|
Anchetă - dezbatere cu absolvenţi din Republica Moldova ai unor instituţii de învăţământ superior din România şi din Occident.
1. Când şi în ce împrejurări aţi părăsit Basarabia pentru a vă continua studiile sau munca de cercetare în instituţii de învăţământ de peste hotare? Cum apreciaţi calitatea acestor studii, cum v-aţi simţit într-un mediu universitar diferit de cel din Moldova şi care credeţi că sunt avantajele şi "riscurile" unei aventuri formative în străinătate pentru un tânăr basarabean?
2. După terminarea studiilor, aţi rămas în străinătate sau aţi revenit în Moldova? Ce v-a determinat să luaţi această decizie? Cum v-aţi integrat în mediul ştiinţific sau profesional pentru care aţi optat, în România, Occident sau în Republica Moldova? Aţi fost bine primit în "patrie" la întoarcere?
3. Guvernanţii de azi ai Republicii Moldova – în speţă, Victor Stepaniuc, liderul majorităţii comuniste din parlament – afirmă că tinerii basarabeni plecaţi la studii peste hotare devin "patrioţi" ai unor state străine şi chiar "agenţi de influenţă" care subminează ulterior "statalitatea" Republicii Moldova (acuzaţia ţinteşte, evident, România). Vă recunoaşteţi în această "caracterizare"? Consideraţi că izolarea politică, "etanşeizarea" Republicii Moldova ar putea împiedica "hemoragia" inteligenţelor autohtone în străinătate, aşa cum susţine ministrul comunist al învăţământului, Gheorghe Sima?
Dr. Flavius Solomon,
Institutul de Istorie "A. D. Xenopol", Iaşi
în prezent: Universitatea din Munchen
1. M-am numărat printre primii basarabeni plecaţi, în toamna anului 1991, la studii de doctorat în România. La acea vreme, în principalele centre universitare româneşti se afla, de câteva luni, un număr important de studenţi de dincoace de Prut. Selectaţi dintre cei mai buni, aceştia reuşiseră să creeze, cel puţin în mediul academic, o imagine favorabilă basarabenilor. Probabil că această primă experienţă pozitivă a cântărit greu în luarea de către guvernul român a deciziei de a extinde acordarea burselor de studii şi asupra doctoranzilor.
Am luat fără ezitare decizia de a pleca pentru doctorat la Iaşi. Un an mai devreme, avusesem ocazia să cunosc mai mulţi istorici din România. Printre aceştia s-a numărat şi profesorul ieşean I. Caproşu, ajuns în Basarabia împreună cu un grup de studenţi din Iaşi, Cluj şi Bucureşti. I-am povestit atunci despre interesul meu pentru istoria bisericii în Evul Mediu şi dorinţa de a elabora o lucrare de doctorat. Un an mai târziu, invitaţia călduroasă de a face acest lucru sub îndrumarea sa ştiinţifică mă făcea să urc, cu paşaport sovietic încă, împreună cu alţi entuziaşti, într-unul din autocarele ce circulau de curând pe ruta Chişinău-Iaşi.
Lunile de după sosirea în România au fost de o intensitate deosebită. Nevoia evidentă de recuperare informaţională şi metodologică, exigenţele şi rigorile sistemului românesc al doctoratului, privilegiul de a comunica permanent cu specialişti în domeniul care mă interesa, toate acestea au influenţat puternic devenirea mea profesională. În anul 1993 aveam să mă bucur de prima recompensă, o revistă românească de specialitate publicând unul dintre referatele mele de doctorat. Pe de altă parte, posibilitatea de a lua direct pulsul societăţii româneşti de după 1989, cu al său încă enorm potenţial de modernizare, a însemnat şi dezvoltarea unui pronunţat simţ critic, atât de important pentru meseria de istoric. Al doilea pas spre Vest l-am făcut în toamna anului 1993, în calitate de bursier al statului german, la Universitatea "Ludwig Maximilian" din Mьnchen. Ulterior am revenit de mai multe ori în Germania, fie pentru noi stagii de cercetare, sau pentru a participa la diverse reuniuni ştiinţifice.
2. Victoria parlamentară a agrarienilor a produs un şoc puternic în mediul unei părţi însemnate a tinerilor basarabeni aflaţi la studii în străinătate. În anul 1994, în paralel cu atacarea virulentă a principiilor şi cuceririlor mişcării naţionale de la sfârşitul anilor ’80 - începutul anilor ’90, Republica Moldova a renunţat deschis la cursul reformator prooccidental şi şi-a reluat rolul de satelit fidel al Rusiei. Gustul amar provocat de experimentul agrarian i‑a determinat pe foarte mulţi moldoveni să ia tot mai serios în calcul soluţia emancipării individuale şi să-şi caute un rost la universităţi, institute de cercetare sau firme din România şi Occident. În ce mă priveşte, angajarea la Institutul de Istorie "A. D. Xenopol", în august 1994, a fost şi urmarea firească a legăturilor pe care le stabilisem în anii de doctorat cu acest important centru academic. Încă din toamna lui 1991, institutul devenise locul unde îmi desfăşuram cercetările, câteodată chiar până noaptea târziu, participasem deja la multe reuniuni ştiinţifice organizate de acesta şi înnodasem strânse legături cu unii dintre viitorii colegi.
Bilanţul celor opt ani de activitate în sistemul academic românesc este pentru mine unul pozitiv. Sunt de mai mult timp secretar general al Fundaţiei Academice "A. D. Xenopol" şi secretar al Comisiei mixte de istorie româno-cehă, am fost ales membru în consiliul ştiinţific al institutului, am organizat câteva reuniuni ştiinţifice naţionale şi internaţionale, am putut să plec în stagii de documentare în ţară şi străinătate şi să editez câteva culegeri de studii. Sunt conştient însă că împlinirea profesională s-ar fi dovedit mult mai dificilă, dacă nu aş fi fost ferit de restricţiile de tot felul pe care istoricii de la Chişinău au trebuit să le înfrunte în toţi aceşti ani şi dacă în situaţiile dificile nu aş fi simţit sprijinul colegilor.
3. Atitudinea comuniştilor de la Chişinău faţă de sistemul educaţional porneşte din însăşi legitimarea ideologică a PCRM, legitimare în care discursul antiromânesc şi antioccidental ocupă un loc central. Tentativele de a modifica curriculum-ul şcolar şi universitar moldovenesc reprezintă doar o parte a proiectului revanşard prin care se urmăreşte revenirea la modelul sovietic. La fel ca şi predecesorii lor bolşevici, comuniştii de la Chişinău nu înţeleg să admită pluralismul, fie acesta politic, economic sau cultural, ca premisă pentru asigurarea progresului. În acest sens, atacarea virulentă a şcolii, una dintre ultimele redute în calea restauraţiei, apare ca urmare logică a esenţei totalitare a acestui partid.
Oficialităţile de la Chişinău au, desigur, dreptate atunci când afirmă că cei plecaţi la studii peste hotare constituie unul dintre pericolele pentru "statalitatea moldovenistă". Într-adevăr, foarte puţini tineri basarabeni care au studiat în România sau Occident se identifică cu ceea ce comuniştii înţeleg a fi "statul moldovenesc" - o ţară izolată de Europa, în care libertăţile elementare ale omului şi bunăstarea pot fi găsite doar în cotidianul virtual oferit de mass-media oficială. De aceea, atât timp cât roşul aprins va domina peisajul politic de la Chişinău, revenirea şcolii basarabene la normalitate este puţin probabilă.
Viorel Pâslaru,
licenţiat în Filosofie, Universitatea Bucureşti, doctorand la Universitatea Cincinnati, SUA
1. Mi-am început aventura universitară în toamna lui 1991 când am plecat la Iaşi, beneficiind de una din bursele acordate românilor basarabeni de către Statul Român. Am fost student la Facultatea de Filosofie a Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi timp de un an de zile, după care m-am transferat la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care am absolvit-o în 1996. Studiile universitare pe care le-am urmat la Bucureşti au fost o perioadă fondatoare pentru formarea mea academică, dar şi un moment lansator, întrucât Bucureştiul mi-a arătat drumul şi mi‑a deschis porţile spre lumea largă a universităţilor occidentale. Mediul academic bucureştean mi-a oferit posibilitatea să învăţ filosofie şi instrumentele necesare acesteia de la cei care erau şi sunt primele viori în filosofia şi cultura românească. Voi enumera, în ordinea în care i-am cunoscut, profesorii care m-au marcat cel mai mult: Ilie Pârvu, Mircea Flonta, Alexandru Surdu, Ion Ianoşi, Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu, Stella Petecel, Cezar Radu, Vasile Tonoiu. O influenţă hotărâtoare au avut şi ceilalţi profesori ai facultăţii pe care îi ţin minte şi respect, chiar dacă nu i-am amintit. Regretatul Cezar Radu, basarabean de origine din Leuşeni, mi-a fost deopotrivă profesor, prieten şi bunic, m-a îndrumat, sfătuit şi sprijinit, şi la bine, şi la rău.
Mediul efervescent al Facultăţii de Filosofie din Bucureşti, creat deopotrivă de profesori, formaţi ei înşişi pe la universităţi occidentale, şi studenţi însetaţi de cunoaştere mi-a oferit o formare care mi-a permis ulterior să fiu admis la universităţi din Europa occidentală şi SUA, confirmând în acest fel calitatea studiilor primite. Ţin să menţionez o trăsătură remarcabilă care acompania permanent transferul de cunoştinţe desfăşurat la cursuri şi seminarii. Explicit sau tacit, profesorii ne invitau să luăm drept puncte de reper standardele maxime, valabile în lumea academică occidentală. În acest fel am reuşit, de exemplu, să învăţ germana şi să frecventez ulterior studii în limba germană, să scriu şi să public primele articole, precum şi să îmi păstrez raportarea la modelele occidentale. Orientarea pe care mi-au imprimat-o profesorii a fost remarcabilă şi fondatoare şi se întâmpla în condiţiile restructurării şi înnoirii învăţământului de filosofie care avusese de suferit din cauza marxismului atotstăpânitor până în decembrie ’89. În plus, la Bucureşti am avut şi posibilitatea să intru în relaţie deplină cu cultura românească. M-am străduit să iau cât mai mult de la profesorii mei, frecventându-i pe unii dintre ei şi acasă unde, în spaţiul unor întâlniri neoficiale, formarea academică continua, deşi lipsea catedra.
Tinerilor basarabeni pot doar să le recomand călduros şi insistent să frecventeze cursurile, profesorii şi mediul universitar al unei universităţi importante situate la vest de Prut şi să se împărtăşească din experienţele noi, căci vor avea doar de câştigat. Iar de vor excela şi vor fi invitaţi apoi să rămână la una dintre universităţile din Vest, cred că ar fi bine să nu uite de unde au plecat şi, în măsura posibilităţilor, să mai revină pe acasă ca nişte fii care împart din cele adunate. Plecând la studii la alte universităţi decât cele basarabene, tinerii noştri vor participa de fapt la experienţa obişnuită a multor tineri occidentali care frecventează succesiv mai multe universităţi în timpul studiilor, beneficiind astfel de posibilitatea de a se forma la diferite şcoli de ştiinţă şi să frecventeze diferiţi profesori, să guste din ofertele culturale ale diverselor oraşe şi să lege prietenii de viaţă cu alţi studenţi. Studiul la o universitate situată la vest de spaţiul csi, este o experienţă fondatoare care te formează benefic pentru restul vieţii.
2. Decizia de a mai sta la Bucureşti după absolvirea facultăţii a fost determinată de dorinţa de a-mi continua studiile. Apoi, au fost şi câteva împrejurări care au facilitat amânarea întoarcerii. Cu câteva săptămâni înainte de absolvirea facultăţii, acad. Alexandru Surdu m-a invitat să mă angajez la Institutul de Filosofie al Academiei Române şi în redacţia Revistei de Filosofie. Puţin după aceasta, i-am fost asistent la unul din seminariile de filosofie contemporană de la facultate. De asemenea, la invitaţia domniei sale, am debutat în 1995 cu un articol publicat în Revista de Filosofie a Academiei Române. Tot la Bucureşti, la invitaţia profesorului Ianoşi, am debutat cu câteva articole în volumul colectiv Dicţionarul operelor filozofice româneşti, apărut în 1997 la editura Humanitas. Din toamna lui 1996 şi până în 1998, am fost student în programul de Studii Umaniste Interdisciplinare în Limba Germană din cadrul Facultăţii de Filosofie, beneficiind şi de această dată de o bursă a Statului Român. Aceeaşi generozitate a Statului Român mi-a acordat o altă bursă pentru un doctorat în filosofie la Universitatea din Bucureşti pe care însă aveam să îl întrerup mai târziu, pentru a-mi urma planurile academice la Universitatea Humboldt din Berlin, cu o bursă de zece luni a Serviciului German pentru Schimburi Academice (DAAD), iar din septembrie 2001 să fiu înscris la doctorat la Universitatea din Cincinnati, SUA.
Stagiul de cercetare de la Berlin, iar apoi începerea doctoratului american reprezintă etape de formare nemijlocită în cadre universitare occidentale şi în maniera specifică acestora. Ambele etape sunt, şi de această dată, de o importanţă esenţială pentru devenirea mea academică. Atât experienţa de la universităţile germane, cât şi cea din SUA au confirmat integral ceea ce am învăţat la Bucureşti. Mai mult decât atât, studiile obţinute la Bucureşti mi-au permis să mă situez pe poziţii bune şi la universităţile occidentale pe care le-am menţionat.
În mediile academice din România şi Occident, în care am fost şi mă aflu acum, m-am integrat fără dificultăţi, pentru că am fost format de fapt în aceste medii şi în spiritul lor. Drept care nu a fost vorba de o încadrare a unui organism străin acelor medii academice, ci de încadrarea unui organism produs de ele.
Cum sunt la doctorat, întoarcerea definitivă la Chişinău nu s‑a produs încă, mă întorc însă de fiecare dată când vacanţele şi banii îmi permit. Revenind în patrie, m-am străduit, în măsura posibilităţilor, să vin cu mâna plină. Proiectele pe care le-am propus au fost primite bine de fiecare dată. După absolvirea facultăţii, în 1996, i-am propus domnului Gheorghe Bobână să organizăm Conferinţele C. Noica. Evenimentul s-a întâmplat mai târziu, în trei etape. După încheierea stagiului de cercetare de la Berlin, i-am propus domnului Gheorghe Ţapoc să ţin la Facultatea de Filosofie a USM un seminar special, de două săptămâni, axat pe problema complexităţii. Şi acest proiect a fost împlinit la sfârşitul iernii lui 2001. Atât conferinţele, cât şi seminarul au fost susţinute financiar de Fundaţia SOROS Moldova. Revenind acasă după primul an de studii în America, am venit cu o prelegere la Facultatea de Filosofie a USM, proiectul fiind bine primit şi de domnul Ţapoc, şi de studenţi. În măsura putinţei, voi continua să aduc câte o mărturie a locurilor unde am învăţat, dar şi ca un gest de transfer de experienţă, gest la care mă angajează anume condiţia de intelectual.
3. Din comportamentul lui Stepaniuc şi Sima rezultă cu maximă claritate că ei nu au experienţa unor schimburi universitare de care beneficiază tinerii de azi. În plus, acţiunile lor arată cu prisosinţă că competenţa lor în materie de învăţământ universitar este mult insuficientă pentru a le permite să se pronunţe şi să decidă în privinţa subiectelor de educaţie universitară. În acest sens aş mai aminti că decizia ministrului Sima de a refuza bursele oferite de Statul Român tinerilor basarabeni şi de a închide extensiunile universităţilor româneşti din Basarabia violează mai multe acorduri internaţionale la care a subscris R. Moldova. Acţiunile lui Stepaniuc şi Sima sunt exemple clare de banală rea-voinţă îndreptată exclusiv împotriva României şi a cetăţenilor R. Moldova care simt şi înţeleg că România nu este pur şi simplu un stat vecin, ci o parte a patriei lor de care au nevoie în mod esenţial pentru a-şi păstra funcţională identitatea etnică.
Însuşi conceptul care organizează programele de schimb interuniversitar internaţional presupune că aflarea studenţilor în ţara gazdă este o posibilitate şi o manieră de a acumula experienţa ţării respective pe care apoi să o transfere în patrie. În afară de aceasta, studenţii sunt peste hotare şi nişte ambasadori ai ţării lor care deopotrivă transmit imaginea ţării lor, dar şi aduc în patrie relaţiile şi experienţa din ţara gazdă, contribuind în acest fel la întărirea relaţiilor dintre cele două ţări, căci, să nu uităm, studenţii de azi sunt preşedinţii de mâine. În consecinţă, este firesc ca beneficiarii unor astfel de schimburi interuniversitare să reprezinte într-un anumit sens tocmai experienţa unei alte ţări, dar a merge până la a afirma că ei sunt patrioţii altor state şi agenţii lor de influenţă şi că subminează statalitatea R. Moldova, înseamnă a nu înţelege sensul unor cuvinte, cum stau de fapt lucrurile şi care sunt problemele adevărate.
Acţiunile ministrului Sima denotă o neînţelegere a fenomenului migraţiei creierelor şi reprezintă strategii greşite de rezolvare a problemei. Şi pe la "curţi" mai mari decât R. Moldova, vezi Franţa, Germania, Japonia, Spania ş. a., se întâmplă că studenţii, cercetătorii, profesorii, etc. mai bine pregătiţi şi mai bine cotaţi pleacă la centre universitare mai bine dotate şi care le oferă condiţii superioare de cercetare şi de viaţă. Însă, nici unul dintre statele democratice ale Europei şi Americii, nici măcar China comunistă nu încearcă să rezolve această problemă prin limitarea libertăţilor şi drepturilor la studii şi de alegere a locului de muncă, ci caută să rezolve problemele universităţilor lor, modernizându-le şi asigurându-le condiţiile necesare dezvoltării, astfel încât "minţile lucide" să fie mai puţin tentate să părăsească ţara. Iar cu cei plecaţi, ţările amintite caută să menţină relaţiile şi să dezvolte programe care să îi readucă acasă fie şi pentru colaborări limitate.
Înţărcuirea pe care o realizează ministrul Sima nu rezolvă problema, ci privează tinerii de şansa de a obţine studii mai bune decât cele oferite de universităţile moldovene şi îi întoarce de fapt împotriva comuniştilor înşişi. Problema "minţilor lucide" poate fi rezolvată doar prin reformarea profundă a sistemelor universitar şi de cercetare din Moldova, transformându-le în sisteme dinamice, policentrice, racordate la sistemele similare din Europa de Vest.
Formarea mea academică, inclusiv cea din Occident, a depins imens de studiile făcute la Universitatea din Bucureşti. De aceea, mă consider un norocos şi un fericit pentru că în 1991, când am plecat la studii, Sima nu era ministru al Educaţiei şi nu mi-a anulat şansa de a obţine studii bune în condiţii pe potrivă.
