Jurnalul unul filozof 'apostat'

În basmele româneşti, cu inepuizabila lor încărcătură sapienţială, există o situaţie-tip în care eroului, un Făt Frumos ajuns, după lungi peregrinări pe meleaguri străine, în ospeţie la o gazdă mărinimoasă, aceasta îi înmânează cheile de la odăile fabulosului său palat, invitându-l să se bucure de toate darurile posibile, cu excepţia unei singure camere, unde are accesul oprit. Avertismentul sună aspru: îţi vei regreta amarnic ispita neostoită. Însă după ce va profita din plin de ospitalitatea castelanului, tocmai uşa interzisă va fi cea care va aprinde neliniştea şi dorinţele eroului nostru. Preţul încălcării consemnului va fi teribil: dincolo de pragul vegheat cu atâta străşnicie, el va trăi experienţa cunoaşterii şi remuşcarea.

Nu ştiu dacă atunci când îşi intitula cea mai recentă carte, Uşa interzisă (Humanitas, 2002), Gabriel Liiceanu avusese în minte împrejurarea mitică descrisă mai sus, dar sensul pe care îl pune în această sintagmă este analog celui din basm: destrămarea vrajei, întâlnirea cu "adevărurile ultime", "prăbuşirea sistemului de iluzii", care face posibilă avansarea noastră prin viaţă, ne ajută să nu înnebunim. O carte neobişnuită, greu de clasificat, după mărturisirea lui Liiceanu, ce contrazice imaginea filozofului sobru şi "uscat", cum sunt dispuşi mulţi să-l vadă pe legatarul lui Noica. Totuşi, apariţia Uşii interzise – un jurnal mai neobişnuit - nu este chiar atât de surprin­zătoare. Schimbarea de paradigmă a autorului o anunţase, un an mai devreme, volumul Declaraţie de iubire (Humanitas, 2001), în care Gabriel Liiceanu nu mai face filozofie propriu-zisă, ci recurge la un "gest amoros", exprimându-şi afecţiunea faţă de câţiva prieteni şi îndrumători – M. Sebastian, Constantin Noica, Henri Wald, Cioran, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Andrei Pleşu, Horia Bernea – şi, într-un capitol separat, analizează ipostazele răului în secolul XX.

Intervalul de timp reţinut de Jurnalul de acum, 3 mai 2001 (cu o notă preliminară datând din ianuarie al aceluiaşi an) şi 2 octombrie 2002, acoperă nevoia filozofului de a-şi învinge o anume criză existenţială, o "boală a sufletului" prea îndelung ţinut în captivitatea altor comanda­mente, rezervate "spiritelor înalte": "Medicii numesc această stare depresie. Eu o înţeleg mai bine ca dezagregare a sistemului de iluzii în virtutea căruia înaintăm, făptuim, ne agităm, dăm contur clipei următoare şi zilei de mâine." (p.10) Lipsiţi de aceste imponderabile, observă autorul, de fantasmele cu care ne facem curaj, am sucomba sub povara lucidităţii, care transformă în scrum orice motivaţie. "Să nu umblăm aşadar, la sigiliul ce pecetluieşte iluziile în care suntem genetic împachetaţi. Pentru că în codul fiinţei noastre iluzia a fost pusă asemeni unei enzime care, dispărând, ar bloca metabolizarea substanţelor ce face cu putinţă viaţa." (p.12)

Gabriel Liiceanu se trezeşte că a pierdut superstiţia culturii ce i-a fost imprimată de Noica. Criza, şocul "epistemologic", s-au produs în 1988 la Heildelberg, unde se afla ca bursier Humboldt. Sufletul său tânjea după altceva, care să-i exprime eul zăvorât în "codul" sec al filozofiei. Trebuie să ai o idee, spunea Noica, care îţi este ideea? Liiceanu o găsise în peratologie – ştiinţa despre limită, lucr`nd la un op pe această temă. Putea deci să se "culce liniştit", preschimbat într-o funcţie a filozofiei prin care te mântuieşti. Această "scurtătură" se dovedeşte în cele din urmă un drum înfundat. Filozofia însăşi deviase de la terenul vieţii (unde încă se mai găsea în dialogurile lui Platon), adoptase un limbaj de specialitate, abscons, ai cărui mânuitori se feresc de etică tocmai pentru că nu ştiu să-şi integreze viaţa şi să-şi asume imoralitatea ei funciară, susţine Liiceanu. Pe această cale, a exprimării eului său proscris şi timorat, diaristul face o descoperire fundamentală: "Tocmai sufleţelul batjocorit de filozofie conţinea în sine totul, adevărul şi viaţa. Orice om care putea să spună ce are pe suflet vorbea în numele fiecăruia şi al tuturor. Tocmai acesta era miracolul: cu cât te apropiai mai tare de tine, cu cât coborai mai adânc în intimitatea ta, cu atât ceilalţi se recunoşteau mai mult în vorbele tale. Felul cel mai eficace de a da era să te dai". (p.25)

