De ce nu poate fi reformată Uniunea Scriitorilor

Relaţiile mele cu Uniunea Scriitorilor, ca instituţie, se distribuie pe doi versanţi sentimentali: este ataşament spontan la "ghilda" căreia îi aparţin, nevoia (uneori obscură) de identificare cu o anumită specie de profesionişti; şi este detaşare orgolioasă în faţa gregarităţii şi a patimilor meschine care bântuie organizaţia asemeni unor duhuri malefice şi distructive. Astfel, când discut cu cineva din afara breslei, în funcţie de "structura" interlocutorului meu, de gradul său de informare şi de cultură, îmi dau la iveală una din cele două atitudini opuse: încerc să apăr blazonul Uniunii, neuitând nici o clipă cât de "ciuruit" a ajuns în anii din urmă, parez reproşurile provenite din partea unor persoane rudimentare, agresive sau naiv-neştiutoare la adresa instituţiei scriitoriceşti sau a reprezentanţilor săi mai proeminenţi. În acest caz până şi unii "confraţi", pe care îi detest pentru imoralitatea lor şi-i desconsider ca meseriaşi, s-ar putea bucura, în viziunea mea, de o oarecare înţelegere şi toleranţă. Mi se declanşează automat resortul solidarităţii de breaslă: îi văd de bună seamă ca pe nişte colegi cu care împărtăşesc un sistem de reprezentări simbolice, aceleaşi convenţii şi un limbaj reciproc comprehensibil, pentru că sunt, asemeni mie, sclavi ai fantasmelor minţii şi inşi vulnerabili la provocările imaginarului, oameni care (totuşi) citesc, au un minim respect pentru carte, ştiu cât de dulce şi amară poate fi şi este pâinea scriitorului. Un motiv în plus care mă face să le ţin partea într-o discuţie cu cineva provenit în mod evident din altă "tabără" – şi acest lucru nu şi-a pierdut semnificaţia lui în Basarabia! – este că aceşti scriitori au opţiuni politice pro-româneşti, chiar dacă şi le manifestă destul de discutabil, la Chişinău sau la Bucureşti. Şi, din contra, într-o discuţie cu un intelectual, chiar şi din altă sferă decât literatura, cu o fiinţă gânditoare şi responsabilă, obişnuită să-şi întrebuinţeze spiritul critic, nu ezit să mă despart de ceea ce consider "putred", ruşinos, dezonorant, descalificant, inacceptabil în activitatea breslei mele; acuz inerţia, oportunismele, turnătoriile, beţiile, pe scurt: toate relele care au modelat, instituţional vorbind, imaginea scriitorului basarabean în ultimul deceniu, amplificându-i, în condiţii de libertate, o sumă de caracteristici negative cultivate sub regimul sovietic.

Această postură ambiguă, profund neliniştitoare şi agasantă în raport cu mine însumi, ale cărei valenţe contradictorii le exersez, de regulă, separat, am trăit-o simultan în preajma şi pe parcursul Adunării Generale a Uniunii Scriitorilor din Moldova, desfăşurată pe 12 decembrie a.c., la Chişinău. Din nou, ca în alte rânduri, nevoia de unitate sau mai exact clamarea ei, în faţa regimului comunist al generalului Voronin, care trece ca un buldozer peste cuceririle noastre naţionale şi democratice, a prevalat, a predeterminat dispoziţiile majorităţii celor prezenţi. Această percepţie de front comun pe care trebuie să-l facă scriitorii, dincolo de diferenţele fireşti care-i individualizează, o are mai ales publicul din afară. Mulţi basarabeni îşi aţintesc cu speranţă privirile spre USM, aşteptând de acolo semnalul unui reviriment. În pofida eşecurilor penibile ale partidelor democratice şi a alianţelor politice scandaloase promovate de unii scriitori pe un spectru larg – de la "dreapta" conjuncturală la extrema stângă – Uniunea Scriitorilor încă mai este văzută ca un reper, ca o sursă de moralitate, la care poţi să revii, să-ţi "încarci bateriile" înainte de a porni un nou asalt al "redutei" comuniste. Chiar dacă vremurile nu mai sunt romantice şi oricine ştie că nu te poţi scălda a doua oară în apa aceluiaşi râu, cred că este un moment prielnic (vorba vine) pentru Uniunea Scriitorilor, mai ales într-un an electoral (alegeri locale în mai 2003), care ar putea să profite de acest orizont de aşteptare, pentru a se relansa ca o puternică voce a societăţii civile, ca o citadelă a pluralismului şi libertăţii de opinie.