Radu Panţîru,
Licenţiat în Drept, Universitatea Bucureşti,
George Washington University
1. Am plecat la studii la Bucureşti în 1992, imediat după terminarea liceului. Pe acele vremuri (imediat după prăbuşirea URSS şi la doar 2 ani de la Revoluţia Română), situaţia era foarte diferită faţă de cea de azi. Atât pentru basarabeni cât şi pentru cei din România, fraţii de peste Prut reprezentau ceva nou şi învăluit în mister. Noi nu-i cunoşteam pe ei şi nici ei pe noi. Relaţiile dintre cele două maluri abia începeau. Din această cauză cei plecaţi la studii în România atunci au trăit cu totul alte experienţe decât cei care pleacă acum. Îmi aduc aminte că pe atunci eram priviţi cu mare interes, de parcă am fi venit dintr-o altă lume. Şi noi la rândul nostru aveam nişte sentimente ciudate, de a descoperi o ţară necunoscută până atunci, în care toţi vorbeau în limba ta. Începutul anilor ’90 a fost o perioadă de descoperire pentru noi toţi.
Când am plecat eram prea tânăr pentru a decide singur să merg la studii în România. Părinţii au decis pentru mine. Mi-au zis că studiile româneşti sunt mult mai bune decât cele de la noi. Acum sunt sigur că au avut dreptate. În primul rând este problema limbii. Acolo înveţi într-o limbă română corectă, faţă de ceea ce se petrece în mediul universitar moldovenesc. Şi cred că este foarte important. Părerea mea este că nu poţi deveni un bun specialist în oricare domeniu ar fi, dacă nu ştii elementarul – să te exprimi corect în limba ta. Poţi şti multe limbi străine, însă odată ce nu-ţi cunoşti limba maternă, eşti ca o casă fără o temelie bună. Din acest motiv, cred că doar pentru a însuşi limba rom`nă merită experienţa. În al doilea rând, chiar şi calitativ vorbind, studiile de acolo sunt mult mai serioase. Profesorii sunt alţii... Manualele sunt altele... Chiar şi mediul este mult mai favorabil. Personal nu am învăţat niciodată în universităţile moldoveneşti, însă am avut colegi care au făcut-o şi care mi-au confirmat că nu se compară.
Referitor la studiile din Occident, aş putea spune că sunt şi ele diferite, atât faţă de ceea ce se face în Moldova cât şi faţă de studiile româneşti. Experienţa mea a fost legată de SUA. Există o deosebire, chiar şi calitativă. Datorită excelentei finanţări universităţile americane oferă ceva ce nu întâlneşti nici în cele europene – profesori din cei mai buni, înzestrare ultramodernă... Opulenţa este quasiprezentă. Deci bogăţia universităţilor americane face această deosebire.
În concluzie aş putea spune că marele avantaj este calitatea studiilor. În plus, expunerea la un mediu sau civilizaţie nouă este benefică pentru formarea tinerilor. Pentru a putea face ceva nou în Moldova e nevoie de oameni cu o minte deschisă şi de formaţie nouă. Iar o astfel de construcţie a personalităţii nu poate fi furnizată de oamenii cu o minte "încuiată". Aceste valori pot fi aduse doar prin import. Un import calitativ însă poate fi făcut doar din vest – acolo unde democraţia şi economia de piaţă sunt bine înrădăcinate. Astfel se explică şi decalajul în dezvoltarea statelor postcomuniste. Cu cât mai aproape geografic sunt acestea de ţările occidentale, cu atât mai bine merg transformările lor interne. Acest fapt se datorează influenţei mai mari pe care o au democraţiile occidentale asupra acelor popoare. Cu cât mergi mai spre est cu atât această influenţă e mai slabă şi astfel şi ritmurile de dezvoltare mai scăzute. Deschiderea noastră spre Europa este vitală. Din păcate, sunt foarte puţini tineri care au ocazia să-şi facă studiile în străinătate şi să deprindă un alt fel de a gândi. În aceste condiţii RM va rămâne încă mult timp în situaţia jalnică de azi.
Vorbind despre riscuri, n-aş putea spune exact care sunt. Probabil, riscul de a nu vrea să te mai întorci acasă. Foarte mulţi din cei care învaţă în străinătate refuză să revină în RM.
2. După terminarea studiilor în România – în 1996, m-am întors în Moldova cu gândul de a-mi prelungi studiile în Occident. În 1998, mi-am terminat stagiul în SUA şi m-am întors în Moldova cu gândul de a-mi continua şederea în Occident, însă deocamdată stau tot în Moldova.
M-am integrat destul de uşor în mediul profesional de aici. Cred că contează mai puţin unde ţi-ai făcut studiile şi mai mult ce poţi oferi în urma lor. Am auzit că este practic imposibil să te angajezi la stat dacă ai făcut studii în România, mai cu seamă de când au venit comuniştii la putere. Nu mă pot pronunţa, deoarece nici n-am încercat vreodată să lucrez pentru stat. În sectorul privat, însă, nu am simţit nici un fel de discriminare. Ca avocat am clienţi de toate culorile politice şi de toate etniile.
3. Declaraţiile lui Victor Stepaniuc sunt nişte invenţii care nu au nimic comun cu realitatea. Comuniştii au nevoie de argumente pentru a se depărta de România şi a se apropia de Rusia şi din această cauză inventează poveşti cu racolarea studenţilor basarabeni de către serviciile secrete româneşti. Mie, astfel de scorniri îmi provoacă râsul. Cunosc foarte mulţi tineri care au învăţat în România şi nu am auzit niciodată să fi fost abordat cineva de securitatea românească.
"Subminarea statalităţii" în viziunea actualei puteri înseamnă orice opinie sau activitate care nu este pe plac comuniştilor. A fi antistatalist înseamnă după ei a nu fi comunist. Toţi cei care gândesc altfel sunt automat împotriva statalităţii RM. Şi cum tinerii veniţi din România sau din Occident nu agreează politica comuniştilor, ei sunt automat declaraţi duşmani ai statalităţii. Opţiunile pentru integrare europeană, NATO, istorie nealterată, limba română sunt calificate din start ca antistatale. În schimb opţiunile pentru renunţarea la suveranitate în favoarea uniunii Rusia-Belarus, introducerea limbii ruse, federalizarea, restabilirea Uniunii Sovietice sunt cât se poate de statale.
Etanşeizarea Republicii Moldova nu poate avea decât consecinţe foarte rele – exodul tuturor celor care au mai rămas, conservarea situaţiei actuale pentru mult timp. Voi fi sincer şi voi recunoaşte că şi pe mine m-au bătut foarte des gânduri de plecare. Pe zi ce trece viaţa aici devine tot mai insuportabilă şi perspectivele tot mai sumbre. Izolarea RM de restul Europei se simte tot mai tare. Bunăoară, s-au introdus paşapoarte pentru a pleca în România, s-a întrerupt retransmiterea TVR1, s-a stopat vânzarea de carte verde pentru automobilele care vor să plece în Europa, au fost izgoniţi unii dintre puţinii investitori străini din RM, toate întreprinderile de stat se vând pentru sume derizorii Federaţiei Ruse, curând se vor băga vize pentru a merge în România... Lista poate continua. Traiul pentru cei care au o viaţă înainte a devenit mai rău. Doar pentru cei bătrâni se zice că s-ar fi îmbunătăţit o dată cu majorarea pensiilor. O astfel de politică va transforma în curând RM într-o ţară a pensionarilor, şi nu se ştie de unde vor mai lua autorităţile bani de pensii dacă toţi tinerii vor pleca. Eu unul, sunt pesimist în privinţa viitorului Republicii Moldova.
Vladimir Bulat
1. Studiile mele universitare nu au nici o tangenţă cu spaţiul propedeutic al RM, deci nu sunt deloc un produs al acestei "maşinării" profesionale. Eu am urmat un an de studii la facultatea de istoria şi teoria artei la Institutul de arte plastice din Kiev, în 1989-1990, în acel an de ruptură ideologică a sistemului sovietic. Apoi, după schimbarea de regim politic, din toamna lui 1990 m-am transferat la o facultate similară, din cadrul Academiei de Artă din Bucureşti. În consecinţă, conchid, că sunt un intelectual format la două şcoli de învăţământ distincte, la una mai academică, cu o veche tradiţie în domeniul istoriei artei (Kiev) şi la o alta, ceva mai nouă, fără o continuitate a generaţiilor în menţinerea disciplinei (Bucureşti). În acest din urmă caz lucrurile au o explicaţie mai amplă, asupra cărora nu pot să insist acum, mă voi rezuma la a spune că în ultimii ani ai ceauşismului nici nu mai exista o disciplină academică de studiu denumită "istoria artelor", iar catedra se numea "muzeologie"… Trebuie să spun că la acea oră, în 1989, istoria artelor la Kiev se făcea foarte serios, cu profesori de marcă, unii dintre ei erau chiar discipolii acelor coloşi ai istoriei artei bizantine şi europene, precum Victor Lazarev şi Mihail Alpatov. La Bucureşti am întîlnit o atmosferă mai relaxată, dar şi mai frivolă. Studiile nu mai aveau acel caracter academic şi pozitivist pe care-l părăsisem la Kiev, se punea mai mult accentul pe travaliul individual, ghidat prin bibliografii şi seminarii. Profesorul bucureştean îi trata pe studenţi ca pe nişte viitori colegi. Distanţa pe care o menţineau, însă, cei de la Kiev, avea darul să stimuleze poate ceva mai mult efortul euristic.
Consider că pregătirea intelectuală nu este o "aventură" decît pentru cei cărora o şcoală superioară trebuie să le garanteze o diplomă, o "patalama" prin care posesorul ei să se diferenţieze de alţii. Studiile sunt o perioadă de învăţare a modului în care se poate obţine o informare/informaţie într-un domeniu sau altul. Nimic mai mult. Cine consideră că, luîndu-ţi o diplomă, ai devenit automat intelectual, este demn de milă. Fiecare zi este altfel, autoperfecţionarea depinde numai de asta. Nu există reţete clare dacă trebuie să te opreşti sau să mergi continuu…
2. Cred că impulsul iniţial era să fac cale întoarsă la Chişinău, unde m-am născut, după ce am susţinut lucrarea de diplomă. Era în 1994. Contactul cu acel mediu nu l-am pierdut practic niciodată. Eram conectat la realităţile din republica "independentă" Moldova. Ei bine, semnele nu erau prea îmbietoare, "raliul" spre statutul celei mai sărace şi năpăstuite ţări a Europei începuse deja la acea dată. Ritmul se arăta ameţitor, atroce. Exodul forţelor de muncă spre exteriorul capitalist şi civilizat demarase şi el. Mizeria socială şi morală creştea văzând cu ochii. Lumea o ducea tot mai greu. Cultura nu mai interesa pe prea multă lume. O decizie individuală trebuia luată rapid şi lucid. Mai ales că şi procesul de românofobie îşi arăta tot mai insistent colţii. Ceea ce venea dinspre apus de Prut era privit cu suspiciune şi aroganţă. Şi fenomenul nu ţine de azi sau de ieri, ci este înrădăcinat temeinic în mentalul colectiv al "moldovenilor". Dar mai este şi alimentat. Mai ales în ultimii ani, de aşa-zisă "independenţă". Cred că se poate face o temeinică disertaţie pe această temă: a nedorinţei moldovenilor de a fi sau de a se considera români. Prin urmare, cu rare şi fericite excepţii, nu poţi fi văzut cu ochi prea buni în acel spaţiu după ce-ţi vei fi desăvârşit studiile în una din instituţiile de învăţământ din România. Automat, eşti purtătorul unui "ferment" subversiv, orientat împotriva statalităţii moldoveneşti.
Integrarea mea în lumea intelectuală din România a fost marcată printr-un proces îndelungat de adaptare la un alt sistem de valori (precum bine se poate bănui, eu purtam deja genele acelui homo sovieticus, sădite în mine de şcoala anilor ’80), la un alt tip de relaţii care se articulează şi funcţioneză între intelectuali. Nu a fost prea greu, dar nici firesc nu-l pot considera. Când reuşeşti să te impui, să-ţi câştigi respectul, nu mai contează locul din care provii. Cam aşa funcţionează lucrurile peste tot în lume.
3. Nu am devenit niciodată un admirator al puterii şi al guvernelor care s-au succedat în aceşti ultimi 12 ani la Chişinău. Le-am privit de la distanţă, mai ales cu teamă. Nu am avut, nici nu am încredere în ele. Patriotismul ţine de "mistica" personală a fiecărui individ şi nu o pot lega prea lesne de locul în care mă aflu. A iubi sau a renega o ţară este opţiunea "tare" a oricărui raport pe care-l ai cu o instituţie sau alta, cu faptele pe care le comiţi sau la care consimţi. Independenţa Moldovei faţă de România nu am înţeles-o decît într-un anume fel: opacitatea acesteia din urmă de a înţelege adevăratele probleme cu care se confrunta şi se confruntă RM. Nu am simţit niciodată că România ar avea o politică clară, constructivă şi matură de a-şi apropia teritoriile de la est de Prut. Totuşi, poate lucrul cel mai de preţ pe care l-a oferit România a fost numărul mare de burse pentru elevii, studenţii şi masteranzii care au sosit din RM. Este o inestimabilă investiţie în viitor, în inteligenţele profesionale pe cale de formare. Guvernanţii Moldovei au privit mereu această binefacere ca pe o insurgenţă. Dar, "subminarea" aceasta nu este, finalmente, decât pozitivă, firească, necesară, expiatorie. Contactul elementelor umane, native în RM, cu instituţiile de învăţământ din România (şi nu numai) înseamnă şi constituie o mare deschidere şi o împlinire. Spiritele trebuie să se mişte, să călătorească, şi la propriu şi la figurat. Dacă se va decide interzicerea, horribile dictu, plecării tinerilor la studii în alte spaţii geografice şi culturale, decizia asta ar însemna castrarea de facto a dezvoltării fireşti a spiritului uman. Deci, o crimă nebunească, imposibil de justificat în vreun fel. În epoca informatizării globale a lega un om sau o naţiune de un loc echivalează cu abandonarea unor neputincioşi pe patul de suferinţă. Dacă individul nu este de acord cu o ordine socială (bună sau rea), el trebuie să aibă mereu posibilitatea de a o părăsi şi critica, oricând: liber, neconstrâns, nepersecutat. Nimeni nu fuge de stabilitate, confort, îndestulare materială şi poziţii sociale influente, ci de contrariul acestora. Universul actual al RM acesta este: "o ordine socială în care toate găurile de şoareci au fost astupate" (după spusa metaforică, foarte inspirată, a lui Theodor W. Adorno, în Minima Moralia).
Nu înţeleg termenul "etanşeizarea" RM (de fapt, îl refuz!), pentru că un stat nu este – nici nu poate fi – o cutie de conserve închisă ermetic – RM nu mai poate fi izolată de restul lumii; procesul de comunicare transfrontalieră este ireversibil. Se ştie din istorie, şi mai ales din cea a perioadei "războiului rece", că cu cât constrângerile şi restricţiile de circulaţie devin mai drastice, dorinţa de a fi în răspăr cu aceste procese anormale creşte progresiv. Prohibiţia, în trecăt fie spus, a stimulat efervescenţa şi prosperitatea "pieţii negre". Amintindu-mi de acelaşi Adorno, aş cita această ciudată frază a sa: "raţiunea nu poate rezista decât în disperare şi exces; e nevoie de absurd pentru a nu cădea victimă nebuniei obiective… mersul lumii e întors pe dos. Cel care, prudent, i se adaptează, se face părtaş, astfel, la nebunie, în timp ce abia excentricul e capabil să-i reziste şi să pună capăt absurdului. Doar el poate medita la iluzia nefericirii, la "irealitatea disperării", constatând nu doar că trăieşte încă, ci că şi viaţa merge înainte ".
Dorina Bohanţov
1. În toamna anului 1991, pe cînd aveam numai cincisprezece ani, am plecat la studii în România. Eram elevă în clasa a 9-a "L" a Liceului Teoretic "Gheorghe Lazăr" din Bucureşti. O aventură fascinantă, dar nu mai puţin de tensionantă mi se deschidea în faţă. Nu am ştiut deloc dacă e bine sau rău să plec de lîngă ai mei, de care mă simţeam încă foarte legată, producîndu-le şi lor un imens disconfort interior şi nici nu am ştiut sigur dacă voi fi sau nu capabilă să fac faţă obstacolelor de adaptare, fiind totuşi "atît de fragedă" şi neîmplinind nici măcar majoratul. Dar, poate, pentru că eram atît de "tînără şi neliniştită", am simţit un impuls nestăpînit de a pleca. Am simţit o mare disponibilitate de a mă schimba, mă ofeream ca o pradă uşoară tuturor acelor lucruri şi contexte care şi-ar fi dat concursul pentru a mă invada, puneam la dispoziţie aproape întreaga mea energie existenţială pentru a fi remodelată şi rafinată. Voiam să ajung o doamnă şi să devin o intelectuală. Imaginea unei tinere femei inteligente, informate şi manierate, aşa cum voiam să fiu eu într-o bună zi, îmi impunea să iau decizii radicale. Şi dacă nu am avut parte de lecturi deosebite şi nici la spectacole de mare ţinută nu am fost pînă la vîrsta de cincisprezece ani (singurele mele delicii estetice, pînă la acea dată, fiind spectacolele de balet) m-am simţit, pur şi simplu, "obligată" să plec. Nu mai puteam să aştept să-mi închei şcoala generală, la sugestia multor prieteni de familie şi rude. Motivaţia mea de plecare era una intimă şi profundă şi nu doar determinată de o conjunctură favorabilă, nou-creată după 1989. Voiam nu numai să mă bucur de ore mai bune la liceu şi la facultate, ci, cu aportul întregii mele personalităţi, să devin o altă persoană. Voiam, parcă, să tai firul unui anume determinism în evoluţia mea, căruia, volens-nolens, m-aş fi supus, în condiţiile rămînerii acasă. Eram, de asemenea, animată de o vie dorinţă de a mă confrunta cu un oraş atît de pretenţios (uneori poate şi simandicos) cum este Bucureştiul, intrînd puţin şi în pielea/rolul lui Rastignac, care îi arunca cu atîta nonşalanţă mănuşa orgoliosului Paris: "Maintenant, а nous deux!" Voiam, într-un fel, să le arăt celorlalţi şi să îmi demonstrez, în primul şi în primul rînd mie, că, deşi vin dintr-o periferie (în contextul acelei redundante deja dispute dintre centru şi periferie) nu am o personalitate second hand şi că sînt nu mai puţin de deşteaptă şi talentată, iar în condiţiile unor ore bune de studiu, dublate de un exerciţiu personal asiduu, voi reuşi "să produc" şi eu ceva valabil. Obiectivul unei anumite valori pe care eşti în stare să o fixezi şi imperativul unei exigenţe la care trebuie să te raportezi mi se păreau lucruri care nu mai pot fi puse la îndoială. Pur şi simplu, trebuia să ţin cont de ele ca atare. Calitatea studiilor de care am avut parte la Bucureşti a fost mai mult decît mulţumitoare. Dar programul paideii mele nu s-a oprit. M-am bucurat de o generoasă "anexă" educaţională, exprimată printr-un vast program cultural cu vizite la muzee şi expoziţii, vizionări de spectacole şi filme (în special la cinematecă), plimbări pe bulevardele şi străzile Bucureştiului alături de noii mei colegi şi prieteni, şedinţele de cultură şi civilizaţie de la Muzeul Literaturii Române, împreună cu minunatele doamne Emanuela Atanasescu şi Ruxandra Mihăilă, redactori, la începutul anilor nouăzeci, la revista "Manuscriptum".