Criza aceasta a vieţii îmbrăcate în cămaşa de forţă a unei discipline autorul Uşii interzise o resimţise încă în perioada regimului comunist, care deturnase destine umane în caricaturi groteşti, le preschimbase în umbre, izolându-i pe intelectuali, claustrându-i în ghetouri profesio­nale, fără legătură cu realitatea, supuse – cum era Institutul de Filozofie, unde era angajat Liiceanu ca certătător ştiinţific – unui duş coroziv, ideologic, care trebuia să distrugă orice sâmbure de gândire independentă. Abia după 1990 Liiceanu reuşeşte să-şi perceapă inadecvarea faţă de mediu; el intră în viaţa publică, fondează împreună cu un grup de intelectuali Grupul pentru Dialog Social şi lansează Editura Humanitas. Semnează un patetic Apel către lichele, în care le cere foştilor colaboraţionişti să se retragă, să nu mai maculeze scena cu prezenţa lor. Dar nu acest fel de texte şi gesturi, consideră filozoful, îi exprimau cu profunzime fiinţa reflexivă şi autentică, pentru că erau datate, insuficient manipulate. De aici nevoia sa de a ne oferi un "ecorsaj" interior, o spovedanie asumată, sfidând preceptele vechiului său pariu păltinişean. Filozoful-diarist ştie să-şi doteze sincopele, vulnerabilităţile, aprehensiunile cu o aură ieşită din comun, decapează semnificaţii mai adânci decât explicaţiile banale, la care de regulă se recurge. Iată, spre pildă, cum îşi descrie Liiceanu incapacitatea de a preda un lucru la termen, de a scrie ceva "la cerere": "nu aveam disciplina finitudinii. Eram plasat într-un raport greşit cu timpul şi, deopotrivă, cu felul de a-mi înţelege libertatea.(…) Căci "trebuie" şi tot ce era iminent îmi vorbea dinăuntrul a ce era trecător. Imperativul oricărei fapte, graba, setea împlinirii erau străbătute, toate, de frisonul propriului nostru sfârşit. Aveam nevoie de amânare ca de o garanţie a eternităţii, ca argument în timp pentru faptul că timpul nu ne poate constrânge." (p.28)

