Profesori de peste hotare despre studenţii basarabeni

Participă: Alexandru-Florin Platon, Aurel Codoban,  Andrei Bodiu, Sorin Antohi

1. Ce experienţă aveţi (aţi avut) cu studenţii şi doctoranzii din Republica Moldova în calitatea Dvs. de profesor? Ce impresii - plăcute sau neplăcute - aţi trăit la contactul cu ei?

2. Sunteţi mulţumit de felul în care reuşesc să-şi schimbe aceşti tineri viziunea asupra lucrurilor, atitudinea faţă de procesul de studii, mentalitatea? Aţi remarcat o evoluţie de-a lungul ultimilor zece ani a calităţii contingentelor de studenţi basarabeni care vin să facă studii la instituţia Dvs. de învăţământ?

3. Ce nume de tineri basarabeni care au reuşit mai bine decât alţii aţi putea cita?

Alexandru-Florin Platon,

Conf. dr., Facultatea de Istorie, a Universităţii "Al.I.Cuza", Iaşi

1-3. Din capul locului, trebuie să precizez un lucru: studenţii care au venit şi mai vin din Republica Moldova nu se deosebesc, paradigmatic, de omologii lor din România. Ei au fost (sînt) de toate felurile: şi oameni de calitate, dar şi lichele; foarte conştiincioşi, dar şi comozi; deosebit de dotaţi şi harnici, dar şi mai puţin înzestraţi pentru performanţe profesionale. Personal, ca profesor, am cunoscut exemple aparţinînd fiecăreia din aceste categorii şi nu am fost, din această cauză, mai nefericit decît aş fi avut parte numai de studenţi din România. În privinţa doctoranzilor, lucrurile stau altfel, adică infinit mai bine (ceea ce nu este de mirare, ţinînd cont de vîrsta, de experienţa intelectuală şi de interesele lor profesionale). În cele ce urmează mă voi referi îndeosebi la studenţi, întrucît aceştia formează majoritatea studioşilor din România.

Tinerii basarabeni care vin aici nu au o situaţie uşoară. Cei mai mulţi trebuie să depăşească, mai întîi, un handicap lingvistic, de a cărui gravitate noi, cei de aici, nu ne dăm întotdeauna seama. Acest handicap constituie, adesea, un element de blocaj şi îi face (i-a făcut) pe studenţii basarabeni să rateze, adeseori, integrarea. Handicapului lingvistic i se asociază, în mod fatal, şi un handicap cultural, în condiţiile în care, spre deosebire de România, Republica Moldova a fost, în timpul regimului comunist, infinit mai vătămată în fiinţa ei naţională şi mai izolată de cultura europeană. Or, asemenea circumstanţe nu au cum să nu lase urme durabile în, ca să spun aşa, nivelul "de pornire" al studenţilor basarabeni. Dacă acei dintre ei cu un trecut mai norocos au, în momentul în care se instalează în România, un nivel iniţial satisfăcător (deşi nu de tot comparabil cu ceea ce ar trebui să fie acest nivel în condiţii normale), alţii, mai puţin favorizaţi de soartă, se află într-un stadiu care le oferă şanse minime pentru performanţe intelectuale. Aşa se explică, cred, o situaţie pe care am constatat-o nu o dată în anii din urmă: dacă studenţii buni din Republica Moldova se situează, de regulă, foarte aproape de standardele de calitate care definesc un student bun din România, cei slabi, în schimb, au un nivel incomparabil mai coborît decît al omologilor lor de dincoace de Prut, pe care fie că nu reuşesc, fie că nu (mai) vor să şi-l amelioreze. Am întîlnit şi cazuri-limită de persoane care aveau mari dificultăţi cu scrisul şi cititul în limba română! Dar, fie că se aşază de o parte sau de cealaltă a acestei linii invizibile de demarcaţie, studenţii din Republica Moldova par a dezvolta două tipuri de comportament: unii (cei mai dotaţi, mai conştiincioşi şi mai harnici) se adaptează rapid, interiorizînd codurile sociale şi culturale din noul mediu în care trăiesc; alţii refuză adaptarea (sau sînt respinşi). Ar fi însă o exagerare ca nereuşitele profesionale ale unora (deloc puţini) dintre studenţii din Republica Moldova să fie puse numai pe seama "background"-ului lor cultural. Am avut ocazia să întîlnesc şi persoane cu şanse şi posibilităţi serioase de a face performanţă, dar pe care le-au ratat din cauza unui dezinteres total pentru carte. De altfel, aceasta pare a fi o meteahnă foarte răspîndită printre studenţii basarabeni care vin la studii în România (la Iaşi, cel puţin). Faptul că ei beneficiază de burse guvernamentale pe care nu riscă să le piardă vreodată, indiferent de rezultatele obţinute şi că, pe de altă parte, se instalează temporar într-o ţară cu un nivel de trai relativ mai ridicat decît cel de acasă îi face pe mulţi să se dedice altor îndeletniciri şi să deprindă alte conduite decît cele culturale, ceea ce – mă grăbesc s-o spun – nu este nici în avantajul lor, nici al colegilor lor, nici al imaginii "ţării" lor de origine. Această situaţie contribuie şi la – ceea ce aş numi – drama identitară pe care o trăiesc mulţi studenţi basarabeni, inclusiv cei mai merituoşi dintre ei.