Gândindu-mă la toate aceste lucruri, m-am silit să combin, în timpul Adunării Generale, perspectiva internă, deloc încurajatoare, a instituţiei scriitoriceşti, aflată într-o acută nevoie de schimbare, de dinamizare şi de-provincializare, cu ceea ce atâţia basarabeni doresc, pe bună dreptate, să re-devină ea. În acest sens, articolele injurioase la adresa Uniunii Scriitorilor din oficiosul guvernamental Moldova Suverană, semnate de nişte scribi ai actualei Puteri, i-au făcut, indiscutabil, un serviciu preşedintelui Mihai Cimpoi, care a fost considerat singura personalitate cu o autoritate necontestată în sânul breslei, având şi maleabilitatea sau, mă rog, laxitatea necesară pentru a ţine laolaltă organizaţia, unită doar cu numele. Lumea, deşi cârteşte, a preferat în cele din urmă să pună între paranteze deficienţele de management ale Uniunii Scriitorilor (criticele cele mai "dure", din acest punct de vedere, au răsunat, neconvingător, dintr-o sursă cu credibilitatea afectată – I. Burghiu, fost consilier al lui P. Lucinschi, ex-preşedintele RM, unul din principalii artizani ai readucerii comuniştilor la putere în Basarabia, după 10 ani de la proclamarea independenţei – şi din gura lui D. Matcovschi, care ne-a prezentat un "studiu de caz": avatarurile revistei Basarabia) şi să aleagă soluţia continuităţii, adică să elimine orice surpriză pentru viitorul imediat, să evite ciocnirea cu necunoscutul. Fireşte, o "ciocnire" amânată.

Această stare de perpetuă anormalitate - strângerea rândurilor în faţa forţelor antinaţionale, procomuniste; realitate impusă, exterioară "metabolismului" firesc al breslei – ne împiedică să avem un comportament ofensiv, să alegem un drum al reformei şi evoluţiei, să mizăm pe afirmaţie, nu doar pe replica isterizată, situaţie în care nu ai iniţiativa, ci doar "şansa" replierii, reflexul cabrării neputincioase, pentru a "rezista", a te conserva… eventual eroic. Dacă am privi însă lucrurile în adâncime, ar trebui să recunoaştem că am ajuns aici tocmai pentru că ne-am temut să facem curăţenie în propria ogradă – şi constaţi aceeaşi stare de inerţie paralizantă în multe medii şi domenii în Republica Moldova. Este o lipsă de onestitate şi de consecvenţă în atitudine să ceri, pe plan politic, retragerea liderilor compromişi în favoarea unor oameni noi, şi să nu dai dovadă de aceeaşi voinţă de reîmprospătare în cadrul uniunii tale de creaţie – mă refer, în primul rând, la mentalităţi şi metode de lucru. Dacă eviţi să-ţi asumi adevărul propriei condiţii, nişte exigenţe interioare, nu vei reuşi nimic nici în spaţiul public.

Dl Mihai Cimpoi a fost reales în fruntea Uniunii Scriitorilor fără concurenţi în buletinul de vot. Faptul că la alegerea preşedintelui nu au fost "salvate" aparenţele democratice (procedura însă, trebuie subliniat, a fost respectată), adică un scrutin cu mai mulţi candidaţi, este o scăpare ce se cuvine imputată administraţiei USM, care nu a prevăzut acest "amănunt" în scenariul pe care l-a pregătit, alimentând astfel o serie de critici justificate. Dar vina trebuie împărţită. Alţi confraţi nemulţumiţi de actualul preşedinte nu au avut curajul să iasă la rampă, să candideze împotriva lui, în schimb i-au reproşat subsemnatului că nu a mers, în luarea sa de cuvânt, pe ideea de demolare radicală a actualei conduceri. Eu m-am numărat între cele trei alternative propuse la funcţia de preşedinte al USM (celelalte fiind Arcadie Suceveanu şi Nicolae Dabija), dar am refuzat să intru în "cursa electorală", pentru că nu asta a fost intenţia mea, "proiectul meu existenţial", şi pentru că, sincer vorbind, nu cred că se poate reforma o instituţie cum este Uniunea Scriitorilor în momentul de faţă. E mult mai uşor să creezi o Asociaţie nouă, dacă, evident, te simţi suficient de motivat să o faci (premise ar fi destule, nu e prima dată când o afirm), dacă manuscrisele tale neterminate îţi rezervă suficient timp pentru o atare activitate, şi mai ales dacă un asemenea gest nu ar cădea, cel puţin azi, în Basarabia, pe un teren politic – deci, respectiv, impropriu – minat.