Jurnalul nu conţine lucruri excepţionale în anecdoticul lor şi expune mărturia vindecării, nu cronica traumei propriu-zise, de aceea perioada de timp aleasă de autor, ca fundal evenimenţial, pare aleatorie: de ce tocmai acum se-apucă de scris şi nu mai devreme sau nu mai târziu rămâne o întrebare deschisă, pe care însă, cu succes, i-am putea-o adresa şi unui autor de ficţiune. O anumită stare trebuia să se coacă, să-şi atingă un pisc al necesităţii. Această intenţionalitate prezumată, în Jurnalul lui Liiceanu, pare să dezvăluie mai degrabă regia unei opere literare decât natura unui document testimonial, oricât de mult i-ar atribui acest rol autorul. De aici vine rumoarea comentatorilor Uşii interzise, care s-au grăbit să celebreze "recuperarea" lui Gabriel Liiceanu pentru literatură. Pe mine însă, mai mult decât arhitectura deliberată a cărţii, pe care au vânat-o cronicarii literari, mă atrage în Jurnalul lui Gabriel Liiceanu spectacolul în sine al ideilor, reflecţiile sale cu utilitate universală, confirmându-mi uneori propriile intuiţii, senzaţii şi emoţii, pe care, la lectură, ajung să le înţeleg mai bine. Uşa interzisă te pune mereu în faţa unei dileme: ce să alegi, pentru a ilustra, a transmite altora frumuseţea şi originalitatea acestei scriituri? Gândirea autorului se dezvoltă din aproape în aproape, ca un ghem sau ca un vaier care se desface, organic, nelăsând spaţii virane; un fenomen aproape biologic, similar proliferării unor celule, ce acaparează teritorii ale inexprimatului şi incognoscibilului. De exemplu, un fragment despre valoarea cărţilor confesive: "Jurnalul face direct ceea ce restul literaturii face printr-o galerie de măşti. Cititorul nu mai este chemat acum să intre în rezonanţă cu personaje, ci unicul lui sistem de referinţă, unicul lui interlocutor este autorul jurnalului, care este şi unic personaj. Rezultă de aici că vieţile lor coincid? Răspunsul este: da, în posibilul lor. Splendoarea afectivităţii umane vine din faptul că ea este mai vastă decât realitatea unei experienţe trăite. (…) Nu trebuie să fi avut boala de care suferă autorul jurnalului pentru ca să o simţi a ta. La limită, perversiunea, sublimul, înfrângerile, elanurile şi umilinţele lui puteau fi ale tale. (…) Literatura e cu putinţă tocmai pentru că distanţele dintre vieţile noastre pot fi parcurse în oricare sens, iar când spaţiul existenţial devine curb, toate vieţile coincid." (p.35) Sau:  "Oamenii sunt răi pentru că nu au imaginaţia tranzitivităţii răului pe care îl fac: nu se pot pune în locul celuilalt, nu pot simţi pe pielea lor ceea ce i-au făcut pe ceilalţi să simtă. Binefăcătorii omenirii sunt cei care au imaginaţia răului altuia prin har, fără nevoia prealabilă a experimentării lui pe propria lor piele." (p.17) Sau, un pasaj despre iluzia regăsirii unui timp apus, notă făcută la Heidelberg, unde filozoful revine după câţiva ani: "Revenirile sunt tot atâtea false căderi în trecut; regăsirea unui loc după ani de zile nu este de fapt o întâlnire cu trecutul, ci cu "trecerea timpului" (obsesia lui Eliade). Imobilismul locului regăsit devine etalonul schimbării tale. E nevoie ca un lucru să fie în afara timpului, să-ţi creeze iluzia că "te aştepta" zidit în chiar "clipa" părăsirii lui, pentru ca tu să percepi dezastrul temporalităţii tale. Mă aflu în faţa acestei mese albe şi rotunde "exact ca acum şase ani", dar cuvântul "exact" priveşte numai inerţia mesei, în vreme ce fiinţa mea scăldată în timp percepe diferenţa pe care o instituie distanţa dintre "atunci" şi "acum". Nimic din ce fac şi sunt acum nu mai este exact ca atunci. Sunt din nou aici, stau la aceeaşi masă, dar sunt supusul timpului meu şi stau în genunchi în faţa lui." (p.112). Sau, foarte sugestiv, despre felul în care scrisul explicitează, articulând, o cunoaştere prealabilă (infinită) de care nu eşti conştient decât în clipa când scrii -sentiment pe care îl are orice scriitor adevărat: "Scriind, noi înşine suntem cei care extragem fragmente din pre-ştiinţa îngropată în noi. (…) Spre deosebire de "scrisul de însăilare", compilatoriu şi exterior, care plimbă cunoştinţe dintr-o parte în alta, "scrisul de escavare" e singurul autentic pentru că pune în joc dezgroparea unui conţinut de cunoaştere care îţi aparţine în mod propriu." (p.315)

Gabriel Liiceanu posedă neîndoilenic darul expresiei fericite, oricât ar afirma contrariul; el are, la fel ca prietenul său, Andrei Pleşu, o imaginaţie lexicală impresionantă, poate mai disciplinată, mai puţin narcisiacă dar, indis­cutabil, conştientă de sine însăşi. Metafora este pentru protagonistul Uşii interzise un instrument al preciziei, nu al obscurizării, ea are rol de scurtătură către sensul pe care vrea să-l comunice. Iată un mănunchi de inspirate imagini, alcătuind un poem sui generis, tot despre autorii de jurnal: "Spre deosebire de ceilalţi, ei simt mai tare că mor şi încearcă să fixeze timpul, timpul lor, pe care îl decupează, îl ţin în braţe, îl mângâie şi pe care îl depun cu grijă undeva, pe un pat de hârtie, ca şi cum acolo el ar fi sustras propriei sale curgeri, pus într-un seif la o bancă a eternităţii." (p.144)

