Fabulaţia sau 'fabulele' lui Matei Vişniec

Matei Vişniec trăieşte din 1987 în Occident, în Franţa. A fost până la acea dată un poet cunoscut în România, cum remarcă Dan Cristea pe coperta a patra a volumului de poeme relativ recent al lui Matei Vişniec, Poeme ulterioare. Acum este un dramaturg cunoscut. Îşi scrie piesele – recunoaşte în interviurile sale – direct în franceză. Scrie cu nerv, interesant, pe teme preponderent estice, ancorate în actualitatea imediată. Sunt trăsături care i-au asigurat un nume şi  circulaţie pieselor sale.

Este suficient să citeşti textele sale dramatice (să vizionezi spectacolele după …) sau să urmăreşti activitatea lui Matei Vişniec ca să-ţi dai seama de firea deschisă a autorului. El este un prieten al intelectualităţii basarabene: a participat anul trecut la Chişinău, cu succes incontestabil şi ca cea mai avizată persoană în materie de dramatic creative writing, în cadrul unui atelier de creaţie. Revista Contrafort a găzduit, în chiar numărul trecut,  un amplu interviu cu autorul Istoriei comunismului povestită pentru bolnavii mintal, realizat de Lucreţia Bârlădeanu, două articole despre dramaturgia sa (unul semnat de aceeaşi Lucreţia Bârlădeanu, altul de Adrian Ciubotaru). Cu alte cuvinte, Matei Vişniec este un autor prezent între intelectualii din Republica Moldova, un autor care se implică mereu, cu mijloacele artistice disponibile, în dezavuarea totalitarismului vechi şi nou.

Poezia este, nu numai pentru Matei Vişniec, spatele ocupaţiilor sale mai largi,  intimitatea sa, buzunarul secret, acel ghem de sentimente, gânduri şi – de ce nu? – cuvinte alandala pe care nu-l vei putea să exprimi altcumva decât prin poezie, "cuvinte pe care nu le-am mai/ folosit de mult" (Tristan Tzara la începutul secolului). Poetul, nu dramaturgul, nu fiinţa socială din el, face ca în poemele sale să dispară, pe o clipă cât un poem scurt, acea frenezie nebună şi ritm la care suntem supuşi zilnic atunci când ieşim din noi şi ne contopim cu lumea din afară. Suntem presaţi din toate părţile şi noi, la rândul nostru, nu trebuie să pierdem vigilenţa în această luptă a civilizaţiei. În poezie poţi  sta însă cu uşa descuiată, relaxat, să-ţi permiţi să priveşti la nervozitatea din jur şi să-ţi zici că nu te afectează. Acum nu te afectează. Sunt pastilele de "extazy" pe care le poţi lua fără să-ţi dăunezi ţie sau societăţii. Iată cum apare o mare metropolă dimineaţa: ca un oraş în care ai fi oaspete şi nu poţi, chiar dacă ai vrea, să te implici: "Grozav îmi plac oraşele mari dimineaţa, când străzile se trezesc cu/ furie, când barmanii fac 200 de cafele pe oră, când mii de oameni îşi/ aprind ţigara aceea care nu se compară cu nimic, ţigara de dimineaţă" (200 de cafele pe oră).