Am pus un accent atît de mare pe cei patru ani petrecuţi în calitate de elevă la liceul "Gheorghe Lazăr", întrucît aceştia au avut un cuvînt mare de spus în felul în care au decurs cei şase ani de studenţie la Universitatea Bucureşti. Am absolvit două secţii ale Facultăţii de Litere, mai întîi Română-Franceză (1995-1999) şi apoi, Comunicare şi Relaţii Publice (1999-2001). Orizontul meu existenţial, lărgit în perioada liceană, a suportat o serioasă lovitură de… nouă extindere. De data aceasta, a crescut exigenţa vitezei de asimilare şi am fost nevoită să mă schimb şi eu. A fost nevoie să devin o persoană capabilă să se impună şi am devenit mult mai incisivă şi, uneori, chiar, incomodă. Mediul profesional în care mă pregăteam să intru nu solicita prea multă delicateţe, timiditate şi blîndeţe. Trebuia să cîştig în aplomb, iar rafinamentele Doamnei T. să le mai las pentru delectare pentru alt moment. "Timpul nu mai avea răbdare", pot să spun invocînd finalul primului volum din "Moromeţii". O suită de profesori, mulţi dintre ei cu nume destul de cunoscute, mi-au însoţit aventura studenţească, contribuind, în mod considerabil, la crearea "mitologiilor mele personale", precum şi la consolidarea unei atitudini critice faţă de informaţiile şi realităţile cu care intram în contact. Întîlnirea cu Sorin Alexandrescu m-a convins, în final, să susţin şi un examen de admitere pentru a urma un masterat de "Teoria şi practica imaginii", recent deschis, şi anume în octombrie 2001, la Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI), pe care intenţionez să-l duc la bun sfîrşit în iunie 2003.
Un întreg ciclu de aproape doisprezece ani v-am expus, domnilor, în aceste rînduri, creionîndu-vă, un scurt bildungsroman, pe care, deocamdată, îl ţin mai mult pentru mine şi destul de puţine detalii le mărturisesc încă urechii publice. Dar, sînt de părere că anumite lucruri trebuie spuse cu voce tare, neamînat şi cu tot curajul. După doisprezece ani de şedere la Bucureşti, am devenit o persoană despre care mentalitatea dominantă a Republicii Moldova, precum şi politica ei oficială, nu ar avea o părere prea bună, cred că ar fi mai bine să se manifeste cît mai departe de ele, nederanjîndu-le confortul şi inerţia. Prea tare m-am schimbat. Prea mult NU LE SEMĂN. Şi se simt mult prea diferiţi aceşti oameni în raport cu mine. Şi totuşi, ţin să mărturisesc că multe mă leagă de ei şi serioase şi importante sînt faptele care mă motivează să nu pot pleca din Moldova neuitînd niciodată SĂ MĂ ÎNTORC.
2. Nu am învăţat să plec din Basarabia fără să ştiu să revin. Dar nu am învăţat nici să nu mai plec din nou, o dată revenită aici. Altfel, o continuă stare de suspendare m-a copleşit, determinîndu-mă să duc o viaţă de incurabil navetist şi să mă comport ca "un dezrădăcinat care se reînrădăcinează mereu." Am început să mă afirm atît în spaţiul public românesc, cît şi în cel basarabean. Puţin mi-a mai păsat dacă manifestarea mea este dorită sau nu "în patrie", puţin am început să mai reflectez şi dacă mediul profesional bucureştean este sau nu dispus să mă accepte în rîndurile lui. Am ştiut ferm ce am de făcut şi am acţionat în consecinţă. Înfruntînd cu stoicism obstacolele şi ridicîndu-mă întotdeauna, cît puteam de repede şi cu o motivaţie mai aprigă şi mai intensă, după ce sufeream vreun insucces mai puternic sau îmi pierdeam echilibrul. Important era programul meu existenţial. Rezistenţa sau permeabilitatea de asimilare a acţiunilor mele de către context era un lucru facultativ. Depindea de puterea şi abilitatea mea de a convinge, instiga şi seduce. Şi de oportunităţile pe care mi le oferea mie soarta. Şi nu, în cele din urmă, de iubirea cu care am fost înzestrată din partea familiei mele, căreia îi datorez atîtea şi căreia îi mulţumesc din suflet că a fost mereu alături de mine.
3. Ţin să le comunic guvernanţilor de azi ai Republicii Moldova, în speţă, dlui Victor Stepaniuc, liderul majorităţii comuniste din parlament, care afirmă că cei plecaţi la studii peste hotare devin "patrioţi" ai unor state străine şi chiar "agenţi de influenţă" care subminează ulterior "statalitatea" Republicii, că ceea ce spun ei este o mare go-go-mă-ni-e. Cei şcoliţi în afara graniţelor Republicii Moldova sînt poate mai lucizi şi mai deschişi evoluţiei actuale a politicii mondiale, în care se integrează şi RM, pe care nu o izolează, ca pe un bibelou, destinat să atîrne pe panoul ciudăţeniilor democraţiei contemporane, precum obişnuiesc să facă minunaţii guvernanţi. Să ne amintim declaraţia preşedintelui acestei ţări: "Vom rezista în faţa Europei, precum rezistă Cuba în faţa Americii!" Aceşti tineri crescuţi după altă croială nu sînt nicidecum rău intenţionaţi faţă de ţara lor de origine. E-adevărat că punctul lor de vedere este net diferit de cel al sclerozaţilor reciclaţi, aflaţi în posturile cheie, dar ei, tinerii, oricum, nu pot fi învinuiţi de lipsă de patriotism. Şi ar fi bine ca aceşti "minunaţi domni" să mai reţină un lucru: uneori poţi face mult mai mult pentru ţara ta, aflîndu-te departe de ea, prin promovarea unei imagini pozitive, tratate totuşi cu obiectivitate (nefăcînd exces de nuanţă roz, prin urmare, necosmetizînd realităţile) şi prin furnizarea unor informaţii actualizate şi cît mai diverse despre realităţile ei. Sînt de părere că multe articole pe care le-am publicat în revista "Observator cultural", cu referire la unele evenimente culturale din Moldova, au reuşit să suplinească golul informaţional în ceea ce priveşte acest teritoriu şi, în plus, au impus o imagine mult mai atractivă şi interesantă, determinîndu-i pe mulţi bucureşteni să mă întrebe din ce în ce mai des despre Basarabia şi să abordeze o atitudine din ce în ce mai elegantă.
În ceea ce priveşte "hemoragia" inteligenţelor autohtone în străinătate, am realizat un studiu complex, pe care l-am prezentat în formă de comunicare în cadrul simpozionului "Conflicts in Transition Societies", între 15-18 martie 2001, la Harkov şi pe care am publicat-o apoi în revista "Sud-Est", nr. 3/45/2001. Nu insist să mai repet unele aprecieri şi consideraţii de acolo. Ceea ce pot să mai adaug este doar faptul că eu cred că (spun o banalitate, dar, se pare, că mulţi nu au însuşit-o şi mă simt nevoită să le-o reamintesc) fiecare este liber să-şi croiască propriul drum în viaţă şi nimeni nu este justificat să impună vreun anume "ukaz" de modificare a lui, fără ca acea persoană să consimtă de bună voie şi nesilită de nimeni. Nimeni nu are voie. Nici măcar tovarăşul Voronin.
Iulian Fruntaşu,
Scriitor, doctor în Ştiinţe Politice
1. Atunci când vorbim despre "universităţile din România şi din Occident" ar trebui, totuşi, să fim conştienţi de enorma distanţă între acestea din punctul de vedere al calităţii studiilor (un tânăr român bucureştean ar confirma-o), chiar dacă distanţa între universităţile din Moldova şi Occident este incomensurabil mai mare.
Am făcut studii postuniversitare la o şcoală americană din Praga şi m-am simţit excelent într-un mediu cosmopolit, unde accentul era plasat pe responsabilitatea individuală şi capacitatea de a analiza în mod independent subiectele puse în dezbatere.
Avantajele şi riscurile unei "aventuri" formative în străinătate (nu includ aici România) sunt multiple, dar şi inerente oricărei evoluţii intelectuale contemporane. Deschiderea "geografică" implică, de cele mai multe ori în conştiinţa maselor, ideea de abandon în favoarea unei societăţi mai utilitare. Însă dorinţa de a părăsi Moldova poate fi tot atât de puternică în cazul unui tânăr format în Occident sau a unui tânăr format în Moldova sau România (mass-media, literatura, Internetul, etc. au subminat hotarele ideologice, dar şi graniţele propriu-zise), sau în cazul tinerilor mai puţin educaţi. În acest fel, nu există riscuri deosebite, ci în exclusivitate avantaje – cele care ţin, dincolo de însuşirea unei meserii sau a unor calităţi profesionale, de preluarea normelor la nivelul mentalităţii.
2. Decizia referitor la continuarea studiilor în străinătate sau angajarea la serviciu este determinată de oportunităţile existente (apropo, tinereţea contribuie la explorarea existenţială – după cum scria psihologul Erikson, majoritatea tinerilor "probează" mai multe identităţi înainte de a accepta una sau un set mai restrâns). Tinerii basarabeni care au studiat în Occident nu acceptă să şi lucreze la negru, cel puţin din considerentul unei inechităţi sociale – deoarece au învăţat tot atât de bine sau mai bine decât colegii lor – cetăţeni ai statelor respective. Însă dacă a lua o bursă în străinătate este greu, a fi competitiv pe "piaţa" academică sau a job-urilor este extrem de dificil. Deci, întoarcerea în "patrie" este determinată mai puţin de nostalgii şi mai mult de preţul social exorbitant care trebuie să-l achite orice out-sider pentru a participa la următoarele ture ale competiţiei. Acest lucru, bineînţeles, nu trebuie privit ca o trăsătură fundamentală a societăţii occidentale, ci mai degrabă ca o trăsătură definitorie a oricărei comunităţi umane (un tânăr sudanez care vrea să rămână în Moldova întâmpină dificultăţi similare).
Mă integrez foarte bine oriunde îmi este serviciul – aceasta reprezintă condiţia reuşitei. Am lucrat în Georgia, Austria, Bosnia, Croaţia şi "patria" a început să semnifice mai degrabă domeniul profesional, decât cel geografic. Bineînţeles, revenind în Moldova mă întristează realităţile de aici, iar unele lucruri mă revoltă, dar mai am şi un sentiment aşa – de inutilitate –, se pare că acea "masă critică" socială, necesară schimbării, nu a fost acumulată deocamdată în societatea moldovenească.
3. Deşi nu am făcut studii în România (deci, nu sunt agent), trebuie să remarc faptul că absolvenţii cu pricina nu subminează statalitatea Republicii Moldova mai mult decât un învăţător de limba rusă din provincie, care s-a trezit peste noapte unul din liderii ţării, promovând unirea cu Rusia şi Belarus, mai şi "desconspirând", în stil bolşevic, mii de agenţi de influenţă. Procedeul în cauză indică, la nivel psihologic, marasmul indivizilor care, fiind în etate, se joacă de-a "Zarniţa" pionierească, încercând să refuleze propria impotenţă şi să creeze iluzia unei virilităţi transcendentale care este, în viziunea lor, comunismul. Fobiile similare ale lui Stalin, care au făcut milioane de victime nevinovate, reprezintă un exemplu edificatoriu în acest sens. Aberaţia cu "agenţii" la noi mai este determinată şi de incapacitatea intelectuală a protagoniştilor de a formula în termeni inechivoci conflictul etnocultural şi etnopolitic. Într‑adevăr, studiile în România consolidează sentimentul apartenenţei etnice a basarabenilor şi îmbunătăţesc cunoaşterea limbii române, însă toate acestea s-ar desfăşura şi fără bursele cu pricina pentru că Moldova nu poate fi transformată într-un lagăr, iar România – transferată în Africa (deşi acolo-i este locul, nu? dacă creează obstacole în calea afirmării statalităţii milenare a republicii post-sovietice!). Într-o societate liberă conştientizarea identităţii proprii este un proces individual prin excelenţă, iar ceea ce şi-ar dori guvernanţii actuali este să modifice genetic conştiinţa basarabenilor, lucru imposibil. În ce priveşte statalitatea Republicii Moldova, aceasta este acceptată de moldoveniştii actuali în măsura în care aceasta reconstituie o provincie rusească, astfel "anti-statalişti" fiind mai degrabă guvernanţii actuali, decât agenţii din imaginaţia inflamată a nomenklaturii (ex)comuniste.
Izolarea politică şi culturală este semnul unei maladii psihice, din aceste considerente nici nu pot comenta afirmaţiile ministrului învăţământului.
Vitali Catană,
Licenţiat în Drept, Universitatea Bucureşti
1. Am fost înmatriculat la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti în toamna anului 1992, după susţinerea examenelor de admitere şi a concursului organizat în cadrul Universităţii de Stat din Chişinău pentru bursele oferite de Guvernul României.
Despre calitatea studiilor în România nu cred că pot spune lucruri noi faţă de ceea ce s-a vorbit şi s-a scris pînă în prezent. Nivelul foarte înalt este bine cunoscut. Vreau doar să menţionez că diploma de licenţiat în drept pe care am primit-o după absolvire este recunoscută în SUA. Această recunoaştere nu este doar formală. Este urmarea unei adevărate tradiţii în învăţămîntul superior românesc care nu a putut fi întreruptă definitiv nici chiar în epoca ceauşistă.
Mediul universitar este deosebit de interesant, există acel "aer" special pe care îl găseşti numai în aulele universitare autentice. Pentru profesori am numai cuvinte bune. Sunt foarte bine pregătiţi, mulţi din ei excepţionali, de "top" la scară europeană. Am remarcat chiar de la început respectul cu care aceştia îi tratează pe studenţi. Unii profesori în anul patru ne vorbeau cu "stimaţi colegi". Aceasta pentru că rezultatele pe care le are studentul, pentru un profesor care se respectă, reprezintă reflecţia muncii sale şi, în consecinţă, a competenţei sale. Studenţii sunt şi ei, de regulă, la înălţimea cerinţelor şi înţeleg faptul că respectul profesorului obligă la o prestaţie corespunzătoare. De aici şi relaţia deosebită între profesori şi studenţi, ambianţa care nu te lasă să "dezertezi".
Există şi probleme. De regulă, pentru studenţii basarabeni ele sunt aceleaşi ca şi pentru ceilalţi, dar unii din ei sunt mai "sensibili". Nu sunt obişnuiţi să activeze într-un mediu concurenţial şi cedează, se izolează în grupuri sau chiar comunităţi de basarabeni. Vina pentru eşecul suferit este lăsată pe seama profesorilor, care, evident, au neapărat ceva cu ei numai pentru că sunt din Republica Moldova. Aceştia constituie categoria care solicită tratamentul pe care uzual îl numim "discriminare pozitivă". Tot ei sunt cei care au creat imaginea studentului basarabean în România. Această imagine este negativă şi, din păcate, este generalizată şi proiectată asupra studenţilor care nu merită să se regăsească în ea.
Vreau să menţionez că există, din fericire, şi o categorie de studenţi basarabeni care pot corecta această imagine negativă. Ei învaţă foarte bine, îşi văd de treabă, nu au timp să se evidenţieze prin comportament scandalos şi de aceea sunt în umbră. Trebuie să recunosc că sunt modest, dar numai pentru a fi mai convingător vreau să vă spun că, chiar eu, subsemnatul, eram prezentat la una din materii ca exemplu pentru colegii mei români. Nu am avut probleme de comunicare cu colegii mei de facultate şi nici cu profesorii. Dimpotrivă, "originea basarabeană" a fost un avantaj deoarece tocmai datorită "originii" colegii mei şi unii din profesori erau interesaţi să comunice mai ales cu mine. Mi-am făcut mulţi prieteni în acest fel.
Avantajele constau în a beneficia de oportunităţile pe care le oferă prezenţa şi studiile în România. Ele sunt foarte multe. Pregătirea profesională înaltă după absolvire, posibilitatea de a fi conectat la un mediu academic evoluat, de a fi prezent în circuitul de idei şi informaţii foarte variate, etc. În cazul despre care discutăm nu cred că există riscuri pentru persoane care încearcă ceva. În orice situaţie te poţi alege cu ceva util. Materializarea riscului este sigură în cazul studenţilor care nu sunt dispuşi să facă nici un fel de efort. Rezultatul este că ei sunt marginalizaţi, iar vina le aparţine în exclusivitate.
2. În patrie, bineînţeles, nu am fost aşteptaţi de cineva. Nici nu mă deranjează această realitate. Este regretabil însă faptul că în Moldova reuşita profesională şi de viaţă, de regulă, depind de alte lucruri decît pregătirea profesională. Avem o societate fragmentată şi corporatistă în care concurenţa cunoaşte o aplicare specifică. Contează mai mult relaţiile, adică "pilele", decît competenţa şi integritatea morală. Acestea din urmă sunt valori practicate de cercuri restrînse de oameni.
3. Este jenant acest spectacol în care indivizi dubioşi, cu rădăcinile pierdute pe undeva aiurea dau lecţii de patriotism. Sunt născut în Moldova şi am drepturi egale cu ale celorlalţi concetăţeni, inclusiv dreptul la exprimarea opiniei. Dacă aplicăm logica lui Stepaniuc sau Sima, trebuie să deducem că cei care vin din universităţile ruseşti sunt tot agenţi de influenţă sau agenţi FSB, iar cei care vin din Statele Unite sunt agenţi CIA. Este absurd. Absolvenţii universităţilor din străinătate, fie din Occident, fie din Rusia, nu prezintă pericol pentru statalitatea moldovenească. Dimpotrivă, pregătirea lor poate ajuta foarte mult. Adevăratul pericol pentru statul Republica Moldova îl prezintă cei care pledează pentru aderarea la uniunea Rusia-Belarus şi refacerea Uniunii Sovietice.
Izolarea de lumea civilizată, evident, nu ne poate salva, dimpotrivă, va adînci marasmul în care ne aflăm astăzi. Vom avea mai puţini oameni inteligenţi dacă accesul la universităţile străine va fi închis. "Hemoragia" inteligenţelor autohtone trebuie oprită numai prin oferirea posibilităţilor de a obţine în Moldova studii comparabile cu cele din străinătate şi a speranţelor că aceste studii vor fi necesare în activitatea ulterioară.