Relaţia complexă cu propriul fiu, abordată tangenţial şi într-o discuţie cu Eugenia Vodă pe TVR 1, formează unul din cele mai subtile, mai sensibile capitole ale cărţii, aproape impudic dezvoltate de Gabriel Liiceanu. Regretul că nu i‑a oferit tot ce ar fi dorit ca părinte, contrarierea iniţială faţă de puseurile de independenţă ale băiatului său, care obţine o bursă de studii în Japonia, apoi mândria pentru ceea ce a realizat acolo, pentru ambiţia lui de a-i oferi prin gesturi de a doua instanţă, dovada valorii şi devenirii sale. Epopeea "tatălui risipitor", recuperat de către fiu, este pusă într-un scenariu ce dă inevitabil satisfacţie "clientului" acestui Jurnal, adică diaristului. La fel de minuţios este radiografiată istoria iubirii lui Cioran, ajuns la vârsta senectuţii, pentru o tânără nemţoaică, care a publicat de curând în Germania o carte de memorii cu fragmente din scrisorile de amor pe care i le-a adresat autorul Silogismelor amărăciunii. După atâtea pagini cu şi despre Cioran, redate circuitului public din 1990 încoace, graţie editurii Humanitas, directorul acesteia relatează şi comentează în Jurnalul său un alt episod necunoscut până acum cititorului român: drama sentimentală, idila eşuată a filozofului de la Paris, care vrea sex, în timp ce frumoasa nemţoaică îi pretinde… aforisme: "Ce blestem pentru Cioran să se pomenească, în plină detentă erotică, castrat cu armele înseşi ale filozofiei!" (p.198).

Placând o perioadă foarte recentă, volumul lui Gabriel Liiceanu îţi dă senzaţia de trăire nemijlocită a unor evenimente din actualitatea editurii Humanitas, pe care diaristul le împleteşte în pânza călătoriei spre sine însuşi. Aşa, aflăm despre cele 13 caiete ale jurnalului Monicăi Lovinescu, scrise între 1981-2000, din care tocmai a apărut un prim tom; despre Enciclopedia Zmeilor a lui Mircea Cărtărescu, ilustrată de Tudor Banuş, sau despre anunţata serie Milan Kundera, proiect al cărui punct de pornire l-a constituit întâlnirea lui Liiceanu cu celebrul scriitor ceh la vila acestuia de la Paris. Însă, în ordinea raporturilor imediate, prezente în Jurnal, locul central de departe revine celor doi locatari ai apartamentului din rue Franзois Pinton – Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, legendarul cuplu al literaturii române, cu care ne "întâlnim" foarte des în Jurnal, îi cunoaştem pasiunile, angoasele, tabieturile, amuzamentele, asistate generos de autor. Dialogurile telefonice cu Monica şi Virgil, dublate şi de un cadru vizual, aproape mitic, în care apare ilustra pereche pariziană, livrează cărţii veritabile contrapuncte energizante, îi conferă cadenţă şi culoare. De altfel, Uşa interzisă reia şi aprofundează mai toate portretele celor ce au influenţat decisiv destinul autorului, oameni prezenţi şi în volumul anterior, Declaraţie de iubire, sau cu care filozoful întreţine relaţii de prietenie şi colegialitate. Pagini interesante, dense, esenţiale, întrucât sunt bine scrise, pentru care protagoniştii lor ar trebui să-i mulţumească (cine mai poate): Noica, Cioran, "monicii", Henri Wald, Andrei Pleşu, Alexandru Dragomir, dar şi mai tânărul Vlad Zografi. Pe de altă parte, nu vom găsi nici o referire la Omul recent al lui Patapievici sau la Orbitorul-Corpul de Cărtărescu – două cărţi-eveniment, apărute la Humanitas cam în acelaşi interval de timp vizat în Jurnal. Tăietura temelor în Uşa interzisă este mereu imprevizibilă, imposibil de ierarhizat din exterior: face parte din insolitul acestei cărţi, ale cărei "tăceri" sunt nu mai puţin semnificative.