Rezumată succint, ea ar putea fi caracterizată drept una a "intervalului": studenţii din Republica Moldova nu se simt acasă în România, dar ajung să nu se mai simtă astfel nici în provincia lor natală (mai ales după ce şi-au terminat studiile). Aici (în România), ei sînt adesea percepuţi ca un grup aparte (din cauza particularităţilor lingvistice de la început) şi ca o categorie privilegiată (ca urmare a avantajelor financiare constante de care se bucură din partea guvernului român). Dincolo (peste Prut), dacă aleg să se întoarcă, ei sînt priviţi ca nemaifiind "ai locului", tocmai din cauză că au trăit departe şi par a fi deprins alte obiceiuri. Mulţi studenţi basarabeni mi-au împărtăşit această sfîşiere. O soluţie nu poate veni decît în timp. Faptul că majoritatea celor mai buni dintre ei se stabilesc, după studii, în România duce, în cele din urmă, la curmarea acestei situaţii, dar nu ajută, din păcate, Republicii Moldova, care se vede, astfel, confruntată cu acelaşi fenomen de migrare a inteligenţelor ca şi România în raport cu S.U.A., Canada, Australia şi Noua Zeelandă (ca să nu mai vorbesc de ţările Uniunii Europene).

În ultimii doi-trei ani, numărul studenţilor basarabeni aflaţi la studii în Iaşi pare a fi în continuă scădere. Fenomenul nu mi se pare deloc de bun augur pentru viitorul nostru comun.

Cît priveşte numele acelor studenţi şi doctoranzi din Republica Moldova care mi-au făcut o bună impresie şi – cum spuneţi Dv. – au reuşit mai bine decît alţii, acestea sînt prea multe pentru a le cita aici pe toate. Dacă i-aş aminti doar pe unii dintre foştii studenţi, i-aş nedreptăţi pe ceilalţi. De aceea, voi spune doar că succesul lor nu îl consider al unor "basarabeni", ci al nostru, al tuturor românilor.

Aurel Codoban,

Conf. dr. Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca

1. Am întâlnit cândva foarte demult, pe la începutul anilor ’90, primii studenţi basarabeni. Mi s-au părut foarte afectuoşi, spontani, plini de suflet... Cei pe care i-am cunoscut au evoluat foarte bine şi între noi s-a stabilit, desigur, diferenţiat după personalitatea fiecăruia, o relaţie de comunicare şi colaborare. Despre experienţe mai puţin plăcute am auzit prin Universitate, dar cred că ele au fost reciproc neplăcute şi că s-au datorat unor neînţelegeri sau greşite receptări mai ales dinspre partea colegilor mei.

2. În ceea ce mă priveşte am fost foarte mulţumit de evoluţia unora dintre studenţi. Trebuie să spun că cei mai mulţi dintre ei au avut evoluţii de-a dreptul spectaculoase în raport cu punctul de plecare. Din păcate, ulterior la noi n-au mai venit noi contingente, deci nu mă pot pronunţa în cunoştinţă de cauză.