Liliana Armaşu
1. Am mers la Cluj în primăvara lui 1997, mai mult graţie Tamarei Cărăuş care, îndeplinind rigorile unei cereri de transfer de la Cluj la Bucureşti, a observat că figurez pe listele doctoranzilor Universităţii "Babeş-Bolyai". Nu ştiu din ce motiv Şeful Secţiei de Doctorat a Universităţii de Stat din Chişinău, un oarecare Sorbală, nu a avut bunăvoinţa să mă anunţe despre aceasta, eschivându-se să-mi dea un răspuns concret ori de câte ori îi treceam pragul. Până atunci mai trecusem printr-o nedumerire, generată de acelaşi şef al secţiei Doctorat, incult şi violent (verbal). În toamna lui 1995, după absolvirea facultăţii, am depus actele pentru istoria şi filosofia culturii, acest domeniu de cercetare interesându-mă mult mai mult decât sociologia literaturii, în care m-am implicat mai târziu. Am susţinut examenele, aşa cum cerea regulamentul înmatriculării la doctorat pentru instituţiile de învăţământ din România şi, conform rezultatelor, trebuia să fiu admisă, cu atât mai mult că nu am avut concurenţi. Dar... nici până astăzi nu ştiu ce s-a întâmplat atunci, ce s-a făcut cu locul (să nu fi fost chiar două) rezervat pentru istoria şi filosofia culturii, pentru că neşansa mea a fost să nu-l ocup eu. Nimeni nici nu a încercat să-mi explice cum s-au întâmplat, de fapt, lucrurile. Mai mult decât atât, am fost surprinsă de faptul că am fost admisă la doctorat în al doilea an, când rezultatele la examenele pe care le-am susţinut (de astă dată la sociologie) au fost mai slabe decât în anul precedent, când îmi dădusem toată silinţa pentru a reuşi (din convingerea că la un concurs de doctorat se apreciază cunoştinţele). A fost o situaţie de-a dreptul absurdă.
Recunosc, după studiile pe care le făcusem la Universitatea din Chişinău, nu eram suficient de pregătită pentru a face un doctorat, mai ales în sociologia literaturii, domeniu ce-mi era aproape necunoscut. Până în 1997 nici măcar nu auzisem de Robert Escarpit, Paul Cornea, Pierre Bourdieu, Mihai Dinu Gheorghiu şi de alţi sociologi literari. Nici nu aveam de unde şti, un astfel de gen de literatură neexistând încă la noi. A trebuit să fac un efort dublu pentru a citi tot ce ţine de domeniu, pentru a însuşi terminologia respectivă, pentru a putea s-o aplic în cercetarea mea. Însă, o dată cu revelaţia noilor descoperiri, mi-am dat seama de neajunsurile formaţiei mele intelectuale de până atunci. În contra unui complex de inferioritate care mi se adâncea zilnic, căutam să intru în fel şi chip în mediile studenţeşti din Cluj, pentru a-mi recupera cumva anii de studenţie, pulverizaţi într-un timp pierdut. Astfel, timp de aproximativ doi ani, am frecventat cu regularitate cursurile mai "vestite" ale Facultăţii de Filosofie, Litere şi Sociologie din Cluj, regretând de mii de ori că nu am fost/nu sunt studentă la Universitatea "Babeş-Bolyai" sau la o altă universitate românească de prestigiu. Cât priveşte calitatea studiilor, îmi vine greu să fac comparaţie între două sisteme de învăţământ total opuse. Cu groază mi-aduc aminte de lungile ore de predare a tractorului, la care trebuia să învăţăm în ruseşte toate mecanismele de funcţionare a maşinii agricole de tip sovietic.
Nu vreau să exagerez, dar cred că este o distanţă considerabilă între nivelul profesorilor şi al studenţilor de la noi şi de peste Prut, această distanţă existând şi între programele de învăţământ, dar mai ales în atitudinea şi responsabilitatea faţă de studiu a celor două părţi. Nu consider normal faptul că abia la Cluj am descoperit opera unui Mircea Ivănescu, a unui Leonid Dimov (nemaivorbind de un Cărtărescu, Muşina, Mureşan...). Ştiu că e imposibil, dar aş fi vrut/aş vrea să fiu tot timpul studentă, pentru a putea recupera cei peste douăzeci de ani ai mei pierduţi în şcoala sovietică.
Iar când mi-am pus problema întoarcerii în Basarabia (din ce motive, voi explica mai jos), a apărut altă întrebare: dacă îmi vor ajunge puteri, psihologic vorbind, să mă reacomodez într-un spaţiu în mare parte degradat. Ştiam că aici (în Basarabia) nu se pune nici un preţ pe ştiinţele înalte, totul reducându-se la o inepuizabilă luptă cu comuniştii (recunosc, e un imperativ al vremii, dar ar fi păcat să-ţi iroseşti o bună parte din viaţă curăţind terenul de cioturi) şi la o banală luptă pentru existenţă. Bineînţeles, faptul că eşti deja trecut printr-o şcoală bună te poate ajuta să treci cu indiferenţă peste mormanul de ignoranţă pe care ai să-l găseşti neapărat la întoarcere, te va obliga într-o oarecare măsură să-ţi menţii moralul ridicat, înfruntând riscul de a nu cădea într-o inerţie totală , deşi pe de altă parte, tocmai această experienţă intelectuală nu te va lăsa niciodată împăcat cu sine. Aceasta în cazul în care ai avut curajul să te întorci în Republica Moldova. Va exista mereu o urmă de regret pentru pasul (din start greşit) făcut, îţi vei pune tot timpul problema plecării, chiar dacă s-ar putea întâmpla să rămâi "acasă" o dată şi pentru totdeauna. Nu ar fi nimic rău în asta, dacă în acest "acasă" de la noi te-ai simţi ca atare. Dar, prin absurd, în Republica Moldova, unde ai avut nenorocul să te naşti, te simţi mai prost decât în oricare altă parte.
2. Pare-se, eu sunt unul dintre cei "întorşi", deşi... cu greu am acceptat acest supliciu. Pentru a nu rupe definitiv legătura cu ceea ce a fost pentru mine Clujul, am trecut la secţia fără frecvenţă, astfel mai lungindu-mi un pic plăcerea de a fi doctoranda unei universităţi româno-europene. Paradoxal, dar azi pentru noi ("românii din Basarabia") a devenit ruşinos să ne întoarcem în propriul nostru stat. Am senzaţia că sunt într-un coşmar, de care scăpasem un timp şi acum mi se repetă. (De-ar fi coşmarul vis, dar nu e...) M-am întors (îmi sună, totuşi, neadecvat acest "m‑am întors", fiindcă am o stare cu statut provizoriu) din motive şi pentru mine nedefinibile până la urmă. În primul rând, nu am reuşit să-mi fac cetăţenie română (bunicul meu fiind în adeverinţa de naştere de genul feminin, ar fi trebuit să bat multe drumuri pentru a îndrepta greşeala, dar aşa cum orice serviciu moldovenesc de ordin birocratic la care apelez în scurt timp te face să nu ştii nici cum te cheamă, am renunţat din start să mă ocup de această problemă), neputându-mă astfel angaja legal în câmpul muncii. Nici nu aş fi vrut foarte mult să mă încadrez într-un spaţiu pentru mine prin excelenţă livresc (pot să spun că Biblioteca Centrală Universitară a fost adevărata mea casă în Cluj). Dar este aici şi un amănunt mai puţin plăcut: Clujul, pe lângă toate atu-urile unui oraş de talie europeană, are şi un dezavantaj: este un oraş închis pentru cei mai îndepărtaţi geografic. E adevărat, localnicii de acolo sunt prietenoşi, sufletişti, dar aceasta numai până la etapa când le devii egal în drepturi sau concurent. Intelectualii, de exemplu, se adună în grupuri în jurul unor reviste culturale, acceptând cu greu influenţe din alte tabere, cu atât mai mult din rândul persoanelor venite din "afară" (ceea ce e specific şi pentru alte oraşe).
Nu vreau să par sentimentală , dar m-a determinat să mă întorc în "republică" şi situaţia nu prea fericită a părinţilor mei. A jucat un rol şi colaborarea mea mai veche cu ziarul Ţara, unde ştiam că mă pot întoarce oricând şi unde voi găsi susţinere şi o atmosferă cel puţin binevoitoare. Şi-au mai spus cuvântul şi câteva prietenii.
Cu toate astea, am fost şi sunt conştientă că aici, în Republica Moldova, nu este şi cred că nici nu mă aşteaptă nimic bun. Această sumbră viziune a mea poate fi legată, e adevărat, şi de faptul că nu am nici aici un loc de trai stabil, fiind nevoită să schimb periodic locuinţele, în căutarea unei chirii mai ieftine (dar orice rău cu binele lui: lipsa unui loc stabil mă poate determina oricând să plec). E absolut deprimantă şi incultura de aici (omniprezentă), care se manifestă înainte de toate prin violenţă verbală, nemaivorbind de celelalte forme ale violenţei care domină din plin toate străzile capitalei. Poate de aceea nu am nici o dorinţă de a pătrunde într-un mediu universitar autohton, în care, în mod normal, mi-ar plăcea să mă aflu. Singura mea speranţă de a putea rezista în Republica Moldova rămâne legătura cu cartea, prin care voi încerca să mă menţin la nivelul spiritual cuvenit (oare care ar fi limita?) şi, în alt plan, e-mailul, prin care aş avea o fereastră spre lumea "din afară". Mai sper şi la o comunicare cu acei oameni de la noi care, prin eforturi susţinute, reuşesc să-şi păstreze logica gândirii şi să nu cadă într-un orgoliu exagerat. De altfel, condiţia mea actuală de jurnalist în Republica Moldova nu e deloc încurajatoare. Mi-e silă să merg la unele manifestări culturale (nemaipomenind de altele) care, am impresia, uneori se fac cu prea mult fast, dar fără nici o noimă. Poate sunt prea dură, dar nici docilă nu mai pot fi.
3. V. Stepaniuc, cu echipa sa in corpore, este unul dintre marile impedimente (acest subiect merită pe deplin... obiectivizat) care stopează întoarcerea multor tineri de la studii. Referitor la "agenţii de influenţă", sunt de părerea că aceştia sunt, mai curând, trimişii lui speciali în România şi în alte state, pentru a-i discredita pe cei care au intenţii serioase de a face carte. Discursul înţepenit al lui Stepaniuc şi al celorlalţi de teapa lui te sperie într-aşa măsură, încât la un moment dat te gândeşti în cel mai serios mod că nu are nici un rost să-ţi legi viitorul de acest stat, de vreme ce la cârma lui stau impotenţii. Eu personal mă abţin să comentez orice declaraţie a lui Stepaniuc sau a aceluiaşi ministru Sima, atâta timp cât aceştia emit nişte afirmaţii anapoda. Nu voi permite să mă las umilită de inteligenţa lor redusă. Oricât de mult ar vrea Sima sau altul ca el să pună hotare la stânga şi la dreapta Republicii Moldova, tinerii deja "scăpaţi" în universul Internetului, oricum vor pleca să studieze în străinătate sau în România (şi această ţară "străină" într-un fel), încercând orice pas care le va da posibilitate să plece. Sunt de părerea că prea multă atenţie li se acordă actualilor noştri "diriguitori", luându-se în calcul orice neghiobie emisă de ei. Soluţia e că trebuie trataţi cu indiferenţă, de parcă nici nu ar exista. Ei de fapt nici nu există ca personalităţi.
Petru Negură,
Doctorand în sociologie la E.H.E.S.S. (Paris)
1. Ca în orice anchetă, răspunsurile date aici, în calitate de subiect anchetat, mă privesc personal şi deci nu se supun neapărat unui criteriu de reprezentativitate.
În 1991, am terminat liceul "Gh. Asachi" din Chişinău şi în acelaşi an am depus dosarul de admitere la facultatea de Litere de la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi, unde şansele de reuşită erau vizibil mai mari decât la USM. Am luat totuşi această decizie mai ales în urma sugestiilor venite din partea tatălui meu, dar şi înflăcărat de emoţia generală din acea perioadă de regăsire a românităţii, loc comun în care îmi proiectam la rândul meu, de rând cu ceilalţi, fantasmele.
Reîntâlnirea fraţilor de pe cele două maluri a fost pregătită copios în registru imaginar, şi foarte puţin în plan politic. Discrepanţa dintre imaginea aproape mitică întreţinută faţă de "celălalt" transriveran şi realitate, a dat naştere, de ambele părţi, la multiple surprize dar şi decepţii. Căci pe lângă măruntele specificităţi pe care le descopeream zilnic la locuitorii Iaşiului la nivelul culturii lor cotidiene, datorate desigur acelei jumătăţi de secol de separare cvasitotală (perioadă care trebuie măsurată nu atât în numărul de ani scurşi, ci raportat la viteza modernizării şi deci a transformării conştiinţelor oamenilor), se mai adaugă handicapul lingvistic şi cel şcolar (diferenţa celor doi ani de liceu) cu care se confruntau studenţii basarabeni în şcolile superioare din România. Este un "complex de inferioritate" trăit şi compensat diferit, de la un caz la altul (Tamara Cărăuş i-a acordat acestei experienţe o analiză pe cât de plastică pe atât de pertinentă în Tzara mea). În ce mă priveşte, nu mi-am depăşit "complexul" decât în anii IV-V (anul terminal şi, respectiv, masteratul), atunci când m-am adaptat mai mult sau mai puţin mediului estudiantin ieşean şi am început să fac cu adevărat faţă cerinţelor universităţii. Până atunci îmi petreceam timpul frecventând alternativ, în afara orelor obligatorii, un anumit grup de studenţi basarabeni, un alt cerc de studenţi "din Ţară" şi biblioteca. De altfel, atmosfera generală a Universităţii din Iaşi o găseam mai degrabă apăsătoare – de rigoare şi austeritate –, asemănătoare întrucâtva unei mănăstiri, îmbâcsită de o erudiţie, căreia pe atunci îi vedeam destul de vag rostul. Îmi explic acum, retrospectiv, sentimentul amestecat de datorie şi de revoltă pasivă, pe care îl păstrez de la perioada în care îmi făceam studiile la universitatea ieşeană, ca fiind efectul a doi factori diferiţi: 1) imaturitatea mea relativă (în anul I nu aveam decât 17 ani) şi deci indecizia mea în ceea ce priveşte vreun proiect de viitor, şi 2) modelul autoritar de funcţionare a instituţiei. Ultima o deduc în primul rând din raportul flagrant de inegalitate care exista între student şi profesor, dar şi din felul în care se desfăşurau cursurile şi seminarele, ambele de natură să înfrâneze libertatea de manifestare şi de gândire a studenţilor. România tocmai ieşise în acea vreme dintr-un regim totalitar, poate mai aprig decât cel din URSS, cel puţin în a doua jumătate a anilor 1980, iar aceasta nu a putut să nu se răsfrângă asupra aşezămintelor ei de învăţământ. Pe lângă aceasta, Iaşiul, deşi este unul din cele mai importante centre universitare din Ţară, e un oraş de provincie, fapt care explică în parte "întârzierea" lui faţă de Bucureşti în privinţa reformei legilor nescrise ce funcţionau în mediul universitar după 1989.
Regimul ceauşist a fost fără îndoială cel mai draconic, în multe privinţe, dintre toate câte existau în acea perioadă, dar el a permis totuşi în România o permeabilitate însemnată faţă de valorile intelectuale din Occident. Accesul, deşi controlat, la cultura occidentală este marele avantaj pe care îl aveau (şi îl mai au şi acum) universităţile româneşti faţă de instituţiile superioare din ex-URSS, în speţă cele din RM, deschise exclusiv faţă de realizările ştiinţifice şi culturale de la Moscova şi Leningrad (St-Peterburg). Îmi dau bine seama acum că universitatea ieşeană a fost şi rămâne un adevărat făgaş de cultură europeană, atât pentru tinerii din România cât şi pentru cei de la noi. Le datorez foarte mult, în formaţia mea, unor profesori de la Universitatea din Iaşi, pe care i-am descoperit abia în anii IV-V, anume dna Magda Ciopraga (fiica reputatului savant) şi dl Luca Piţu, acesta din urmă răsturnându-mi înţelegerea, până atunci destul de plată şi incoloră, despre vocaţia de intelectual şi pedagog.
2. În anul când am absolvit facultatea şi studiile aprofundate la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi (1996), m-am întors la Chişinău, unde am fost angajat cu multă disponibilitate – deficitul de "cadre" mă avantaja de departe în acest sens – în post de lector asistent de literatură franceză contemporană la catedra de literatură universală, în cadrul USM. Experienţa predării a fost extrem de formativă în primul rând pentru mine, în ciuda (sau poate graţie) caracterului ei precoce. Am reuşit chiar să-mi creez o imagine favorabilă de tânăr lector novator şi capabil, printre studenţi, dar şi printre unii profesori mai în vârstă, care m-au susţinut efectiv în acel început de carieră pedagogică. Unii din ei îmi prevesteau totuşi că voi părăsi în scurt timp catedra, din cauza salariului prea modest şi a perspectivelor reduse pe care le atribuiau ei slujbei de profesor la universitatea din Chişinău. Deşi pe moment o denegam cu îndărătnicie, după trei ani de practică didactică la USM, am obţinut o bursă de studii la Şcoala Doctorală în Ştiinţe Sociale de la Bucureşti, care presupunea continuarea studiilor în anul următor la Şcoala de Înalte Studii în Ştiinţe Sociale (E.H.E.S.S.) de la Paris. În prezent pregătesc o teză de doctorat la această din urmă instituţie.
Nu voi zăbovi prea mult asupra avantajelor – primare şi secundare – pe care le pot oferi studiile într-o universitate importantă de la Paris (sau eventual în alt centru universitar occidental). Accesul aproape nelimitat la cunoştinţe, posibilitatea de a asculta pe viu conferinţele marilor minţi în orice domeniu (la Paris, mai ales Litere şi Ştiinţe umane), plonjarea într-un mediu de studenţi şi tineri cercetători din partea locului dar şi din toate colţurile lumii etc. sunt tot atâtea căi de îmbogăţire culturală şi intelectuală. Mă voi deda totuşi unui exerciţiu, oarecum dificil şi ingrat, pentru a conştientiza eventualele riscuri pe care le-ar putea avea o atare experienţă pentru un tânăr originar dintr-o ţară mică din Est, ce aspiră la statutul de intelectual, precum sunt eu.
Pericolul cel mai mare la care este expus un student străin (să zicem basarabean) la Paris (în Occident) este cel de marginalizare, atât în mediul gazdă cât şi în cel de origine. Încerci să te integrezi într-o societate care, înainte de venirea ta, este pe deplin ordonată, echilibrată, codificată, şi în care îţi dai repede seama că nu îţi este rezervat un loc aparte decât unul uşor defavorizat, printre alţi conaţionali şi străini. După o perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată de studii sau lucru în străinătate, te întorci la baştină dar şi acolo viaţa decurge, de bine de rău, după nişte reguli faţă de care simţi însă că ai pierdut familiaritatea. Până la urmă, hotărăşti să te restabileşti în ţara care te-a găzduit o vreme şi care, măcar şi în margine, îţi poate asigura un trai decent. Dar astfel devii, puţin câte puţin, o epavă socială, înstrăinat de valorile moştenite direct, şi totodată nepregătit să le împărtăşeşti în întregime pe cele ale mediului de adopţiune. Acest tip de dezrădăcinare este un adevărat pericol pentru cine decide să-şi părăsească ţara şi mediul social de origine, pentru studii sau altă activitate, fie măcar şi provizorie. E un risc care nu este totuşi inevitabil. Dacă reuşeşti să-ţi elaborezi nişte strategii constructive de integrare în ţara gazdă şi nu îţi arzi irecuperabil punţile de întoarcere în mediul privat şi profesional din "patrie", pericolul de marginalizare îţi va fi minim. Dimpotrivă, situaţia care te poate împinge la limită spre un fel de exil voluntar, este convertibilă într-o adevărată "aventură" formativă, dacă nu chiar un factor de succes, dacă îţi propui să-ţi foloseşti mijloacele şi capacităţile în acest sens.