Alte pagini de portretistică memorabilă şi pitorească redau vizita familiei regale la Timişoara, pentru lansarea unui album editat de Humanitas cu ocazia celor 80 de ani împliniţi de Regele Mihai. O descriere din intimitatea regelui, ce suprimă distanţa ceremonioasă de la care am contemplat până acum figura fostului suveran, distanţă care ni l-a şi făcut inaccesibil, aidoma unui personaj aparţinând altor vremuri. În Jurnalul lui Gabriel Liiceanu îl vedem pe Rege cu defectele sale omeneşti, accentuate de vârstă, dar şi în profunda sa umanitate. Punerea alături a două realităţi: cadrul oficios al prezenţei regale, în care este volens-nolens implicat şi autorul, cu senzaţiile, percepţiile, asociaţiile sale spontane, ridiculizează artificiozitatea multor personaje care "roiesc" în jurul augustei familii. Atitudinea auctorială, bine strunită, plină de pacienţă şi deferenţă, proiectată pe acest fundal, produce un comic devastator. Până nu de mult, să recunoaştem, o asemenea… dezinvoltură într-un text cu Regele Mihai ar fi frizat blasfemia. Azi, o luăm drept ceea ce este: fireasca libertate a scriitorului şi un început de normalitate în societatea românească.

Firea lăturalnică, metehnele naţiunii inspiră multe reflecţii în Uşa interzisă. De pildă, mahalaua, sever taxată de Gabriel Liiceanu ("În istorie se iau decizii, în mahala deciziile se amână. În istorie se înfruntă destine, în mahala lumea se ceartă şi se împacă"). Ca ilustraţie a acestei "categorii stilistice" a societăţii româneşti – mahalaua – autorul evocă o soaretă la Mircea Dinescu, poet revoluţionar înainte, azi proprietar, care, adăugăm noi, de la un timp încoace refuză să răspundă la salutul scriitorilor basarabeni, înfăşurându-se în amnezie, ca un parvenit autentic. Gesturile însă îi trădează "originea sănătoasă". La agapa amintită, Liiceanu îl surprinde pe poetul-amfitrion în clipa când acesta încearcă să-i strecoare, sub braţ, preşedintelui Iliescu, unul din invitaţii săi, la despărţire, un bidonaş cu vin din propria podgorie, sub privirile stupefiate ale staff-ului germano-elveţian de la "New Europe College". Protagonistul acestui episod primeşte o definiţie tranşantă: "Mircea Dinescu este simbolul şi purtătorul de sens al mahalalei contemporane la români. El o reprezintă în viaţa de zi cu zi, dar deopotrivă o hrăneşte şi o potenţează la televizor sau în revista porno-politică Plai cu boi, născută din această mahala şi întreţinând-o, la rândul ei, cu fast, abjecţie şi talent." (p.209) Între alte tare naţionale, blamate de Gabriel Liiceanu, se numără indiferenţa primitivă şi vinovată a românilor pentru tot ceea ce nu-i priveşte în mod direct: "Asta şi înseamnă provincialism: a crede că lumea începe şi se termină cu problemele urbei tale." (p.295) Astfel, despre ororile la care s-au dedat ani în şir Miloşevici şi generalii săi în Iugoslavia puteai afla mai multe în capitalele occidentale decât în România, unde mai toată presa delira pe tema ortodoxiei care ne "înfrăţeşte" cu sârbii. La fel, războiul din Cecenia pare mai puţin important pentru români, decât matrapazlâcurile unui escroc din Parlament. Verdictul filozofului este confirmat zilnic de mass-media românească. Ce să mai zicem de indiferenţa românilor faţă de "alteritatea" din preajma lor, care este Basarabia?…