3. Între cei mai buni studenţi ai mei, dintre care aproape toţi mi-au fost şi doctoranzi aş putea cita: Angela Stafii, Arina Burduja, Vasile Ernu, Vitalie Condraţchi.

Andrei Bodiu,

Lector univ. dr., şeful Catedrei de limbă şi literatură română, Facultatea de Litere, Universitatea "Transilvania", Braşov

1-2. Încă din primul an al înfiinţării literelor braşovene, în 1990, am avut studenţi basarabeni. Sigur, a fost o experienţă interesantă pentru că am putut vedea cât a fost de mult/puţin pervertit spiritul de lunga ocupaţie sovietică. Studenţii care au venit la început, în 1990, mi s-au părut destul de buni şi de interesaţi. Probabil că la trimiterea lor în ţară se făcea un concurs riguros şi cei care ajungeau să studieze în România aveau calităţi pentru asta. Exista chiar, mai ales în primii ani, un real interes pentru studii şi notele reflectau acest interes. Aş repeta că experienţa începutului a fost una mai degrabă fericită.

Cu timpul însă am observat câteva lucruri care nu fac deloc onoare studenţilor care vin de peste Prut. Probabil că selecţia de la început s-a transformat într-un fel de troc cu locurile de studii în România. Media intelectuală a studenţilor basarabeni care au venit la Braşov a scăzut vizibil. Sau poate nu a scăzut media, cât au apărut "cozile de topor", studenţii care efectiv, spre dezonoarea lor şi a Basarabiei, se milogesc de profesori să treacă examenul continuând să nu facă nici un efort de a învăţa. O astfel de studentă a rămas repetentă şi a stat luni de zile pe la uşile decanatului şi rectoratului până a obţinut o reînscriere. E o chestiune de mentalitate. Singurii care mai apelează la umilitoarea metodă a "milei şi pomanei" sunt studenţii din Basarabia. Cu ai noştri, cu cei din ţară se pare că ne-am lămurit. Au ajuns să accepte că există nişte reguli şi că ele trebuie respectate. Mulţi studenţi din Basarabia nu cred în reguli, ei cred că totul, totul se poate rezolva. Nu ştiu dacă mentalitatea românească a evoluat mai repede spre Occident, dar e cert că multe dintre basarabencele noastre nu învaţă nimic, nici la şcoală, nici din societatea românească. Datorită acestor studente incapabile să-şi modeleze comportamentul, e afectată imaginea studenţilor moldoveni care-şi văd de treabă. Şi nu sunt, aceştia, puţini. Cred încă o dată că în Moldova sunt absolvenţi de liceu care ar fi fericiţi să studieze în România. Selecţia pare însă mult mai puţin serioasă ca în trecut, ca la începutul deceniului. Aici e problema. La mulţi dintre studenţii buni am văzut o schimbare de mentalitate, o evoluţie firească spre ceea ce presupune, după mine, asumarea libertăţii de gândire şi de acţiune precum şi respectarea unor reguli europene de comportament. Mai important decât volumul de cunoştinţe mi se pare ca studenţii, şi cei basarabeni, să înţeleagă că libertatea e bunul cel mai de preţ pe care-l au. Schimbarea mentalităţii merge mână în mână cu dorinţa de devenire profesională. La studenţii slabi, şi cu mare mâhnire o spun, mai ales la basarabeni, se vede o încăpăţânare tembelă în care lipsa voinţei de a învăţa e mână în mână cu incapacitatea de cristalizare a mentalităţii. Studenta care a fost pe post de planton la uşile decanatului şi Rectoratului îşi dispreţuieşte şi profesorii şi dispreţuieşte şi România. Se umileşte, se face preş, dar în acelaşi timp înjură pe la spate şi e convinsă că face ce trebuie. Mentalitatea e comunistă sadea. Îmi aminteşte de cea a unui funcţionar dintr-o ambasadă românească din timpul lui nea Niţă care, întors în ţară, se lăuda că n-a învăţat nici un cuvânt din limba ţării unde stătuse ani buni. Repet, problema e selecţia candidaţilor. În loc să-i avem aici pe toţi elevii basarabeni merituoşi, avem şi genul ăsta de studenţi care n-au ce căuta în Universitate. Probabil că şi în Moldova corupţia e ca în ţara-mamă, la ea acasă.