Dar pe lângă efectul paradoxal de reuşită pe care poate să-l provoace o condiţie iniţială defavorizată, mai există şi un alt "beneficiu" de ordin cognitiv care e în stare să compenseze riscul de dezrădăcinare /marginalizare al studentului basarabean în Occident. Saltul dintr-o cultură în alta (uneori cu o rapiditate de 2 ore jumătate), ocazia de a te întâlni cu oameni veniţi din culturi diferite, te face să adopţi un fel de lentilă echidistantă în maniera de a înţelege lucrurile, pentru a le gândi raportat la culturile care le-au construit şi codificat ca atare. Pentru a vorbi unui francez despre o realitate din Basarabia, trebuie să traduci nu doar conţinutul de suprafaţă al informaţiei în limba acestuia, ci şi să explicitezi datele implicite pe care această informaţie le subînţelege. Un exemplu: ai nevoie să te înarmezi cu multă răbdare şi cu un întreg arsenal de argumente, pentru a-l face pe un occidental să înţeleagă de ce introducerea limbii ruse în şcolile de limbă română din RM este esenţialmente inechitabilă. Iar acest efort de a ţine cont de un punct de vedere diferit (pentru că vine dintr-o cultură şi istorie specifice) te face să-ţi transformi cu timpul propria-ţi optică asupra lucrurilor care îţi erau familiare, înţelegând deopotrivă o poziţie şi contrariul ei, fără să aderi la nici una în totalitate. Avantajul este deci că scapi, măcar parţial, de un etnocentrism а l’envers propriu exponenţilor "micilor" naţiuni, operaţie pe care o cred fundamentală unui demers intelectual autohton.
3. Noţiunile de "patrie" şi "statalitate", pe care le apără cu înverşunare dl V. Stepaniuc, au luat naştere în secolele XVIII-XIX, în urma unui concurs şi a unei intense circulaţii – a ideilor şi a intelectualilor – cu adevărat internaţionale (avant la lettre). Liderul comunist se revendică de la aceste noţiuni pentru a chema, dimpotrivă, la închiderea mai strânsă a hotarelor, în special pentru studenţi. E un discurs ce reproduce cu fidelitate logica politicii jdanoviene. O călătorie în Europa i-ar fi de bun augur pentru împrospătarea concepţiilor despre frontiere şi statalitate.
Dacă pe dl Gh. Sima l-ar fi interesat cu adevărat ridicarea nivelului de educaţie şi de trai în RM, ar fi încurajat plecarea tinerilor moldoveni la studii în universităţile occidentale, ba chiar şi le-ar fi favorizat întoarcerea, după absolvirea facultăţii, prin asigurarea lor cu locuri de muncă calificată.
Poziţia eminamente antioccidentală (şi deci antidemocratică) a guvernanţilor moldoveni este consecventă faţă de interesele şi scopurile lor politice, care urmăresc restaurarea unei dominaţii de tip neo-colonial în RM, prin prisma cărora îşi definesc ei ideile de "patrie", "patriotism" şi "statalitate".
Andrei Cuşco,
doctorand, Departamentul Istorie,
Central European University, Budapesta, Ungaria
1-3. Problema plecării tinerilor la studii în Occident şi în România este, într-adevăr, una centrală atât pentru înţelegerea situaţiei din Republica Moldova, cât şi pentru evaluarea perspectivelor de viitor ale acestui stat. Cred că aici există un întreg şir de întrebări şi contradicţii care ar trebui mai întâi elucidate pentru a răspunde în cunoştinţă de cauză la obiecţiile şi dificultăţile care răsar din acest fenomen complex. Mai întâi, este vorba de ceea ce este numit "brain drain" sau migraţia forţei de muncă calificate spre Occident. Acest fenomen este, evident, comun tuturor ţărilor "fostului bloc socialist", dar în cazul Republicii Moldova a atins cote într-adevăr alarmante. Însă aici apare, după părerea mea, o distincţie artificială între migraţia "creierelor" şi emigrarea în masă a oamenilor de la ţară (în majoritate, dar nu exclusiv) în căutare de muncă în străinătate. Cu riscul de a susţine o evidenţă, aş vrea să subliniez că motivele fundamentale ale acestor procese sunt identice şi nu e cazul să le separăm. Această introducere mi-a fost sugerată de un articol mai vechi al dlui C. Tănase de la Timpul, care vorbea, încercând o analiză "sociologică" a intelectualităţii basarabene, despre transformarea celor care se întorc de la studii din Occident într‑o "castă" interesată doar de propriile interese înguste. Observaţia este, din păcate, pertinentă, dar nu ne ajută să găsim cauzele acestei evoluţii. Dincolo de cauza evidentă a sărăciei şi imposibilităţii de a-ţi construi o carieră decentă în Basarabia pe tărâm intelectual fără eforturi aproape supraomeneşti, există şi alt motiv, potenţial mult mai grav. Anume, este vorba de sărăcia intelectuală a universităţilor noastre care ar trebui să fie centrele progresului şi ale depăşirii stagnării intelectuale. Această carenţă este determinată, mai ales, de motive "obiective", însă nu se poate ignora factorul subiectiv şi lipsa unei deschideri spre alte spaţii, în afara celui circumscris ţinuturilor "mioritice" sau, în cel mai bun caz, a celui rusesc, din care, însă, nu se ia întotdeauna ceea ce este valoros. În ultimul timp tendinţa pozitivă de intensificare a contactelor cu mediile intelectuale româneşti riscă să fie şi ea stopată. Mai mult, chiar în România are loc o luptă acerbă între tendinţele noi şi cele perimate, sfârşitul căreia e încă departe. În aceste condiţii, o deschidere spre Occident e necesară, nu pentru a adopta în mod mecanic valorile şi prejudecăţile occidentale, ci pentru a avea un tablou clar şi, pe cât posibil, echidistant, a diferenţelor dintre cele două tradiţii – estică şi vestică (dacă, într-adevăr, putem vorbi de tradiţii coerente). Sigur, intenţii bune există, dar trăsătura de bază care caracterizează schimburile noastre intelectuale cu Occidentul este discrepanţa uriaşă între declaraţii şi fapte, totul rezumându-se de cele mai multe ori la împrumuturi superficiale care nu schimbă esenţa sistemului vechi de instruire, din aceasta rezultând un curios hibrid. Această lungă introducere va clarifica, sper, motivele care m-au determinat ca, după absolvirea facultăţii de istorie a USM, să-mi continuu studiile la Central European University (Universitatea Central Europeană) de la Budapesta.
Absolvind facultatea în anul 2001, eram dominat de sentimentul de frustrare provenit din conştientizarea faptului că şansele mele de perfecţionare în profesia pe care mi-am ales-o sunt minime în cazul continuării studiilor în Basarabia. Atât din motivele menţionate mai sus, cât şi din unele considerente mai specifice, am căutat o posibilă soluţie a acestei probleme şi am avut norocul să fiu acceptat la programul de masterat al Departamentului Istorie al CEU, ca urmare a concursului organizat de această instituţie la faţa locului, prin intermediul Fundaţiei Soros. Mi s-a părut o variantă ideală şi din cauza ancorării intereselor universităţii în regiune, ceea ce îmi oferea o posibilitate unică de a studia într-un mediu divers şi, totodată, sensibil la problemele Europei de Est şi Centrale într-o mai mare măsură decât o instituţie pur occidentală. Deşi fondată doar cu 11 ani în urmă, CEU şi-a creat deja reputaţia unui centru solid de performanţă intelectuală în domeniul ştiinţelor sociale. Într-adevăr, nu am fost dezamăgit, fiindcă acest centru de studii postuniversitare combină în mod fericit modelul american de organizare a studiilor şi cercetării cu o orientare spre realizările ştiinţei europene, atât din vestul, cât şi din estul continentului. Astfel, se încearcă combinarea trăsăturilor pozitive ale ambelor tradiţii.
Sigur, o evaluare comparativă a sistemelor educaţionale din Occident şi din Basarabia este unul din primele lucruri pe care îl faci odată ajuns într-o instituţie internaţională. Din păcate, comparaţia este net defavorabilă Republicii Moldova, din mai multe considerente. Cred că ar fi mai bine să indic momentele care mi s-au părut mai importante, axându-mă, fireşte, pe diferenţele principale. 1) Nivelul teoretic mult mai înalt şi sistematic, care constituie baza oricărei cercetări şi care este doar în stare incipientă în domeniul istoriei în Republica Moldova. Principalul obstacol în calea consolidării aspectelor teoretice în ştiinţele sociale din RM (mai ales istoria) este nediferenţierea dintre nivelul universitar şi postuniversitar de educaţie şi, în plus, natura sistemului de educaţie universitară, ca atare. Universităţile nu sunt privite la noi ca centre ştiinţifice, ci ca "fabrici de pedagogi", curriculum-ul fiind construit în consecinţă. Ceea ce este util şi admisibil la nivel universitar, este inadmisibil şi nociv la nivel postuniversitar. 2) O mai mare flexibilitate a curriculum-ului şi predominarea cursurilor opţionale, ceea ce stimulează independenţa în studiu şi cercetare. Cursurile obligatorii sunt limitate la nivelul elementelor de bază necesare pentru o orientare teoretică sistematică. 3) Accesul mult mai larg la informaţie atât datorită unei biblioteci bogate şi extrem de bine organizate, cat şi graţie resurselor informatice variate, care oferă avantaje extraordinare în raport cu RM. 4) Posibilitatea de a conversa cu studenţi şi profesori atât din regiune, cât şi din afara ei, ceea ce lărgeşte considerabil orizontul intelectual şi cultural şi permite o conceptualizare a poziţiei proprii în termeni diferiţi de ceea ce se întâmplă acasă. 5) Accentul pe aspectele integrative şi comparative, care permit situarea propriului caz într-o perspectivă complet nouă. 6) O atmosferă diferită în relaţia dintre profesor şi student, care se deosebeşte calitativ de structura de "subordonare" existentă la noi (sigur că aici este necesară o preselecţie strictă în etapa iniţială). Există şi alte deosebiri însă nivelul de calitate este net superior şi evidenţiază şi mai clar lipsa de standarde clare de performanţă academică şi de integrare comunitară a instituţiilor de învăţământ superior din RM. Aici aş vrea să fac o precizare: consideraţiile de mai sus se referă la studiile postuniversitare, deşi pot fi aplicate şi etapei anterioare.
Integrarea în acest mediu pentru mine s-a dovedit destul de uşoară, poate că, paradoxal, pentru că atmosfera de provocare intelectuală, viaţă comunitară activă şi toleranţă reciprocă de aici se deosebeşte atât de radical de situaţia de la noi. Însă nu aş vrea să se creeze impresia că în cazul meu nu sunt decât avantaje. Nu a fost intenţia mea să prezint situaţia ca o antiteză între "alb" şi "negru". Sigur că sunt şi numeroase dezavantaje, principalul fiind "deconectarea" de la situaţia din Basarabia şi chiar un sentiment de înstrăinare faţă de mediile profesionale şi ştiinţifice de la Chişinău (mă refer, acum, strict la cazul meu, probabil înstrăinarea crescând în raport cu distanţa). De aici, cred, şi sentimentul de izolare de societatea basarabeană pe care îl simt studenţii basarabeni de peste hotare, chiar şi din România. În plus, există riscul adoptării doctrinelor şi valorilor din Occident într-o formă rigidă, dogmatică, care duce la rezultatul exact opus celui scontat. În general, maximalismul tinerilor basarabeni este un fenomen care absolutizează valoarea ideilor şi nu contribuie deloc la o apreciere lucidă a situaţiei de acasă. Or, ce fel de "societate deschisă" se poate construi pe o astfel de bază? Aici alegerea este, în mare parte, a fiecărui individ în parte. Pentru mine personal, avantajele sunt mai importante, atât timp cât nu dispare echilibrul în judecăţi şi spiritul critic.
Întrucât întoarcerea în Basarabia se amână pentru mine pentru câţiva ani, nu pot încă să decid dacă mă voi întoarce, cu atât mai puţin dacă şi cum voi continua studiile în Occident sau cum voi fi primit în Basarabia. Însă, oricum, întrebarea rămâne: trebuie şi putem să ne întoarcem înapoi? La prima parte a întrebării, fără îndoială, răspunsul e afirmativ, însă partea a doua e mult mai controversată. Şi aici se prefigurează şi comentariul /răspunsul la a treia întrebare. Importante nu sunt atât declaraţiile demnitarilor noştri de astăzi, cât motivele reale care se ascund în spatele lor. Poziţia comunştilor e destul de clară şi se reduce la aceea că ei nu au nevoie de oameni şcoliţi în Occident (nu sunt ei primii şi nici ultimii, această politică a fost promovată de cvasitotalitatea guvernelor de după independenţă). Caracterizarea dată de Stepaniuc studenţilor occidentali se potriveşte cel mai bine chiar guvernanţilor de astăzi, dar nici aceasta nu e cel mai important. Miezul problemei este, cred eu, mai ales de natură psihologică. Guvernanţii noştri din trecut şi prezent suferă de un complex de inferioritate acut, atât faţă de Rusia, cât şi de Occident. Este deja o banalitate aserţiunea că, apărând "statalitatea" RM, în realitate ei se feresc de orice posibilitate de a transforma RM într-un stat viabil, fapt posibil doar o dată cu asumarea identităţii româneşti şi europene a RM. Prin aceasta se şi explică aversiunea declarată a demnitarilor faţă de studenţii "occidentali", care nu e decât un aspect al repulsiei faţă de intelectuali ca atare. Astfel, atâta timp cât asemenea persoane se vor afla la conducere, situaţia tinerilor va rămâne una paradoxală: noi trebuie să ne întoarcem pentru a schimba starea de lucruri, dar nu putem spera la nimic bun dacă ne întoarcem. Iarăşi, fiecare trebuie să facă o alegere. În ceea ce priveşte declaraţia lui Sima, ea poate fi calificată doar ca o "aberaţie", fiindcă în realitate lucrurile stau tocmai invers. Cu cât vom fi mai izolaţi şi fragmentaţi, cu cât mai puternică va deveni "balcanizarea" societăţii basarabene, cu atât mai multe motive vor avea cetăţenii să părăsească un stat care nu le oferă nici măcar siguranţa propriei persoane. Poate, temporar, fluxul va slăbi din cauza represiunilor şi interdicţiilor, dar fenomenul nu va dispărea, ci, dimpotrivă, se va agrava (cel mai elocvent exemplu este fosta RDG). O "alternativă" este degradarea completă a societăţii şi a populaţiei, în general, recte: cam ce se întâmplă astăzi în Belarus sau Coreea de Nord. Dacă aceasta este viziunea guvernanţilor asupra viitorului RM, revenim la problemele psihologice enunţate mai sus. Fără să mai spunem că "împiedicarea" migraţiei este şi extrem de greu realizabilă. Astfel, aceste declaraţii ostile reflectă neputinţa guvernanţilor de a rezolva problemele reale ale societăţii. Populismul primitiv şi falsul patriotism sunt singurele arme care îi mai servesc.
În concluzie, nu trebuie să uităm că trăim într-o lume în proces de globalizare, cu toate părţile rele şi bune ale acesteia. Ignoranţa sau opunerea oarbă acestui proces nu fac decât să ducă la degradare şi izolare, fie în domeniul politic şi economic, fie în cel cultural şi ştiinţific. Pentru a construi o societate viabilă, e necesară conştientizarea proceselor şi tendinţelor globale din societate şi din ştiinţele despre societate, şi tocmai acestei provocări e chemată să-i răspundă o educaţie modernă şi multilaterală.
Mihai Vakulovski,
scriitor, doctorat susţinut la Universitatea Bucureşti
1. Am plecat din oraşul care-mi place foarte mult, oraşul studenţiei mele, Chişinău, într-un moment cînd neapărat trebuia să schimb ceva, ştiam că trebuie să schimb ceva, că altfel izbucnesc. Deci, am absolvit facultatea (Filologia) la Chişinău, apoi, pînă a ajunge la Bucureşti, am mai lucrat 3 ani în cel puţin 3 locuri concomitent (cu mai multe carnete de muncă, se înţelege), printre care la Academia de Ştiinţe şi la Universitatea Pedagogică, al treilea, al patrulea-cincilea… fiind totdeauna altul, la liceul româno-german, la reviste, descărcat-încărcat – ziua, noaptea – tir-uri, etc. (Apropo, într-o singură noapte de descărcat puteai să faci de două-trei ori mai mulţi bani (ei, lei, nu bani, vorba lui Iova) decît, pe lună, la academie şi la universitate luate la un loc, dar destul de rar reuşeam să intru în "echipă", şi atunci numai datorită fratelui meu, în acel moment student la Universitatea de Stat din Moldova şi în relaţii oarecum mai strînse "cu băieţii" (toţi, de fapt, intelectuali, crede-mă). Alt "fapt divers" e că studentele mele din România aveau o bursă mai mare decît leafa mea de lector, dar asta aşa, ca o paranteză). Cînd am simţit că energia (negativă?) acelei situaţii, existenţiale, dă peste margini, am hotărît că doctoratul în străinătate e varianta cea mai potrivită, puteam să mă duc, de la universitate, fără examene – la Universitatea de Vest din Timişoara şi, de la academie – unde vroiam, dar cu examene, o parodie pe care, ca scriitor, e mişto s‑o trăieşti. Aşa am ajuns la Universitatea din Bucureşti, unde am vrut, iniţial, să-mi fac doctoratul la teoria literaturii, cu Mircea Martin, dar am făcut, şi mai bine, literatură contemporană, cu, şi mai bine (cel mai bine), Nicolae Manolescu. Bineînţeles că toate astea au istorii mai lungi (şi mai interesante), dar trebuie să respect spaţiul oferit de revistă (şi asta e, la fel, bine). Norocul meu (acelaşi) a fost că, de la 2 ani, doctoratul, la zi, s-a lungit, după noul sistem, exact de pe 1 noiembrie 1997, de cînd începeam eu studiile, la 4 ani. Aşadar, cunosc lumea universitară chişinăuiană şi din postura de student, şi ca şi lector şi pot să spun cu mîna pe sigla revistei "Tiuk!" (www.freewebz.com/tiuk!) că nu există o diferenţă majoră dintre studiile din Chişinău şi România, ba înclin să cred că n-am greşit cînd am refuzat (categoric) să mă transfer, la anul I, în România. Totul depinde de tine, apoi şi de lectori, dar poţi să înveţi oriunde (ei, nu chiar oriunde: în orice capitală), şi acum, după ce cam ştiu cu ce se mănîncă învăţămîntul românesc, nu cred că aş schimba Chişinăul cu altceva decît Bucureştiul. Părerea mea… Am avut şi eu, la Chişinău, lectori buni şi foarte buni, sînt şi în Bucureşti (Cluj, Iaşi, Braşov, Timişoara…) profesori cretini şi imbecili. Dar n-aş fi făcut niciodată doctoratul la Chişinău, nici la zi, nici la f.f. – numai nu asta! Aici Basarabia chiar are ce învăţa, începînd de la examenele de intrare; ce să mai vorbim de sistemul de învăţămînt, cu totul aiurea. La Bucureşti mai întîi "mi-am ales" cursurile: am fost cam la toţi profii la cîte o oră şi am văzut că sînt şi meşteri mari (mi-au plăcut şi cursurile lui Mircea Cărtărescu, mai ales pentru Mircea Cărtărescu, nu neapărat pentru ce preda, Ion Bogdan Lefter, Eugen Negrici), dar Manolescu mi-i întrece, e clar că nu e nimeni ca Manolescu, chiar poa’ să-l cheme tot Manolescu. Ei, avînd asemenea exemplu, e aproape imposibil să pierzi timpul, ne-a fost bine împreună, am încercat să nu-l deranjez (cu nimicuri), iar el m-a lăsat în pace să-mi scriu teza (conducătorul ştiinţific perfect, pe bune!), totul a fost OK, mi-am şi susţinut-o, pe ea, pe teză, care e, de fapt, o trilogie "optzecistă": un volum de critică, unul de interviuri şi o antologie, cărţi "în curs de apariţie" la o editură bucureşteană (deşi le-am propus şi unei edituri chişinăuiene). Într-adevăr, studiile în străinătate pot deveni o aventură, mai ales în România, dacă eşti basarabean, dar nu numai, de exemplu, am avut 3 colegi de cameră străini, un spaniol, un macedonean şi un francez: toţi au fugit la mami, cel mai mult a rezistat macedoneanul: vreo 2 (maximum 3) luni, asta s-a întîmplat însă şi cu destui basarabeni. Riscul e să te închizi într-o gaşcă basa, să vorbeşti numai în rusă şi să începi să-i urăşti pe toţi românii – asta înseamnă, pentru studenţii basarabeni din România, că îţi păstrezi specificul "naţional". Eu, cînd, după multe aventuri/încercări (dar din alea, super-nasoale) am ajuns, în sfîrşit, în faţa administratorului căminului în care am locuit 4 ani, şi, parcă văd, nea Mircione şi amanta lui, lenjereasa, o femeie tare de treabă, m-au întrebat cu cine vreau să fiu în cameră, cu basarabeni, români sau străini, ţin minte că n-am stat nici o secundă pe gînduri "Numai nu cu basarabeni" (dar despre colegii mei de cameră din timpul studiilor – 5 ani de facultate şi 4 ani de doctorat – scriu, de ceva vreme, o carte).
