsit numai în urma unor studii concrete. Însă stadiul în care ne aflăm deocamdată implică o ipoteză extrem de contrariantă, care anulează binecunoscutul stereotip legat de perioada în cauză, afirmînd exact contrariul: antisemiţii, mai degrabă decît evreii, au fost instrumentele cu ajutorul cărora regimul comunist s-a instaurat în Polonia după război" (p. 141, 142-143; sublinierea autorului).