3. Probabil că n-aş fi fost atât de dur dacă n-am fi avut, aici, la studii câţiva studenţi cu calităţi deosebite. Mă gândesc în primul rând la Dumitru Crudu, care-şi croieşte o carieră de scriitor de succes. Dacă talentul său ar fi dublat de un caracter pe măsură... Ar fi apoi Iulian Ciocan care, după o sincopă, a devenit un student foarte serios, cu disponibilităţi dovedite, inclusiv în Contrafort pentru critica şi teoria literară. Ar mai fi Roman Ţurcanu, Veronica Vasilcovan, poate şi Elena Croitoru care e acum în anul III. Ei ar trebui să fie exemple şi pentru ceilalţi. Pe scurt, "oglinda" studenţilor basarabeni nu e diferită de cea a absolvenţilor noştri. Sunt cei foarte buni, cei buni... doar cei slabi sunt atât de slabi încât aruncă o lumină nedreaptă asupra celorlalţi.

Sorin Antohi

(Central European University, Budapesta)

1. Experienţa mea cu studenţii basarabeni a început în anul 1990, pe cînd eram Director General în Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei (folosesc numele oficial de atunci), însărcinat cu învăţămîntul preuniversitar (termen rebarbativ, dar măcar transparent, desemnînd toate formele de învăţămînt de stat, cu excepţia evidentă a învăţămîntului superior). La negocierea noului acord cultural cu Uniunea Sovietică aflată în degringoladă, România, cu acea autoritate morală conferită de "revoluţia" sa (vorbesc de partea eroică şi idealistă, cu adevărat revoluţionară) şi încă necompromisă de mineriade, deşi afectată de primele semne ale "restoluţiei" – termen propriu pentru combinaţia de "revoluţie" şi "restauraţie" —, a oferit două mii de burse de studii unor elevi şi studenţi basarabeni. (Cum şi eu sînt moldovean, dar din Vestul Prutului, "basarabean" e pentru mine o distincţie în interiorul categoriei tradiţionale "moldovean". Afirm astfel o puternică legătură istorică şi evit tiradele, deşi am nevoie şi de alte noţiuni pentru a-mi preciza mai departe poziţia: eu extind simpatia şi solidaritatea pentru basarabeni la ansamblul populaţiei Republicii Moldova, de orice origine etnică ar fi, precum şi la populaţia românofonă din Ucraina. În esenţă, practic o formă deschisă de patriotism teritorial, o versiune ameliorată a vechiului Landespatriotismus. Am aceeaşi atitudine faţă de România în genere.) Aşa am ajuns pentru prima şi deocamdată singura dată la Chişinău, în septembrie 1990, pentru a da un impuls final întregii operaţiuni de selectare, aducere şi plasare în instituţii româneşti a bursierilor, pe care o pregătisem logistic şi financiar împreună cu alţi funcţionari şi demnitari ai Guvernului, precum şi cu unele organizaţii non-guvernamentale şi persoane private. Episodul ar merita povestit cîndva în detaliu, fiindcă mi se pare emblematic pentru raportul România-Republica Moldova.

La Chişinău, colegii din ministerul omolog păreau depăşiţi de situaţie şi oarecum înclinaţi spre mult mai însufleţite şi patriotarde "poduri de flori", dar organizaseră în mare partea lor din complexa şi concreta acţiune. Aşa am vorbit întîia dată cu basarabeni "reali", pînă atunci nu mai întîlnisem decît oficialităţi. A fost pentru mine o experienţă de neuitat, în esenţă o combinaţie de sublim şi grotesc, dar cu bune doze de banalitate, disperare, solidaritate, prietenie. Am rămas cu un mare interes (de fapt, o "slăbiciune") pentru întreaga evoluţie academică şi culturală a Republicii Moldova, pe care am urmărit-o mereu, cît am putut.