2. În timpul doctoratului m-am concentrat asupra tezei, care mi-a mîncat aproape tot timpul, fără a neglija însă revistele la care publicam înainte, îmi scriam teza, scriam şi la reviste, însă am încercat să nu mai muncesc altundeva. Fireşte că nu s-a putut, aveam mai multe variante, cînd am făcut greşeala fatală – am acceptat să mă duc din Bucureşti, într-un moment greu pentru editorul şi editura la care am fost momit. (…) Acum mi-am găsit, cu ajutorul unui prieten, se înţelege, un serviciu cel puţin tot atît de interesant ca şi redactor la o editură, sînt cercetător la IRIR (Institutul Român de Istorie Recentă, Bucureşti), fac o carte de interviuri cu supravieţuitorii Holocaustului, călătoresc mult, cu fotoaparatul în gît, prin România, care e o ţară super-faină, o ţară deosebit de atrăgătoare, frumoasă!, institutul îmi plăteşte şi drumul şi hotelul, eu fac interviurile (adică, vorba unei prietene, pun întrebări), fiind totodată şi redactor, iar "şef" mi-s singur, şi, dacă vreau, prietenul meu, scriitorul Marius Oprea, director al institutului fiind profesorul Andrei Pippidi, nepotul pe linie maternă al lui Nicolae Iorga. Deci, se poate! Pînă la încheierea programului cu supravieţuitorii Holocaustului voi fi cu siguranţă aici, la IRIR, apoi, vorba preşedintelui abonat al ţării, "vom vedea". Poate că am să intru şi eu în NATO. Dar poate că am să mă întorc în Patrie, ca să pot răspunde la ultima parte a întrebării. În "timpul liber" fac – cu multă plăcere – "revista electronică "Tiuk!", împreună cu Alexandru Vakulovski, Carmina Trâmbiţaş, Nicoleta Cliveţ, Dan Perjovschi (grafica), Viorel Ciama (web master) şi Cristian Cosma, dar asta n-are nici o legătură cu studiile în România.
3. Numele amintite de voi nu-mi spun nimic, şi mă bucur de asta. La ultimele alegeri şi R. Moldova, şi România au lovit bara, în România situaţia politică fiind cel puţin tot atît de gravă ca şi în RM, gîndiţi-vă numai la faptul că în al doilea tur oamenii sperau să cîştige Iliescu (şcolit în gorod Moscva), căci ăsta candida la preşedinţie cu C.V.Tudor, un ultranaţionalist cu o biografie jegoasă. Nu cred că cei plecaţi peste hotare devin aşa, pur şi simplu, "patrioţi" ai acelor ţări. Patriotismul nu e un fel de dragoste, un microb – nu cred că, dacă eşti cît de cît echilibrat psihic, poţi să devii patriot al unei ţări străine (cu România, însă, e – un pic – altceva, cum zicea proful meu de la şcoala de pictură pentru copii, "(Michelangelo e) altă mîncare de peşte"). Doar că trebuie să fii orb sau prost-prost ca să nu vezi cît de rău trăiesc oamenii în R.Moldova, asta fiind valabil şi pentru România, se înţelege. Nu cunosc nici un tînăr din România care nu vrea să emigreze (cunosc însă sute care s-au cărat şi nu s-au mai întors, mii care au şi reuşit "să iasă afară"), toţi se gîndesc numai la asta: să plece; şi aici e vorba, evident, şi de intelectuali (de fapt, în primul rînd de intelectuali); orice tînăr scriitor din România preferă să strîngă căpşune în Spania sau să spele vasele pe-un vapor american decît să lucreze la un ziar sau să predea la o universitate din ţară, chiar dacă (poate) se gîndeşte (înainte de a se căra) că după ce va robi cîţiva ani în străinătate (pe bani, nu pe nasturi) se va întoarce şi-şi va face o revistă-editură etc. Dacă m-aş întoarce la Chişinău, oare mi-aş găsi un serviciu care mi-ar asigura un trai cît de cît decent? Mi-aş putea închiria o garsonieră, aş putea spera să pot aduna ceva bani pentru a-mi cumpăra vreodată o locuinţă? Ce ziceam? Despre ce hemoragie era vorba?
Inna Negrescu
1. Mă consider unul dintre studenţii avantajaţi care au avut şansa să facă studii în România. Nu pot să spun că această decizie a fost stabilită înainte de vreme (cu toate că m-am gândit de multe ori la o asemenea posibilitate). Am dat admiterea la Facultatea de Filologie din Chişinău în 1994, moment în care am aflat de existenţa unor burse pentru România şi bineînţeles că m-a interesat subiectul. O primă cauză a acestei opţiuni a fost faptul că am vrut să fac Filologie Clasică, facultate care nu exista în cadrul Universităţii de la Chişinău. M-am gândit imediat şi la avantajele pe care mi le puteau oferi aceste studii acolo. Mă confruntasem deja cu problema absenţei manualelor de limbă română şi, nu în ultimul rând, cu absenţa multor cărţi indispensabile unui elev interesat de literatură. Optând pentru această bursă se rezolvau şi aceste probleme. Ajunsă în România, am încercat, pe cât posibil să mă integrez contextului universitar. Nu pot să spun că a fost uşor. Chiar dacă vorbim aceeaşi limbă, nu au lipsit dificultăţile legate de exprimare. Dificultăţi care pe parcurs au dispărut. Această integrare a fost posibilă şi datorită profesorilor şi, în special, a colegilor din partea cărora am avut un suport moral deosebit. Am avut norocul să-mi predea nişte profesori extraordinari, care m-au influenţat foarte mult. Am făcut nişte studii care mi-au servit ca punct de plecare pentru ceea ce aveam să fac mai târziu. Datorez studiilor de acolo o serie de lecturi şi cunoştinţe pe care, în mod obişnuit, nu aveam cum să le deprind în alte împrejurări.
Nu văd care ar fi riscurile în cazul unei "aventuri" în ceea ce priveşte urmarea unor studii în afara ţării, dar avantajele, pe care le-am obţinut ca rezultat al acestor studii, sunt numeroase. Mă refer la avantajele legate de specialitatea mea, în primul rând. Am avut acces la multă informaţie care nu era stocată doar în biblioteci, în plus, contactul cu o serie de personalităţi de acolo m-au îmbogăţit spiritual foarte mult. Mi se pare că aceste experienţe sunt absolut necesare şi indispensabile când este vorba de formarea unui tânăr, ca intelectual şi ca om, întâi de toate. Singurul "risc", dacă am putea să-l numim aşa, ar fi ca posibilitatea contaminării din partea noului mediu de reşedinţă să fie atât de puternică, încât să se anihileze toate acele diferenţe ce ţin de apartenenţa ta la mediul originar (vrem noi sau nu vrem, dar cred că fiecărui individ îi sunt inerente o serie de trăsături specifice ambientului din care provine, un anume colorit local).
2. M-am întors de curând la Chişinău cu intenţia unui proiect de doctorat. Motivul revenirii mele în ţară a pornit de la acest proiect, pentru care am nevoie de mult material lingvistic specific zonei noastre (într-un fel, anume acest mediu basarabean a fost cel care m-a determinat să-mi aleg subiectul de doctorat). Propunerea mea a fost salutată chiar de la început şi interlocutorii mei s-au dovedit a fi destul de deschişi şi interesaţi. Am observat că în Moldova există o nevoie acută de foarte multe lucrări legate de domenii relativ noi. Mă refer, în special, la Lingvistică, Sociolingvistică, Pragmatică. După primul examen susţinut la Doctorat, am remarcat opţiunea candidaţilor pentru aşa-numitele teme tradiţionale şi arhicunoscute, care nu îmbogăţesc cu nimic acest domeniu atât de dinamic. Ceea ce m-a întristat a fost să constat o lipsă acută a specialiştilor în Lingvistică (mă refer la capitolul Pragmatică care, din păcate, este prea puţin cunoscut aici). Dar şi mai mare mi-a fost uimirea să aflu de o eventuală respingere a proiectului meu, determinată de lipsa la Chişinău a coordonatorilor specializaţi în domeniul Pragmatică. În toate există un început şi nu văd în acest refuz, mai mult sau mai puţin direct, un argument foarte puternic şi întemeiat. Sper ca în viitor să putem pune bazele unui manual bine documentat pentru studenţii de la Filologie. Şi mai sper că acea reticenţă, pe care am simţit-o la început, să dispară pe parcurs şi să nu ducă la o ulterioară abandonare a proiectului.
3. Nu mă recunosc nicidecum într-o postură de "agent de influenţă" şi nu văd cum şi în ce mod aceşti tineri ar ameninţa statalitatea Republicii Moldova.
Într-adevăr, s-a observat că mulţi tineri basarabeni, după terminarea studiilor, rămân în ţara de adopţie. Dar s-au întrebat oare parlamentarii noştri de ce, în majoritatea cazurilor, ei optează pentru această variantă? Oare decizia lor nu se datorează climatului politic instabil din R. Moldova? Ce condiţii şi ce posibilităţi li se creează acestor tineri ca ei să se întoarcă în ţară? Să fie oare izolarea o soluţie potrivită şi înţeleaptă în ce priveşte încercarea de a opri această emigrare în masă a intelectualilor? Mi se pare o idee aberantă şi total deplasată. Cum poţi să aplici o asemenea viziune în contextul globalizării? Astăzi a devenit de‑a dreptul imposibil să vorbim de intelectuali, în adevăratul sens al cuvântului, fără ca aceştia să nu fi avut experienţa Occidentului. Un intelectual înseamnă, în primul rând, un om bine informat, o persoană care circulă şi care face cunoştinţă cu diverse structuri occidentale. Avantajele acestei ţări vor fi cu atât mai mari, cu cât se vor crea mai multe posibilităţi pentru ca tinerii basarabeni să devină un fel de "mesageri" ai informaţiei şi ai politicii din Vest, că doar spre asta tindem, nu?
Iulian Robu,
traducător, ziarist, jurnalist cultural
1. Prima dată am plecat în 1992 la Universitatea Americană din Bulgaria (or. Blagoevgrad), unde am urmat întreg cursul universitar de 4 ani. Imediat după aceea (în 1996) an fost acceptat la masterat la Universitatea Central Europeană (1996-97, Budapesta). După o pauză de 3 ani am mai făcut un program postuniversitar fără grad la Academia Istropolitana Nova (2000-2001, Bratislava). Masteratul a fost în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, iar celelalte două programe au fost în jurnalism.
Calitatea programelor academice pe care le-am urmat nu se compară cu cele de aici. În primul rând prin diversitatea subiectelor, iar în al doilea prin posibilitatea de a-ţi forma singur cam jumătate din volumul curriculum-ului după interesele tale, alegând din mai multe opţiuni de cursuri. Şi atunci studiile nu mai devin o corvoadă necesară ci o explorare captivantă. Un alt plus la calitatea sistemului american este procesul interactiv de studii, când studentul efectiv interacţionează cu profesorul la ore şi în afara orelor, şi nu doar absoarbe, iar apoi regurgitează ceea ce i-a declamat profesorul la curs. Deoarece procesul de studii este captivant cam pentru toţi studenţii, în mediul studenţilor se creează o încărcătură intelectuală şi creativă foarte puternică din care te poţi alimenta permanent; un motiv pentru aceasta este şi faptul că universităţile americane înfiinţate în Europa Centrală după 1990 se axează pe ştiinţele umanitare, mai creative, şi nu pe cele exacte. (De exemplu, la Universitatea Americană din Bulgaria cei cam 700-800 de studenţi publicau un ziar, aveau un post de radio non-stop, şi două reviste literare, pe lângă sumedeniile de cluburi de cinema, teatru, filozofie etc.)
Despre riscurile pe care le percep eu, vorbesc în răspunsul la întrebarea următoare.
2. Există un risc, însă, mai degrabă un preţ, pe care îl plăteşti pentru studiile multe şi diverse: când te întorci în Moldova îţi dai seama că ţi-ai schimbat forma, că nu te mai potriveşti, că observi lucruri care înainte făceau parte din normalul cotidian. Da, ai mai multe oportunităţi profesionale, eşti respectat pentru că, de, ai diplome din "străinătăţuri", dar încep să ţi se arate nişte lucruri care nu ţi se mai par normale, ceea ce-ţi creează o stare de disconfort lăuntric. (Ceea ce numesc eu "moldovenisme", de exemplu: taxatorii din troleibuz percep faptul neachitării călătoriei ca pe o insultă personală şi nu ca pe o încălcare a regulilor comerciale, şi de aceea se ceartă cu pasagerii ca nişte birjari în loc să-i amendeze sau să-i dea afară din transport.) În plus, fiind alintat de acel mediu academic prin accesul larg la surse academice şi artistice pe care îl oferă (reviste străine, filme, teatru, expoziţii de artă, conferinţe şi lecţii ţinute de oameni remarcabili despre care numai citeşti în presa străină), revenit în Moldova te apucă o "foame" soră cu moartea. Aici nu mai găseşti mediul din care să te alimentezi în continuare, şi nici diversitatea de surse prin care barem să-ţi întreţii oarecum aspiraţiile cognitive şi spirituale. Din aceste motive după fiecare revenire căutam căi de a pleca din nou.
Paradoxal, dar la un moment dat, după Academia Istropolitana Nova, nu am mai vrut să plec, după cum îmi dorisem înainte. De fiecare dată când plecam cu o bursă intenţia mea era să nu mă mai întorc. Dar este mai dificil acest lucru în ştiinţele umanitare, cu excepţia cazului când urmezi o carieră academică. Or pe mine mă atrage mai mult munca aplicată şi, nefiind în stare să-mi găsesc de lucru după terminarea facultăţilor, eram nevoit să mă întorc. La AINova mi se propusese să rămân să predau la jurnalism, dar din motive personale am fost nevoit să revin acasă. Dar tot răul spre bine: în Moldova am început să "redescopăr" prietenii mai vechi şi să-mi fac altele noi, realizasem că tot aici mă pot împlini profesional mai bine (profesia de traducător, ocupaţia mea de bază, nu este una geografic-universală). Mai descoperisem şi un aspect plăcut al societăţii de aici – relaţiile dintre oameni mai poartă acea căldură care începe să fie înlocuită în Vest şi în Europa Centrală de raţionalismul rece. Şi cred că 11 septembrie mi-a cimentat definitiv această schimbare de atitudine, nu de frica avioanelor căzătoare, ci de dezgustul faţă de politicile de copil isteric pe care le-a manifestat Vestul. Acum încerc să mai "ies" la şcoli de vară şi alte evenimente scurte, unde îmi iau "doza" care să-mi ajungă până la următoarea posibilitate de a ieşi. Deci am început să-mi creez nişa mea, socială şi profesională, care să-mi acomodeze forma schimbată de experienţele din străinătate.
3. Cred că plecarea tinerilor basarabeni nu trebuie prevenită prin ermetizarea Moldovei, ci prin deschiderea ei. Or doar atunci Moldova are şanse de a se egala cu ţările spre care se scurg creierii, după principiul vaselor comunicante. Tinerii pleacă pentru că aici nu au condiţii, nici materiale şi nici intelectuale. Iar noţiunea de patriotism, determinat doar de faptul naşterii într-o ţară concretă, este mult depăşită. Globalizarea şi mobilitatea geografică extraordinară a relegat această noţiune cărţilor de istorie. În lumea modernă, cosmopolită şi mobilă, nu mai poţi apela la noţiuni efemere ca patriotismul, ci trebuie să prestezi. (Apelul la patriotism atinge în Moldova cote ridicol de naive. Lucrând odată cu un jurnalist de la The Economist, ne-am dus să facem un interviu cu primul-ministru de atunci. Înainte de aceasta călătorisem câteva zile prin satele Moldovei. Când jurnalistul a constatat că văzuse multă sărăcie, primul-ministru ne-a întrebat indignat ce partid ne plăteşte. Iar după ce a apărut articolul în The Economist, unde se prezentau date economice ale Băncii Mondiale şi se constata că Moldova este cea mai săracă ţară a Europei, m-a sunat unul din consilierii primului-ministru şi m-a dojenit părinteşte de lipsă de patriotism — cum puteam să lucrez cu un om care scrie aşa ceva despre Moldova!) Multe din cunoştinţele mele pleacă pentru că nu văd în Moldova un viitor pentru copiii lor şi doresc să le ofere ceva mai bun. Iar guvernanţii — atât cei de azi cât şi cei de ieri — trebuie să înceteze elaborarea politicilor personale şi să treacă la politici naţionale. Aşa a făcut Irlanda: acum 20-30 de ani Irlanda era şi ea o ţară agrară din care fugeau toţi cum puteau. După liberalizarea politicilor economice şi de alt fel, foştii emigranţi se întorc. Exemplul este grăitor. Iar dacă caracterul "singular şi sfânt" al statului Moldova duce la exodul populaţiei sale, atunci acest caracter reprezintă o problemă. În final scopul guvernării unui stat nu trebuie să fie conservarea cu orice preţ a unor caracteristici atavizate, ci asigurarea bunăstării şi confortului vital al locuitorilor săi. În jurnalism există o regulă practică pentru găsirea explicaţiilor unor situaţii incongruente: "urmează banul" (follow the buck). Urmăreşte lanţul intereselor personale şi astfel vei ajunge la sursa problemei.