Poate ar trebui să-mi explicitez atitudinea. Anumite decizii îţi modelează fiinţa şi nu se ştie niciodată care dintre ele este mai fericită, câştigătoare pe termen lung: "înţelepciunea" bine plasată sau insurecţia "nepotrivită" cu momentul şi împrejurările. În scurta mea intervenţie de la Adunarea Generală am vrut să fiu realist şi am propus câteva lucruri de program, între care crearea unui Departament pentru Contacte cu Publicul şi Relaţii Externe, a cărui utilitate pe fundalul analfabetismului ubicuu din Republica Moldova, amplificat de sărăcia galopantă a maselor şi de lipsa, mai ales în mediul rural, a unor surse credibile de informaţie, necontrolate de comunişti, nu mai trebuie argumentată. În plus, cu un proiect singular, cum este cel girat de dl Serafim Saka, finanţat în cadrul programului "societate civilă" al Fundaţiei SOROS Moldova, care prevede deplasarea unor echipe de scriitori în teritoriu, nu faci primăvară. Această preocupare trebuie permanentizată. Cât priveşte "relaţiile externe", altele decât cele cu România (deşi şi aici lucrurile trenează, impardonabil, la nivelul "românismului" fără nuanţe şi discernământ valoric), totul abia urmează a se "întemeia" la Uniunea Scriitorilor, care nu dispune nici măcar de un calculator cu acces pe Internet, pentru a-i da vaga senzaţie că, totuşi, secolul XXI nu trece pe alături… Mai departe: distribuirea mai raţională a fondurilor rezervate programelor culturale pentru Basarabia, inclusiv prin crearea unei reţele independente de difuzare a publicaţiilor de limbă română, care să spargă monopolul instituit de "Poşta Moldovei" cu taxele ei prohibitive; finanţarea parţială a unor abonamente la revistele literare româneşti pentru membrii USM; procurarea unor loturi de carte de la edituri prestigioase din România în beneficiul publicului nostru. Avem, să ne amintim, scriitori basarabeni "înşurubaţi" strategic în structurile politice şi administrative de la Bucureşti, care ar trebui să aibă mai multe iniţiative în acest sens, nu să se îngrijească exclusiv de sponsorizarea propriilor amici. Altceva, tot pentru uzul USM: formarea unui fond de onorarii pentru susţinerea autorilor care scriu în presa culturală şi instituirea de burse pentru tineri, adică elaborarea unui mecanism de stimulare a creativităţii autohtone, după exemplul Ţărilor Baltice. Reanimarea simpozionului literar "Chişinău-Bucureşti", din iunie, prin atragerea unor publicaţii culturale sau edituri româneşti într-o schemă prestabilită, nu doar momirea unor condeieri disparaţi, pentru "a vâna exoticul" în Basarabia; organizarea de conferinţe publice cu invitarea unor personalităţi culturale de calibru din România şi din Occident, etc.

Am fost perfect conştient că aceste idei se pot materializa numai printr-o imensă voinţă de acţiune şi prin ieşirea din comoda vegetare instituţională a Uniunii Scriitorilor, scoţând în faţă oameni tineri, energici, dornici şi capabili de afirmare. Adunarea Generală a avut prilejul să-şi probeze adeziunea la acest "program electoral" implicit, dacă ar fi vrut. S-a văzut până la urmă că "tabăra Puterii", cârtiţele securiste tupilate în stal, "inamicul ideologic", cum îi mai spunem, nu a încercat nici o diversiune pe durata şedinţei, pentru că nu dispune de oameni inteligenţi şi credibili cărora să le reuşească o asemenea manevră. Adevăratul pericol, pentru USM, emană nu dinspre "cozile de topor comuniste" – pericolul, ca să spun aşa, este endemic, el s-a cuibărit în prejudecăţile şi ticurile paternaliste ale unei mari părţi a membrilor săi; anume angoasele lor nemărturisite au înclinat balanţa scrutinului. În alegerile pentru Consiliul Uniunii Scriitorilor au fost respinşi, la fel ca în mandatele precedente ale dlui Cimpoi, majoritatea scriitorilor tineri. Pentru cei care i-au radiat cu sete din buletinele de vot nu a avut nici o importanţă criteriul valorii personale, adaosul de imagine pozitivă transferat de "optzecişti" instituţiei scriitoriceşti – fapt ce ar trebui să-i facă, e drept, şi pe colegii mei să-şi pună întrebări asupra vizibilităţii lor publice –, ci doar posibilitatea pierderii unor certitudini comode. Apoi şi "coeziunea de generaţie", în cazul nostru, al tinerilor, este mai mult un pasaj retoric decât o realitate verificabilă în clipe decisive. Adunarea Generală a votat să nu se schimbe nimic şi cred că cetăţenii de dincolo de "bordură", care aşteaptă o resurecţie la Uniunea Scriitorilor, o revenire la "vârsta de aur" a organizaţiei, îşi pot amâna speranţele pentru vremuri mai luminoase.