În scurtele perioade în care am predat la Universitatea din Bucureşti (intermitent, între 1994 şi 1997), am fost căutat de studenţi şi doctoranzi basarabeni preocupaţi de temele în care aveam şi eu publicaţii, trimişi de îndrumătorii lor români (de exemplu, domnii profesori Alexandru Zub şi Gheorghe Vlăduţescu). Am încercat să-i ajut cu sfaturi profesionale şi cărţi. Din 1995, de cînd predau în cea mai mare parte a timpului la Central European University (CEU), contactul meu cu studenţii şi tinerii universitari basarabeni s-a intensificat şi a devenit mai complex, fiindcă basarabenilor de origine română li s-au adăugat confraţii lor de alte origini, iar ca pro-rector (1997-1999) am avut şi ocazia de a evalua comparativ performanţele studenţilor basarabeni din toate departamentele şi programele noastre, în raport cu performanţele celorlalte grupuri "naţionale". Dar experienţa mea directă are şi alte dimensiuni: am evaluat foarte multe dosare şi proiecte de cercetare ale unor tineri universitari de la Chişinău, în cadrul unor programe finanţate de Fundaţia Soros, ca Research Support Scheme (1993-2001),  Open Society Archives (din 1995), Summer University (pentru trei cursuri pe care le-am co-dirijat, în 1999, 2000, 2001), Curriculum Research Center (pentru sesiunile de o săptămînă organizate de mine la Departamentul de Istorie).

Studenţii mei basarabeni de la CEU, care lucrează pentru masterate sau doctorate (mai ales în Istorie), mi-au lăsat o impresie foarte bună. De fapt: din ce în ce mai bună. Am observat, analizînd dosarele de admitere la CEU, că nivelul candidaţilor basarabeni creşte, atît în privinţa pregătirii de specialitate, cît şi în privinţa cunoştinţelor de limba engleză, limbă de instrucţie şi lingua franca la universitatea noastră (cu studenţi din peste patruzeci de ţări). Eu vorbesc cu basarabenii în română la orele de consultaţii, dacă sînt "românofoni", prin urmare am remarcat şi spectaculoasa creştere a nivelului exprimării în limba română literară, chiar apariţia unor fonetisme regionale din dreapta Prutului, mai ales bucureştene, pe fondul melodiei "basarabene" (nu tocmai "exotică" pentru un moldovean din România, ca mine), expresii colocviale, subculturale şi chiar regionalisme (ardelenisme etc.) pe care şi eu le învăţ de la aceleaşi surse – ceilalţi vorbitori de română şi mediile. Cu basarabenii de alte limbi materne, în general fluenţi în română, vorbesc în engleză. Dar toţi trebuie să vorbească şi să scrie în engleză la un nivel academic bun. Pe lîngă lucrările de masterat şi doctorat, studenţii de la CEU (care este o universitate americană) au de scris mereu lucrări mai scurte pentru cursurile pe care le urmează, beneficiind de evaluarea atentă, observaţiile detaliate şi sprijinul unor specialişti, între care şi vorbitori nativi de engleză. Ca nivel şi performanţe, grupul basarabean, relativ redus numeric, este comparabil cu alte grupuri "naţionale". Profit de acest prilej pentru a le mulţumi celor care îi educă pe aceşti tineri în şcolile şi universităţile din Republica Moldova, în condiţii atît de dramatice, pe lîngă care viaţa grea din România pare uneori plăcută. De multe ori, interesîndu-mă de profesorii lor preferaţi, am primit de la studenţii basarabeni de toate originile răspunsuri care arată că, pînă la urmă, deşi mult sub posibilităţi şi desigur dureros de mult sub nivelul nevoii reale, România a făcut cîte ceva pentru Republica Moldova: "domnul/doamna X, care a studiat în România".

Poate e bine să învăţăm ceva din asta şi să dezvoltăm mai mult cooperarea universitară dintre statele noastre. O Românie dezvoltată nu se poate imagina alături de o Republică Moldova în derivă de tip Belarus spre o versiune de Lumea a Treia a sovietismului rezidual periferic, sub patronajul celor mai reacţionare cercuri anti-europene din Rusia şi Ucraina. La fel, apropierea Republicii Moldova de Europa bunăstării şi democraţiei nu poate avea loc decît în condiţiile unor raporturi excelente cu România, în curînd membră în NATO (scriu asta pe 15 noiembrie 2002) şi, peste cîţiva ani, în Uniunea Europeană. Cei care îmi cunosc opiniile despre România ştiu că nu mă îmbăt cu apă rece şi că nu exagerez cu laudele la adresa ţării mele. Dar o evaluare corectă indică evoluţii pozitive – deşi lente, tardive şi confuze – în dreapta Prutului. În consecinţă, fără să idealizez experienţa concretă a raporturilor dintre cetăţenii celor două state (vast capitol în care găsim totul, de la iubire la ură şi dispreţ, de la găinărie la escrocherie în stil mafiot etc.), nici experienţa basarabenilor care studiază în România (de multe ori, ei sînt marginalizaţi şi stigmatizaţi, amalgamaţi, ceea ce naşte puternice resentimente – societatea românească trece prin propriile crize de creştere democratică), sînt mai curînd optimist.