Radu Gorincioi,
absolvent al Liceului teoretic "M. Eminescu" din Iaşi, magistru în Ştiinţe Politice, doctorand la Universitatea de stat din Moldova
1. Anii de graţie 1988-1991, în care unele state din Europa Centrală şi de Est s-au debarasat de socialism, comunism, iar altele şi-au proclamat suveranitatea şi independenţa, au adus cele mai spectaculoase schimbări din istoria postbelică a acestui secol. Principalii beneficiari ai transformărilor democratice au fost, bineînţeles, tinerii. Fie că au devenit peste noapte protagonişti ai dramaticelor procese din perioada tranziţiei sau că au rămas simpli figuranţi, majoritatea tinerilor s-au aventurat în epopeea tranziţiei cu multă dăruire de sine şi cu enorme sacrificii mentale şi materiale. Ei sunt cei care au acceptat din start ireversibilitatea reformelor economice şi universalitatea valorilor democratice, cei care s-au implicat, mai mult sau mai puţin activ, în definitivarea tranziţiei în ţara noastră. Încadrându-se în diverse activităţi comerciale, în afaceri pe cont propriu, în proiecte internaţionale şi organizaţii neguvernamentale, în programe de schimb academic sau pur şi simplu în "cucerirea" străinătăţii, tinerii au adus un suflu nou în toate. Prin spiritul lor neconformist şi imprevizibil, anti-st şi pro-ist, tinerii şi-au lăsat amprenta originală pe caldarâmul tranziţiei.
Dar vicisitudinile istorice de după 1989 au imprimat tinereţii şi o mare doză de scepticism, cinism şi tragism chiar. Marea dramă a majorităţii tinerilor este de a se fi format în vacuumul valoric al unei Basarabii lipsite de identitate. Drama unei mici părţi a tinerilor, a celor care au avut şansa de a studia în România, este de a fi educaţi într-un spaţiu cultural-spiritual diferit. Dacă primii au devenit străini faţă de propria limbă, istorie şi cultură comună, cei din a doua categorie s-au transformat în nişte străini faţă de propria casă. Tragismul acestei situaţii apare atunci când, după mulţi ani de despărţire amară, foştii colegi, prieteni sau chiar rude s-au perceput drept străini. Atunci când cei care studiaseră în România şi cei rămaşi la vatră au intrat în contact – ei erau deja nişte străini. Vorbeau aceeaşi limbă, împărtăşeau aceeaşi istorie vitregă, discutau despre aceiaşi clasici şi despre aceleaşi fluctuaţii economice, dar gândeau, totuşi, diferit.
Sistemul valoric era invers-proporţionat, coordonatele mentale erau disbalansate, iar expectaţiile lăuntrice se aflau la cote diametral opuse. Însă tuturor le era comună o puternică reacţie de repulsie faţă de celălalt. Altfel spus, fiecăruia îi repugna felul în care celălalt se îmbracă şi se comportă, precum şi modul celuilalt de a gândi şi a privi lumea. În fine, percepţia viitorului era diametral opusă. În timp ce primii nu vedeau alt viitor decât în evadarea imediată şi permanentă din provizoratul tranziţiei prin agonisirea unor averi peste hotare, cei din urmă îşi vedeau realizate aspiraţiile materiale şi intelectuale în cadrul mai larg al unei Românii-membre a NATO şi UE.
Totuşi, golul valoric, pe care abia de l-au putut umple anii de şcoală şi/sau studenţie în România, nu a reuşit să suplinească şi imensul vid spiritual format în lipsa dragostei părinteşti. Iar dacă dragostea faţă de părinţi precede, deşi nu înlocuieşte, dragostea faţă de Patrie, lipsa celei dintâi face imposibilă apariţia celei din urmă. Cu toate acestea, afectivitatea părintească nu este o condiţie sine-qua-non a patriotismului, la fel cum patriotismul (naţionalismul) insuflat nu presupune o afecţiune părintească pe potrivă. De aceea, mulţi părinţi de factură comunistă şi-au trimis odraslele la studii în România pentru a le oferi o şansă în plus, ei înşişi nefiind în stare să se debaraseze de mentalitatea veche. Totodată, mulţi absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ din România nu s-au mai întors acasă de teama de a nu se simţi excluşi sau de a nu redeveni la condiţia de mai înainte. Însă cel mai trist rămâne faptul că mulţi colegi de-ai mei nu au dorit/încercat nici să se integreze în marea familie românească, dar nici să fie asociaţi cu fraţii lor basarabeni. Aceştia, de regulă, sunt tinerii anonimi din stânga Nistrului sau din regiunile limitrofe dens-populate de minorităţi. Esenţa "aventurii" lor peste hotare rămâne o enigmă pe cât de ciudată, pe atât de zguduitoare.
În fine, orice am spune, marele avantaj formativ al acestor studii este incomensurabil mai mare pentru majoritatea tinerilor basarabeni responsabili, decât multiplele dezavantaje apărute pe fundalul neadaptării lor la realităţile unei Românii în continuă schimbare. Cei care au înţeles acest lucru sunt personalităţile de mâine ale unei Europe lărgite.
2. Dilema de a fi rămas în România sau de a se întoarce acasă îi frământă pe majoritatea tinerilor plecaţi la studii peste hotare. Din cauza condiţiilor materiale precare şi a disconfortului moral, de regulă, primul gând este de a pleca cât mai departe şi, dacă e posibil, pentru totdeauna. Intensitatea cu care aceste sentimente evoluează determină nivelul dramei interioare a fiecăruia. Media sinusoidală a acestor fluctuaţii este rezultatul deciziei finale la majoritatea tinerilor. Cu toate acestea nu trebuie neglijat rolul întâmplării şi al destinului în această ecuaţie ontologică.
Faptul că m-am întors acasă a fost un rezultat al sumei deziluziilor şi al aspiraţiilor mocnite în timpul anilor de studiu. Terenul acestora este presărat cu amintirile visurilor neîmplinite şi cu gustul ţarinei nebrăzdate. Teama înstrăinării şi închistarea, anonimatul şi încrederea în forţele proprii sunt sentimentele contradictorii cele mai frecvente în astfel de situaţii. În lipsa curajului de a înfrunta intemperiile unui mediu devenit străin în ţara natală, a te acomoda la realităţile deja-vieux, mai mult sau mai puţin favorizante, este o tentaţie greu de depăşit pentru majoritatea tinerilor. Cei care se întorc, o fac fie cu curaj patriotic, fie din laşitate mediocră.
Cât mă priveşte, am preferat să mă confrunt cu problema excluderii sociale timp de aproape doi ani în ţara de baştină atât pentru a mă realiza profesional, cât şi pentru a-mi alina visul de a intra prin Arca de Triumf împreună cu confraţii mei din Basarabia.
În această ipostază am putut remarca că durata acceptării unui străin într-un mediu advers este direct proporţională cu intensitatea personalităţii noastre. Cu cât ignorăm mai tare posibilitatea adaptării /transformării noastre la mediul exterior, cu atât acesta ne presează mai puternic şi invers, atunci când demonstrăm o mai mare maleabilitate, integrarea devine mai uşor de depăşit. O cale de mijloc nu există. Marile drame apar atunci, când încercăm să evităm această transhumanţă prin dedublare sau autoizolare. Chintesenţa acestei metafizici constă, probabil, în capacitatea noastră de a ne adapta la noile (vechile) condiţii suprapunând elementele noi peste cele vechi. Iar aliajul format este pe atât de puternic, pe cât de profund ne-au marcat cele două lumi paralele. Care din ele predomină nu este greu de intuit de vreme ce elementul primar a servit întotdeauna în istorie drept fundament de afirmare a valorilor (culturilor) superioare.
3. Faptul că unii politicieni din Republica Moldova se autoplasează în opoziţie cu tineretul studios este un adevăr dureros de recunoscut. Faptul că vechea gardă îşi recunoaşte incompatibilitatea cu tânăra generaţie este o acuzaţie greu de evitat. Faptul că această categorie ţinteşte prin politica sa izolarea tineretului studios în limitele unui spaţiu atemporal, fără o cultură, istorie şi limbă proprie reprezintă o farsă tragică lipsită de perspective.
Dincolo de sentimentele ostile ale conducerii de vârf a Moldovei faţă de marea majoritate a tineretului studios din această republică, trebuie remarcată o situaţie dramatică pentru viitorul nostru comun. În lipsa unei concilieri naturale, care ar ţine seama de adevăratele noastre valori, mă tem că perspectivele uneia din aceste categorii sunt destul de lugubre, iar viitorul nu prea îndepărtat al celeilalte cel puţin funest.
Şi atunci o primă întrebare este dacă există o a treia cale? Este evident că orice modalitate de reconciliere valorică în Republica Moldova, care ar stopa exodul de creieri peste hotare, asigurând condiţii optime de afirmare a tinerilor la ei acasă, reprezintă o soluţie viabilă numai dacă converge spre ideea de integrare europeană. Deşi acest adevăr a devenit în ultimul timp un truism, afişat pe stindardul tuturor partidelor democratice şi mai puţin democratice din Republica Moldova, politica externă moldovenească continuă să se afle în degringoladă. Lipsa oricărui succes în politica externă ca şi în cea internă este cauza principală pentru care 99,3% din tinerii intervievaţi ar pleca cu prima ocazie peste hotare, din care numai 12,4% ar merge la studii.
Iată unele din problemele principale, care ar trebui să-i frământe pe guvernanţi. A-i acuza pe cei 99,3% din tineri că nu sunt patrioţi ai acestui meleag echivalează cu un cinism extrem de periculos şi reprezintă un fiasco moral al clasei de guvernământ.
Diana Uscatu
Licenţiată în Drept, masterat în Studii Europene Comparate, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
1. Am avut ocazia să mă familiarizez cu şcoala românească, să conştientizez calitatea studiilor româneşti încă de copil, din povestirile unui membru al familiei, care a făcut şcoala la Colegiul Economic din Iaşi în perioada interbelică, şi din bogata bibliotecă românească pe care o aveam acasă, fiind elevă. Dorinţa de a pleca mi-a apărut imediat ce am aflat de această posibilitate - în 1991, dar pe atunci a fost un vis şi mă bucur că l-am transformat în realitate.
Calitatea studiilor m-a impresionat foarte mult, el fiind diferit de al nostru. În ce priveşte mediul universitar românesc, a fost o experienţă nouă şi utilă pentru mine. În pauzele dintre ore, pe la biblioteci şi chiar în complexul studenţesc, peste tot auzeai studenţi ce discutau despre cursurile profesorilor, creându-ţi deseori impresia că se iau între ei la întrecere, cine mai bine cunoaşte materia, ce izvoare a citit spre deosebire de alţii, şi ce noutăţi în domeniu a aflat. Era o concurenţă sănătoasă între studenţi şi un imbold puternic care te făcea să ţii mereu pasul alături de cei mai buni.
Având experienţa studenţiei în România, iar acum în calitate de lector la Universitate, aici, în Moldova, am remarcat de mai multe ori că printre subiectele de discuţie ale studenţilor noştri nu prea îşi găsesc loc cele de specialitate, fapt ce mă întristează, deşi mai păstrez încă speranţa că lucrurile se vor schimba, pentru că potenţialul intelectual nu ne lipseşte – nu are cine să-l valorifice. În străinătate noţiunea de "student" presupune "persoana care face studii", şi nu pur şi simplu audientul din sălile de curs de la noi.
În ce priveşte avantajele şi riscurile unei "aventuri" formative în străinătate pentru un tânăr basarabean, aş preciza, în primul rând, că nu este o aventură, iar cei care au calificat plecarea lor drept aventură, fie au revenit în scurt timp acasă, fie şi-au schimbat radical atitudinea. În al doilea rând, pentru tinerii basarabeni plecarea la studii peste hotare este un avantaj enorm. Ei acumulează experienţa vieţii într-o societate diferită de a lor, realizează diferenţa între ceea ce au lăsat în ţară şi ce întâlnesc în alta, acolo unde li se oferă posibilitatea ca, ulterior, la întoarcere, să aducă ce e mai bun şi mai util pentru cadrul lor profesional şi, respectiv, pentru societatea lor. Nu m-am ciocnit de riscuri în perioada în care am fost plecată la studii şi nici pe colegii mei nu i-am auzit să zică vreodată că ar fi avut de înfruntat anumite... pericole. Sunt, mai degrabă, doar metafore.
2. Imediat după absolvirea Facultăţii de Drept am revenit în Moldova. Deşi nu a fost uşor să mă despart de un vesel oraş studenţesc, am hotărât să mă întorc fără a ezita. Ce m-a impulsionat să iau această decizie? Ideea de a-mi aduce contribuţia, graţie cunoştinţelor acumulate anume într-un alt stat, alături de acei care au vrut şi ei să schimbe lucrurile spre bine acolo de unde vin. Nu ştiu dacă a fost o idee naivă, copilărească, sau pur şi simplu de bun-simţ, dar anume acest lucru mi l-am dorit şi îl doresc în continuare, deşi nu mai pare atât de simplu şi uşor să schimbi situaţia în bine în Moldova, precum îmi părea în facultate.
Integrarea în mediul profesional de acasă a fost dificilă din două motive. Unul, destul de banal, şi anume neacceptarea proaspeţilor absolvenţi pe posturile vacante, sub pretextul lipsei de experienţă, fără însă a se organiza concursuri, iar al doilea motiv care a fost şi cel mai durut: reticenţa şi ignoranţa angajatorilor faţă de absolvenţii din străinătate şi, în special, din România. După o perioadă de adaptare, am reuşit totuşi să conving multe persoane de calitatea studiilor mele făcute în România. Astăzi chiar pot să afirm contrariul, că studiile în străinătate mă avantajează pe plan profesional.
3. Dacă ar fi să optăm pentru "soluţia" propusă de unii guvernanţi de la noi, şi anume: de a-i izola pe tinerii de astăzi, am ajunge peste două decenii în situaţia părinţilor noştri, de fapt chiar mai rău. Nu am nimic împotriva părinţilor, căci şi ei au făcut facultăţi şi sunt oameni inteligenţi, dar au fost ţinuţi artificial în viaţa socială şi cea profesională. Câţi dintre ei s-au reabilitat şi câţi suferă de depresie şi de complexul de inferioritate, că nu mai sunt utili la 50 de ani? Este o tragedie pentru noi. Societatea noastră are o necesitate acută: lipsa de specialişti noi, care ţin pasul cu progresul social şi tehnic. În ţară nu poţi să-i faci pe tineri să crească intelectual şi profesional, atâta timp cât societatea este într-o stare mai degrabă de involuţie decât de evoluţie. A nu evolua înseamnă a degrada, şi cum să faci evoluţie într-o societate degradată social, tehnic, psihic şi, de ce nu, uneori, şi moral. Pentru a schimba lucrurile în bine, trebuie mai întâi să poţi face deosebirea între bine şi rău, dar nu ai cum să realizezi această diferenţă atâta timp cât nu posezi un termen de comparaţie.
Motivul invocat de guvernanţi, precum că o dată trimişi în străinătate, tinerii vor deveni "agenţi" şi "patrioţi" ai altor ţări, nu are nici un fundament. Nu are rost să cauţi vina în alţii tocmai atunci când tu te faci cel mai mult vinovat. La fel şi "hemoragia" inteligenţelor autohtone, de acest lucru nu se fac vinovate alte state care acceptă şi-i respectă pe tinerii noştri, ci se face vinovat statul moldovenesc care nu încearcă să-i protejeze, să-i ajute, să‑i motiveze să rămână în ţară. Tinerii, sau în general intelectualii din ţară, pleacă din cauza nivelului economic scăzut, din cauza imposibilităţii de a creşte profesional, dar mai ales pentru că nu văd nici pe departe că lucrurile se vor schimba cât de curând spre bine. Iar omul are o singură viaţă, şi nu are timp să stea în aşteptare.
Un ultim gând ar fi că tinerii trebuie încurajaţi să plece la studii în străinătate şi motivaţi să se întoarcă în ţară.
Andrei Ungureanu,
scriitor, licenţiat în Drept, Universitatea "Ovidius", Constanţa
1. Nu ştiu dacă am părăsit sau dacă voi putea să părăsesc vreodată Basarabia... Am plecat în România pentru a-mi continua studiile în toamna anului 1997 cu gândul naiv, sau poate doar pueril, de a nu reveni niciodată în Chişinău, pe asfaltul gri-şoricesc, dărâmat şi bolovănos al trotuarelor pe care, odată, îmi imprimasem uşor urmele bocancilor. Mă încăpăţânasem să nu revin datorită problemelor intervenite la ministerul Învăţământului (care, în paranteze fie spus, nu te învaţă mai nimic) în perioada de transfer de la Universitatea de Stat din Moldova la o instituţie de învăţământ superior din România. Mi-am promis că nu mă voi întoarce, dar mi-am călcat cuvântul dat de câte ori am fost ispitit să o fac: aievea vizitându-mi părinţii, rudele şi prietenii de sărbători sau pe perioada vacanţelor, ori în gând, zburând pe coleopterele acestora spre locurile care-mi lipseau. Basarabia şi, în mod deosebit, Chişinăul deveneau pentru mine, pe măsura trecerii timpului, pe măsura depărtării, ce era, pentru Smith din "1984", Tărâmul de Aur. Locurile unde m-am născut, am copilărit, unde au erupt primele acnei ale adolescenţei îmi veneau, deseori, în vis fie sub imaginea uşor ştearsă, puţin clară a unor chipuri cunoscute, fie, în majoritatea cazurilor, sub forma unei urme spiralate de melc pe asfaltul umed, negru al unei străzi, ca o panglică strălucitoare de mătase argintie, aruncată cine ştie când sau de cine.
Îmi este greu să mă pronunţ asupra "avantajelor" sau "riscurilor" despre care vorbiţi, ori despre calitatea studiilor. Rişti chiar şi atunci când bei un pahar cu apă rece de la chiuvetă. În Moldova nu am învăţat decât un singur an, acolo – patru. Oricum, în acei ani (sunt deja doi ani de când am absolvit cursurile Facultăţii de Drept din Constanţa) trebuia să te descurci oarecum singur, trebuia să înveţi să fii autodidact. De la ore nu luai prea multă informaţie legislativă, ci doar unele orientări care să te ghideze spre o bibliografie. Urma apoi să-ţi cumperi cărţile (fie să le găseşti pe rafturile unei biblioteci) şi să înveţi din ele. Aveai libertatea de a alege să te formezi ca un viitor (şi bun) specialist, fie să tragi chiulul, dându-ţi cu dreptul în stângul, şi să te întorci "acasă la mama".
2. După absolvire am încercat să rămân în România. Aş fi fost, consider eu, deosebit de naiv dacă, cel puţin, nu aş fi încercat să o fac. Pentru început, obţinusem, în urma participării la un concurs organizat de Fundaţia Culturală Română, o bursă de studii postuniversitare (masterat) pentru o perioadă de 18 luni. Dreptul afacerilor în societatea informaţională. Sună teribil de pompos deşi, cred eu, nu este chiar un mare lucru. Totuşi, convocările se dovedesc a fi utile prin confruntările de idei, prin dezbaterile între colegi. De ceva vreme, de foarte puţin timp, sunt şi avocat stagiar în Baroul Bucureşti. Cu toate cele expuse mai spus, încă nu pot afirma pe deplin cuvânt că m-am integrat întru totul sau în mare parte în mediul juridic românesc. Mai este nevoie de timp şi de multă muncă. De fapt, de mai mult efort; fără, nu se poate.