În numeroase poeme este punctată, cu mai multe sau mai puţine cuvinte, o anumită situaţie, fals-clară, tulbure sau de-a dreptul încâlcită, care este, brusc, luminată în ultimele două-trei versuri. E un fel de poantă lipsită de umor (umorul nu prea populează poezia lui Vişniec). În poemul Când să ies din apa rece abia spre final înţelegem un alt fel de a vorbi despre omul grăbit de astăzi, care nu are timp nici măcar să-şi pună întrebări sau să răspundă la o întrebare. În alt poem, Nimeni, nimic, niciunde, "maşina de curăţat morcovi, de tocat carne, de făcut supă" este omul (aflăm la final: "niciodată omul/ nu va putea fi înlocuit"). Nu în zadar unul dintre poeme se numeşte Fabulă. Fabula i  se pare lui Matei Vişniec procedeul eminamente artistic: de a spune totul pe ocolite. Poemul porneşte de altfel de la conflictul, etern, dintre generaţii. Pentru a pătrunde în toate nuanţele "fabulistului", poemul ar trebui citat integral. Nu o voi face, dar voi reproduce sfârşitul, "morala", degajarea de energie acumulată, "rezolvarea" neaşteptată a conflictului: "ce să le mai zici acestor şobolani/ tineri (se întreabă şobolanul/ bătrân)/ tu le povesteşti cum a fost şi ei …// şi ei parcă n-ar avea dinţi". În poemul imediat următor, Mă voi aşeza la masa rotundă, este vorba chiar despre o masă rotundă, adică fără colţuri. Astfel, prin intermediul unei stări speciale poetice, cuvintelor li se restituie sensurile lor iniţiale şi proprii, li se confiscă mai ales conotaţiile socio-politice. Cuvintele sunt întoarse cu faţa spre intimitate: "mă voi aşeza la masa rotundă/ pentru servit ceaiul/ cu ustensilele de servit ceaiul în faţa mea/ apa fierbinte pentru ceai/ în ibric de argint" etc. Tonalitatea este uniformă, degajată până la capătul textului.

Matei Vişniec este preocupat de transpunerea în poezie a diferitelor segmente ale realităţii. Pentru el este foarte importantă dimensiunea estetică care nu trebuie să fie mimesis. El relatează o idee numaidecât transfigurată într-un veşmânt special artistic. Concepţia este exprimată neechivoc, chiar dacă o face într-un context legat de dramaturgia sa, în interviul din Contrafort, despre care am amintit: "Noi trebuie să facem în acelaşi timp nu numai demascare, ci şi literatură". Citatul, adaptat la necesităţile noastre, ar însemna că şi în poezie trebuie să povesteşti despre lucruri cât mai simple şi mai simplu, să fii mereu de partea cititorului, să nu te distanţezi de el mimând un limbaj doct al unui domeniu restrâns; totodată să nu te îndepărtezi de literatură, să faci literatură (de bună calitate, aşa cum îi îndeamnă pe cărturarii basarabeni). Să-i parafrazez o altă idee din acelaşi interviu: nimic nu este uşor de abordat din punct de vedere literar.

 Pentru poeţii care scriu şi altceva, poezia reprezintă un joc dacă nu fără reguli, în tot cazul un domeniu de maximă libertate de expresie, o scriitură ce nu are de făcut o dare de seamă, aşa cum eşti pândit într-o nuvelă sau într-o piesă oricât de mică. În poezie te poţi raporta cel mai bine la tine însuţi. Tu, ca poet, crezi că în acea clipă ai avut o anumită viziune, imagine, senzaţie, pur şi simplu o asociaţie de lucruri, fenomene sau de cuvinte, scrii aşa cum ai crezut că trebuie să scrii în acea clipă a vieţii tale. În proză sau dramaturgie există, la fel, un câmp mare de libertate, căci libertatea e domeniul de activitate prin excelenţă al artei, dar aici trebuie să te raportezi în permanenţă la un sistem de coordonate, de reguli scrise şi nescrise. Libertatea e oarecum îngrădită, incomparabil diferită de ceea ce ai / obţii în poezie. Din această cauză textul poetic seamănă deseori cu o scriitură stranie, deraiată, inconfundabilă ca ADN-ul sau amprentele digitale ("… gândiţi-vă numai/ că după douăsprezece noaptea/ eu văd trenuri care nu se duc nicăieri/ scaune goale epuizate de aşteptare" (De unde atâta poezie)). Trăsăturile individuale ale prozei sau dramaturgiei se remarcă cu dificultate. În poezie individualitatea singulară a omului e la ea acasă. Şi poezia lui Matei Vişniec abundă, în ciuda unei aparente simplităţi, în suficiente pasaje "obscure", "neclare", ermetice. În poemul Ce mă întreabă ea, după o tachinare cu întrebări, tachinare dedusă, de altfel, şi din titlul poemului, eroul liric mărturiseşte la un moment dat: "pentru mai multă linişte/ m-am refugiat la piciorul mesei/ privesc lumea de jos văd/ picioare, bocanci, şireturi, degete/ sensul este unic: dinspre calea ferată spre centrul oraşului/ (cuvântul agonie îmi trece acum/ prin minte: de ce?" În această strofă apar, aproape pe nepregătite, ca la Kafka, cel puţin două lucruri: transfigurarea şi asociaţia cu agonia. Sau alt poem, Jurnal, în care poetul exprimă cu destulă nebulozitate un regret, topit apoi într-o imagine poetică frumoasă: "31 martie 1996, pe malul lacului,/ la Cascadă, în Bois de Boulogne// La ce bun, pentru câtă vreme încă?/ Acest gând traversând un cub/ lasă în urmă un răspuns fără sens/ ceva în genul "la ce încă?"// Cuvintele auzite de apă/ au ceva din amintirea unui peşte mort". Pentru Matei Vişniec este foarte important de a permite imaginilor de a comunica singure. Sau nici atât. Trei ani mai târziu este poemul care valorifică suspensia, aşteptarea, este poemul în care evenimentele sunt aduse până în pragul zicerii. Atât. Lucrurile cele mai importante nu sunt numite, doar pregătite, poetul vorbeşte mult doar despre ocurenţă: "m-am oprit adineauri pentru că/ a sunat telefonul o veste bună/ cineva îmi cere …// m-am oprit adineauri pentru că/ la uşa mea a sunat cineva, când/ să deschid …"  Tot din această categorie face parte Uite ce s-a întâmplat.