2. Fiindcă am atins deja unele dintre aceste aspecte în răspunsul anterior, aş vrea să expun aici o viziune despre viitorul academic şi cultural al Republicii Moldova. O viziune, nu neapărat o utopie. Utopia există deja: fascinantul text al lui Paul Goma despre "Nistria", care ar merita editat separat şi distribuit gratuit; nu fiindcă acesta este unicul răspuns la problemele Republicii Moldova (şi ale României), ci pentru că basarabenii (şi românii) şi-au cam pierdut obiceiul de a-şi mai imagina (şi, de aceea, de a-şi dori şi pregăti) un viitor împreună.

În opinia mea, viitorul academic şi cultural al Republicii Moldova (ca şi viitorul său politico-social-economic, deşi procesul de transformare a acestor dimensiuni ale realităţii va fi mai lent şi mai dificil) depinde de capacitatea tinerei elite academice şi culturale basarabene de origine română de a excela în termeni absoluţi, de a cîştiga respectul concetăţenilor de alte origini şi/sau limbi, de a impune în cadrul unei conversaţii generalizate (la rigoare, va fi o conversaţie poliglotă) o viziune despre viitorul întregii patrii comune. În ziua în care printre cei mai buni chirurgi (şi: filozofi, ingineri, sociologi, avocaţi, istorici etc.!) din Republica Moldova, potrivit unei evaluări obiective, vor fi mulţi basarabeni de origine română, proporţional cu structura demografică a populaţiei active, unele dintre tensiunile şi crizele sociale din stînga Prutului vor fi mai aproape de rezolvare. Majoritatea românofonă trebuie să-şi scuture grabnic pielea de "subaltern", complexele de inferioritate, obida adunată în decenii de rusificare şi îngrădire, pentru a putea prefigura viitorul unei societăţi unite în diversitate, în care toate grupurile etno-lingvistice colaborează în condiţii de egalitate. "Rusofonii" trebuie să se regăsească în proiectele de viitor ale Republicii Moldova. Nu ca grup hegemonic, ci ca egali, deşi fostele minorităţi hegemonice se dezvaţă greu de complexele de superioritate (H.-R. Patapievici a scris cîndva un incisiv text despre "minorităţile imperiale", pornind de la maghiari, care conţine o mare doză de adevăr psiho-sociologic), persistînd într-un auto-izolaţionism orgolios manifestat de regulă ca suprematism cultural. Să nu uităm că relaţiile dintre maghiari şi români, în România, ca şi relaţiile dintre România şi Ungaria, au evoluat extraordinar din 1989 încoace, putînd constitui un exemplu şi pentru unele ţări occidentale! În cazul Republicii Moldova, răposatul Lebed, nu Dostoievski, nici măcar tot mai slavofilul Soljeniţîn, era nucleul suprematismului rusofon; iar înlocuitorii săi nu sînt nici Puşkin, nici Lermontov… Dostoievski nu a fost decisiv în statele baltice, unde ruşii s-au integrat satisfăcător, după excese de ambele părţi, "pacificaţi" de apropierea integrării europene şi sensibila îmbunătăţire a vieţii în acele mici republici.