Jurnalul lui Gabriel Liiceanu este important pentru multe atitudini de principiu, pe plan gnostic şi moral, pe care le emite. Despre slăbiciunea esenţială a umanismului: drama sa constă în faptul că, pentru a-şi proteja propriile principii, el este obligat să recurgă la ceea ce îi repugnă cel mai tare: crima. "El trebuie să accepte că din recuzita umanismului face parte uciderea bestiei, a balaurului, pe scurt, a întruchipării Răului. (…) Anti-oamenii, în schimb, au crima în programul lor, o au "în dotare": ei au iniţiativa crimei şi omoară în numele unui ideal din care crima face parte ca o condiţie a realizării lui." (p. 144) De aceea este atât de necesar un "proces al comunismului", despre care nu conteneşte să vorbească Liiceanu: ca ucidere simbolică a bestiei. (Despre aceeaşi esenţă a "Răului" care trebuie combătut vorbeşte şi George W. Bush după 11 septembrie!). În consideraţiile sale despre sacru şi căile noastre de acces către el, Gabriel Liiceanu nu ezită să se despartă de unii amici, care pentru a ajunge la transcendenţă se grăbesc să se îmbarce în orice "vehicul" de ocazie - texte biblice sau ezoterisme ale modernităţii: "Or, pe mine tocmai siguranţa celor care s-au înstăpânit pe Dumnezeu mă face să ridic glasul (exemplul lui Guйnon e tipic), lipsa lor de precauţie, complicitatea lor în ignoranţă, uşurinţa cu care îşi apropriază nevăzutul, felul în care vorbesc despre el plescăind de plăcere, scamatoriile la care se dedau de îndată ce intră în arena lui, felul competent pe care şi-l arogă în organizarea văzduhului, promptitudinea cu care descriu, schematizează şi fişează absolutul sub pălăria unei "ştiinţe sacre" ce investighează non-naturalul ca şi cum l-ar avea pe masa de disecţie." (p.242) Pe drept cuvânt, expresia mânuită de autor nu doar edifică, ea produce şi un catharsis al cunoaşterii, o stare de graţie. Aş mai completa această galerie de pretinşi "secretari" ai divinului cu o seamă de predicatori isterici din Occident, care au invadat Estul, după căderea Zidului, făcând din Dumnezeu un obiect de publicitate ieftină.

Vorbind despre miza cărţii lui Gabriel Liiceanu este important să facem distincţia între fondul ideilor şi intensitatea trăirii lor, şi la fel cum Cioran însuşi observa, citat de diarist, că expresia, stilul, timbrul personal prin care redai o anumită experienţă primează, constituie însăşi realizarea ei, autorul Jurnalului va decide ca supremă pentru sine "vibraţia corzii care eşti": "Ideile" nu fac doi bani dacă nu sunt efectul final al corzii vibrânde". În lumina acestei revelaţii, mărturisirea sa precum că: "tot ce am scris de-a lungul vieţii, cu excepţia unor pagini din Jurnal (e vorba de "Jurnalul de la Păltiniş" – n.m.) şi Epistolar, nu a reprezentat decât strategia bine pusă la punct (eram antrenat pentru asta!) a unui camuflaj cultural: o diversiune, executată cu mijloace pseudo-filozofice, pe teritoriul gândirii", nu mai trebuie să ne surprindă. Liiceanu îşi marchează astfel propria "despărţire de Noica".

Jurnalul are un efect terapeutic şi redemptiv pentru autorul său. Nu cred însă că şi omologarea literară a intrat în intenţiile lui Gabriel Liiceanu, chiar dacă aceasta nu-i displace. Motivaţia originară a cărţii sale determină subsecvent, nu aprioric, consacrarea estetică a gânditorului "apostat". Căci dacă o criză existenţială îşi poate afla cea mai reuşită formulă într-o evadare literară, la fel de evident îmi apare faptul că scriitorul Liiceanu este servit în chip magistral de filozoful trădat la prima vedere. Este o "armură" nu pe potriva oricui. Autorul încearcă să recupereze, pe cont propriu, plenitudinea omului, ca fiinţă plămădită din spirit şi carne, în sensul, amintit mai sus, al filozofiei platoniciene. A trece pragul Uşii interzise înseamnă a-ţi asuma acest adevăr pâna la ultima lui consecinţă.

Cred că deşi ne prezintă jurnalul unei convalescenţe, Gabriel Liiceanu n-ar trebui să renunţe să "escaveze", la anumite intervale de timp, alte asemenea locuri de întâlnire a reflexivităţii sale cu lumea. S-ar putea desăvârşi astfel conturul unei opere unice în cultura română prin autenticitatea şi profunzimea ei.

1