Reuşite sunt poemele care au la bază o istorie, un caz (unul dintre poeme se numeşte Poftim un caz) ce pot fi efectiv reproduse. Ceva dur şi metalic este unul dintre acestea. Poemul e prea lung ca să fie citat integral, de aceea ne vom permite să-l rezumăm până aproape de final. Mai multe generaţii de fii de plugari ară pământul şi scot la iveală tot felul de obiecte până dau şi de un vapor imens. După această descoperire " …fiul ultimului fiu de plugar/ scoate la lumină/ jurnalul de bord consemnând pas cu pas scufundarea:/ VÂRFUL CATARGULUI S-A LOVIT CHIAR ACUM / DE CEVA ASCUŢIT, DUR ŞI METALIC / NE PRĂBUŞIM VERTIGINOS ÎN ADÂNCURI DEASUPRA / NOASTRĂ SE AUDE PARCĂ UN NECHEZAT DE CAL". Nu este singurul text (ca şi fragmentul din Jurnal, citat aici) în care se produce un flash back temporal.

Adoptând un stil impersonal, parabolic, fals-epic, autorul Oraşului cu un singur locuitor scrie rareori direct, propriu-zis liric. De aceea nu vom găsi la el poeme de dragoste care cer implicare maximă la persoana I. Poate Eu şi tu, deşi cu greu, căci poetul depăşeşte în fiecare poezie o temă anume, dându-i de fiecare dată o anvergură existenţială mai extinsă. Să cităm acest poem care e extraordinar şi dă consistenţă creaţiei sale din această perioadă: "pâş, pâş pe fundul oceanului/ două languste, eu şi tu/ ne ducem, a venit clipa/ nu ştim unde dar ştim că trebuie/ să fim în mişcare// pâş pâş prin nisipul ud/ pe deasupra furtuna/ oameni speriaţi, corăbii care se/ scufundă/ ţărmurile ronţăite de ape,/ cutremure, ştiri proaste// nu ne pasă/ eu şi tu/ două languste".

Matei Vişniec rămâne un poet bun, nume de referinţă al poeziei contemporane româneşti, chiar dacă s-a concentrat acum asupra dramaturgiei. Arta sa poetică e menţinută la aceeaşi temperatură înaltă pe care a înregistrat-o Antologia poeziei generaţiei ’80 a lui Muşina acum zece ani.

1