 Dacă minunata revistă Contrafort  va fi citită de "rusofoni", dacă aceştia vor avea de ce s-o citească (urmărind cel puţin o pagină web în rusă, pe lîngă pagina în engleză care ar merita lansată pentru a convinge posibilii parteneri occidentali), va fi deja extraordinar. Dacă "rusofonii" vor prefera profesori de origine română, iar dacă peste ani originea profesorilor nu va avea decît o relevanţă secundară (dar nu va fi indiferentă; nici nu ar fi bine să devină indiferentă, există multe beneficii obiective ale "intimităţii culturale", chiar în comunicarea academică din ştiinţele socio-umane, arte etc.), atunci "războiul cultural" se va opri, ori va fi dus numai de personaje rudimentare, de demagogi populişti aflaţi în clar declin. Fără încheierea "războiului cultural" din Republica Moldova printr-o pace durabilă, bazată pe respectul reciproc al părţilor beligerante şi proiectul unei vieţi împreună, viitorul statului de la Est de Prut e sumbru. 

Desigur, cu actuala guvernare de la Chişinău, cu marasmul vieţii cotidiene, cu o Rusie foarte activă geopolitic şi redevenită onorabilă (orice ar face!) pentru occidentali, precum şi cu o Românie subdezvoltată, tot ce scriam eu mai sus poate suna cinic. Desigur, "fuga creierelor" (dar nici alte părţi ale corpului nu se lasă mai prejos…), în România sau, cu paşaport românesc (eventual fals), în Occident, va mai fi mulţi ani o problemă serioasă în Republica Moldova (ca şi în România, să zicem, deşi asemănarea structurală, potrivit datelor U.N.D.P., e cu Albania). Dar, pentru cei care rămîn ori se întorc în Republica Moldova, e nevoie de o viziune a viitorului. Actualul ciclu istoric va fi probabil tot unul preponderent de emigrare, dar în lumea (post)modernă ciclurile istorice sînt mai scurte, globalizarea le accelerează. Republica Moldova trebuie să fie patria la care se întorc toţi, indiferent de origine etnică şi competenţă lingvistică (dincolo de competenţa satisfăcătoare în limba română, limbă de stat, cetăţenii trebuie să-şi poată folosi limba maternă în educaţie şi administraţie etc.).

3. Nu vreau să dau nume, dar propun patru portrete destul de detaliate, care epuizează tipologia studenţilor basarabeni pe care i-am cunoscut profesional şi i-am remarcat. Sînt patru tipuri luminoase, dar nu fictive. Există desigur şi alte tipuri, mai puţin entuziasmante. Dar nu merită să mă ocup de cei care nu vor contribui la schimbarea lumii în bine. Iată pe ce mă bazez cînd sper:

Studentă rusofonă la CEU (unde eşti admis numai după licenţă), cu nume vag românesc, bună vorbitoare de română, excepţională vorbitoare de engleză. A scris cea mai bună lucrare de master în istorie, într-un an în care a existat o competiţie strînsă pentru acest premiu acordat de un comitet foarte exigent. A avut cea mai mare medie anuală. A fost studenta favorită a profesorilor săi americani, atît pentru engleza care putea face gelos un vorbitor nativ, cît şi pentru inteligenţa, seriozitatea şi motivaţia demonstrate. A preferat doctoratului la CEU o altă traiectorie, întorcîndu-se cel puţin temporar la Chişinău.

Licenţiată de origine română, participantă la un curs de vară la CEU (admisă în mod excepţional, fiindcă acele cursuri sînt adresate tinerilor universitari şi cercetători). Română impecabilă, aşa cum o vorbeşte un intelectual de la dreapta Prutului care-şi depăşeşte regionalismele. Motivaţie şi idealism. Relativă dezorientare academică, dar bogate lecturi variate, bine asimilate. Engleză excelentă, deşi nu a petrecut nici o oră în străinătate. Evidentă înzestrare pentru munca academică.

Student rusofon la CEU (cu nume ucrainean, provenind dintr-o familie mixtă, ruso-ucraineană), modest vorbitor de română, dar bun cunoscător al limbii noastre, care i-a deschis calea spre învăţarea limbii italiene (şi, în parte, a latinei şi francezei). Inteligenţă ieşită din comun, motivaţie, orizont. Engleză foarte bună iniţial, apoi din ce în ce mai impresionantă. A împărţit premiul anual al departamentului pentru cea mai bună lucrare de masterat cu o studentă din România care acum este în programul doctoral al unei mari universităţi americane. Actualmente este înscris în programul doctoral de la CEU.