3. Orice ar debita, verbal sau scris (dacă poate), tovarăşul Stepaniuc, nu trebuie să uităm sau, mai bine zis, trebuie să realizăm că trăim într-o societate informaţională hiperdezvoltată şi în continuă expansiune, că, zi de zi, oriunde ne-am afla – în R.M., la Paris, în Alaska, la Rangoon sau Bucureşti, ne perindăm pe firele păienjenişului de străzi ale unui sat mondial, ca o consecinţă directă a globalizării. În aceste condiţii, de schimburi culturale în masă, de interculturalism susţinut dacă vreţi, de evoluţie galopantă a ştiinţei (în special de căutare a îmbinării fizicii cuantelor cu teoria probabilităţii), omul nu mai este demult centrul universului, a fost marginalizat la condiţia de a fi şi a nu mai fi. Existenţa a devenit o perpetuă agonie. Cultura - un produs de consum. În aceste condiţii, noţiunile de "patrie", "patriot" par şi sunt vetuste, ca aparţinând unei lumi trecute. Cât despre "subminarea statalităţii", sus-numitul lider pare un moş sclifosit, hilar şi scârbavnic care, crăcănat deasupra unei haznale astupate, împiedică serviciile de salubritate să desfunde vespasiana.
Sunt de acord cu termenul de "agent de influenţă". Fiecare conţinut care umple o formă este un agent de influenţă prin aceea că, venind în contact cu altele, le deformează sau se lasă deformat. Şi este absolut normal să se întâmple aşa.
Izolarea politică a Moldovei ar putea, într-adevăr să stopeze circulaţia persoanelor, circulaţia informaţiilor şi a ideilor în şi din Basarabia. Dar aceasta nu ar însemna decât o măreaţă catastrofă. Dl Gheorghe Sima pare să fie îngrijorat că din Republica Moldova pleacă, pentru a nu se mai întoarce, foarte multe "creiere". De ce nu se ocupă de scăderea ratei analfabetismului, de ce Partidul din spatele Ministerului Adevărului, din Ministerul Culturii, din Ministerul Iubirii, aşa cum foarte bine a fost descris de George Orwell, nu se preocupă de crearea de condiţii favorabile pentru ca aceşti tineri să rămână şi anume: permeabilitate, transparenţă, epurare a mafiei din economie şi din sfera politicului, ci se cramponează, ţinând cu tot dinadinsul să îndobitocească pe cine poate, de nimbul sfâşiat şi stâlcit al "statalităţii"?
Vladislav Vrăjmaşu
În ce împrejurări am plecat din Basarabia.
În 1989 mă aflam la Moscova, elev la Liceul de Ştiinţe Exacte al Universităţii din capitala rusă. Scurt timp după aceea, în 1990, am plecat în România, la Facultatea de Chimie de la Universitatea Bucureşti, terminându-mi studiile în ’97 cu master. Bursa primită din partea Guvernului României îmi asigura un minim de viaţă şi trebuie să spun că noi, cei din Basarabia, indiferent de notele pe care le primeam, aveam o bursă lunară care echivala cu o bursă "de merit" pentru studenţii români. Am fost în prima generaţie de basarabeni plecaţi la studii în România. Nu am avut probleme cu integrarea în mediul românesc, mi-am făcut mulţi prieteni, cu care ţin legătura permanent.
Mediul universitar românesc.
Fără nici o îndoială, studiile în România sunt o şansă, poate unica, pentru mulţi dintre basarabeni. O diplomă obţinută în Ţară oferă perspective mai... vestice pentru orice tânăr. Trebuie să precizez că oferă perspective pentru cei care studiază şi poate fi o pistă de lansare în Occident (nu şi pentru cei care-şi pierd timpul).
Pentru a-şi afla şi dezvolta potenţialul, orice individ trebuie să-şi testeze capacităţile. Iar aceasta se face cel mai bine într-un mediu nou. Altfel spus, pentru orice persoană în formare este important să se rupă din vechile cercuri şi să se afle într-un alt mediu. Schimbările de care vorbesc ajută individul să se cunoască mai bine şi să-şi dezvolte personalitatea. Studiile în România oferă un teren cultural fertil şi-ţi pun la dispoziţie acel alt mediu.
Celor care pleacă la studii peste hotare le-aş spune că trebuie să studieze mult, poate mai mult decât colegii lor din Ţară. În ciuda comunităţii de limbă şi cultură există un şir de diferenţe care apar – fie din cauza unor mentalităţi învechite, fie a unor imagini nefavorabile create de o seamă de basarabeni, şi/sau din cauza insuficienţei de comunicare cu cei din jur. Trebuie găsit link-ul, adică ceea ce face legătura defectuoasă, şi eliminate aceste defecte. Comunicarea trebuie să se manifeste în ambele sensuri. Când interacţionaţi cu profesori, colegi, prieteni, toţi aşteaptă răspunsuri şi acţiuni competente, nu doar o participare pasivă, fără un feedback.
În acelaşi timp trebuie să înţelegem că România este o ţară post-comunistă şi reforma sistemului de educaţie se produce lent, deci nu e exclus să vă ciocniţi şi de vreo fosilă.
Revenirea în Moldova.
În 1997 m-am întors în Moldova pentru doctorat. Specialitatea pe care o profesez – chimie coordinativă – are o tradiţie mult mai bogată în acest domeniu la Chişinău. Însă lucrurile se schimbaseră mult şi condiţiile de cercetare erau mai proaste ca înainte. Trei ani de zile, atât cât m-am aflat în poziţie de doctorant, situaţia unui om extrem de sărac nu m-a părăsit. Opinia celor din jur parcă m-ar fi condamnat: nimeni nu a făcut atâta şcoală ca tine, mi se spunea, dar alţi basarabeni, rămaşi în România, se descurcă mai bine – unu’ are o afacere în Piaţa Basarabiei, altul lucrează la o bancă etc.
Din punct de vedere economic. Atunci când am revenit de la studii în Moldova, nu câştigam mai mult de 120 lei pe lună, căsătorit; soţia avea un salariu, dar ni s-a născut un copil. Mi-am găsit un post la Farmaco. Lucram 16-18 ore pe zi – 8-9 ore la Institutul de Chimie şi 8-9 la Farmaco. Şi ca să înţelegeţi cât de dramatică era situaţia o să vă spun că eram în aceleaşi haine de student, roase de ani de zile pe băncile facultăţii, pentru că nu aveam bani decât de o cafea pe zi şi de o pâine, mai ales de când a apărut copilul. Ne descurcam cu ajutorul părinţilor, dar şi ei cât puteau.
Din punct de vedere ştiinţific. Nu mergeam prea departe cu cercetările mele din două cauze majore. Prima era că granturile şi banii care veneau pentru cercetări erau puţini şi nu ajungeau până la noi. A doua cauză: aparatele se învechiseră, se aflau sub orice standarde internaţionale. O soluţie era să renunţ la doctorat în favoarea unui job bine plătit şi se duceau în van toate aspiraţiile mele în materie de spectroscopie Mossbauer.
Altă soluţie a fost să-mi depun actele la Carnegie Mellon University, Departamentul de Chimie, care are un nucleu puternic de cercetare în spectroscopie bioanorganică. Am fost acceptat imediat. Mă întrebam: de ce nu am făcut acest gest imediat după facultate?
Străinătatea.
În ianuarie 2000 am sosit în Statele Unite, biletul de avion mi-a fost plătit din banii Fundaţiei Soros Moldova. Cred că la început oricui care pleacă în străinătate îi este greu şi foarte greu, apoi se obişnuieşte cu acest greu. Dar greul de la început nu se compară cu greul de mai târziu.
Viaţa de "graduate student" este foarte încărcată cu tot felul de requirement-uri departamentale, cursuri, seminare, talk-uri, ore de predat, şi bineînţeles cercetare, conferinţe, întâlniri cu profesori. În cazul meu mai punem şi familia.
Atmosfera şi idealurile sunt altele într-o societate academică, cum ar fi cea Americană. Pragmatismul de care dau dovadă americanii şi atitudinea dezinvoltă le atribuie mai mult sau mai puţin ceea ce s-ar chema universalism, în opoziţie cu un tradiţionalism regresiv, pe care îl găsim în societatea din Moldova.
Din perspectivă Americană în studiile de relaţii internaţionale suntem priviţi ca un stat cu un guvern inexistent sau slab, alături de ţările lumii a treia, din cauza corupţiei, management-ului falimentar şi altor plăgi, în mare măsură ca urmare a unei voinţe politice slabe din partea populaţiei.
În relaţiile interpersonale, ca peste tot, oamenii te primesc după imaginea pe care ţi-o faci vorbind sau comunicând direct cu ei.
Guvernanţilor.
În străinătate eşti mesagerul ţării de origine şi dacă lumea va crede bine despre mine va crede bine şi despre ţara de unde vin, deci nu poate fi vorba că aş fi patriot al vreunui stat străin. Nu colaborez şi nici n-am fost vreodată invitat să colaborez pentru a submina "statalitatea" de care vorbeşte dl. Stepaniuc. Imaginea proastă o creează în primul rând politicianul şi managerul prost.
Izolarea ţării va face ca "inteligenţele", de care vorbeşte dl. Sima, să rămână suspendate undeva, pentru că nu au teren de activitate, ceea ce va bloca progresul şi va distruge şi intelectualitatea care ne-a mai rămas. Să nu mi se reproşeze că avem teren de activitate şi în Moldova. Dacă e să facem ştiinţă, nu o facem cu ranga, ci trebuie să o facem cu cele mai bune metode şi tehnologii. Acestea, însă, costă bani, iar banii lipsesc sau se cheltuiesc pe altceva decât ştiinţă. Credeţi că dacă aveam condiţii omeneşti de studiu în Moldova, mai plecam de-acolo? Nimeni nu fuge de bine.
Octavian Şofransky
1. Am avut ocazia să colind pe parcursul a trei ani mai multe Universităţi din Europa: Polonia, Danemarca, Spania şi Austria. Îmi doream mult să cunosc o altă realitate decât cea de la noi, "to get out of the box" cum se zice. Conta mai puţin domeniul studiat: am făcut şi politică, şi economie, şi drept, şi filozofie şi altele – conta mai mult noutatea şi probitatea informaţiei, mediul academic, noile orizonturi deschise o dată cu studiile. Am fost norocos să obţin burse, prima dintre care, cea de la Fundaţia Soros, mi-a oferit şi permisul de ieşire din Moldova / intrare în lume.
Calitatea procesului educativ în Occident este net superioară celei din Moldova. Chiar dacă diferă de la o universitate la alta, la baza studiilor este pusă interacţiunea creativă dintre profesor şi student, prospeţimea materiei predate, competiţia ideilor.
Mediul universitar este cel mai mare atu al studiilor în străinătate: cunoşti limbi şi culturi noi, te poţi alege cu prieteni din multe colţuri ale lumii, unde mai pui că şi condiţiile de viaţă dintr-un "dormitory" studenţesc nu se compară cu mizeria din căminele noastre. Este vorba de un mediu civilizat, cosmopolit, multirasial, modern, propice pentru studii. Acolo am revăzut multe concepte, am deprins un nou stil de viaţă.
Cel mai mare "risc" este de a nu reveni acasă, atras de bani şi carieră. Un risc adevărat poate fi şi dezamăgirea la întoarcere. Generaţia comunistă de la noi nu vede deocamdată avantajul schimbării, profesionalizării, occidentalizării. Pe de altă parte, în străinătate devii mai patriot, deoarece asumarea unei identităţi este un imperativ, dar şi mai sceptic deoarece nu prea ai ce asuma, şi atunci trebuie să fii creativ. Multă lume preferă să-şi asume alte identităţi. Eu însă am învăţat tot la ei că învinge acel care reuşeşte să-şi impună propria identitate.
2. După studii m-am întors în "patrie" de fiecare dată. În primul rând, bursele se termină, iar acasă eşti întotdeauna binevenit. În al doilea rând, îmi place să alternez studiile cu munca. Iar în al treilea rând, am venit plin de idei dintre care cea mai frumoasă este înfiinţarea în Moldova a unei "Fabrici de optimism", de care cred că ducem o lipsă acută.
Am folosit din plin perioada de studii pentru a reflecta. La întoarcere am publicat şi o carte despre geopolitica Moldovei, cu sprijinul aceleiaşi Fundaţii Soros. Am mai pregătit una despre dilemele identitare de la noi.
Nu mi-am pus ca scop să rămân în străinătate. Am o relaţie de dragoste-ură cu patria şi un pic de confort aici. Mulţi colegi au preferat să rămână în alte ţări, cel mai des mânaţi de nevoi, alteori de geniu. Acolo există anumite costuri pe care trebuie să ţi le asumi. Integrarea într-o cultură nouă şi competiţia profesională sunt două bătălii crâncene.
Acasă am fost primit bine, chiar entuziasmant, doar că de un cerc restrâns de colegi de idei. A vinde un produs intelectual occidental în Moldova este mai greu decât un televizor Sony. Piaţa este mică, iar cei care decid deseori poartă "ochelari de cal" moşteniţi din fostul regim. Dar zi de zi urmăresc cum se schimbă, evoluează societatea noastră şi sunt sigur că la un moment dat se va coace şi pentru libertate.
3. I-am zis odată unui alt Stepaniuc: "Nu te poţi integra în Europa cu studii în Siberia". Rusofilia actualei conduceri politice este în mare determinată de formaţia pe care o au unii din ei la Moskova şi St.Petersburg. Puţini însă dintre acei care au cunoscut lumea civilizată dau o para chioară pe Rusia. Eu bunăoară sunt un agent consecvent al Uniunii Europene, Alianţei Nord-Atlantice, democraţiei, statului de drept, economiei de piaţă, drepturilor omului pentru fiecare om etc. Chiar dacă nu am făcut studii în România, sunt un agent devotat al civilizaţiei române, precum toţi cei care vorbesc limba română sunt agenţi de influenţă a culturii române, şi cei care vorbesc rusa, engleza sunt "agenţi" respectivi etc.
Orice societate sănătoasă îşi promovează talentele, este vorba de meritocraţie. În parlamentul actual al Moldovei nu întâlneşti nici un deputat cu studii în Occident. Întrebaţi-i câţi din ei cunosc o limbă străină. S-ar putea să găsiţi şi dintre cei care nu cunosc "limba de stat cea română". Oamenii care pleacă de aici fug de prostie...
Guvernanţii noştri se confruntă cu o criză de identitate proprie şi cea a unor instituţii de cultură. Ce act politic făcut de ei inspiră patriotism? Limba rusă în şcoli, instalarea bustului lui Malinovski într-un sat, concertul "patronat" al lui Baskov sau "zdop şi zdup" cu ordinul republicii - este un "patriotism" dat cu naftalină.
Eu cred în noua generaţie. Noi nu aşteptăm permisiuni, indicaţii şi sfaturi – noi căutăm răspunsuri, idei, modele. În ţară nu găsim, la Moscova nici atâta (vedeţi cum îşi tratează ei propriii cetăţeni, cecenii). Le vom găsi acolo unde sunt: România, Europa, America, Asia, biblioteci, universităţi, Internet.
Oleg Brega
1. Am absolvit şcoala generală în ’90, deci aş fi putut să plec la studii peste hotare cu primul val, cel puţin în România unde aveam să ajung doar peste 5 ani. Eram tentat de la bun început să ajung la şcoli bune, să plec de acasă, dar cum veneam de la ţară, dintr-o familie fără tradiţii intelectuale, şi a trebuit să descopăr de unul singur drumuri noi, am întîrziat cîţiva ani pînă să ajung la o primă facultate în Chişinău. Admis la Arte (să fac regie de film chiar dacă pînă în ’92 încercasem fără succes la jurnalistică) în anul cînd la Nistru se desfăşura un război sîngeros eram de vîrsta înrolării. Deci prima reuşită academică m-a salvat de uniforma militară, apoi am ajuns la TVM, descoperisem lumea filmului, televiziunea; am participat la finele primului an de studii la un festival de film studenţesc care se anunţa internaţional, dar au fost mai mult cineaşti basarabeni de la Chişinău şi Bucureşti. M-a dezarmat atunci calitatea superioară a filmelor semenilor mei care învăţau peste Prut şi mi-am zis că ar fi bine să mă transfer la o facultate în Ţară. Venirea la putere a agrarienilor în ’94, schimbările de la televiziune, impunerea "limbii moldoveneşti", sentimentul de nesiguranţă înainte de absolvirea unei facultăţi care nu m-a învăţat mare lucru, toate acestea m-au făcut să particip la concursul pentru burse în România, să accept reluarea studiilor de la zero numai ca să pot studia temeinic, în domeniul filmului de care m-am îmbolnăvit definitiv. A fost şi acel gest de atunci un fel de refugiu, a devenit o nouă aventură, o experienţă de viaţă intensă.
2. În ’99 cînd am absolvit (dar n-am luat licenţa, am avut nişte peripeţii despre care aş scrie încă trei pagini de ziar, dar pe care prefer să le omit acuma, ideea e că de la U(niversitatea de)A(rtă)T(eatrală şi)C(inematografică) - instituţie devenită între timp şi Naţională - n-am obţinut nici o patalama, nici cunoştinţe foarte preţioase, doar experienţe inedite, un alt fel de a vedea lumea "furate" de la maximum doi-trei profesori, adevărat - un progres faţă de unul singur bun la Chişinău şi acela apreciat cu indulgenţă) la Bucureşti abia se anunţa o schimbare în nou - venirea lui Băsescu la primărie, altfel Emil Constantinescu a dezamăgit pe toată lumea, în locul lui nu putea decît să revină Iliescu, atmosfera era dezolantă, am încercat cîteva luni să găsesc ceva de lucru, am participat fără succes la cîteva concursuri de angajare şi am hotărît "decît la oraş codaş...", am revenit la Chişinău. Dar aici trebuia să încep totul de la început, sărăcia era peste tot, la TVM nu mă mai tenta să mă întorc (de fapt, am încercat cîteva luni o colaborare cu ei, dar am renunţat repede pentru că nu mai puteam accepta realităţile de acolo), în film nu aveam unde să activez, am sperat că se va extinde proaspăt lansatul- PRO TV local, am depus un CV şi ca să nu aştept fără să fac nimic am început o colaborare cu postul municipal de radio care abia făcea un an de activitate. La început a fost o rubrică despre film într-un magazin matinal, apoi au urmat alte emisiuni, a început să mă pasioneze munca la microfon. Cînd am înţeles că degrabă n-o să am cum filma proiectele mele mai noi şi mai vechi (între timp mai colectam informaţii pentru documentare, scriam scenarii de ficţiune), am renunţat la profesia-mi de bază şi am luat ore de emisie nocturnă. Din asta a ieşit emisiunea-maraton Hyde Park despre care aţi putut să citiţi chiar în această revistă. În plus, venisem de la Bucureşti cu o descoperire de ultimă oră - Internetul, acasă am reuşit să explorez suficient acest mediu în care mă simt acuma la fel de bine ca şi în faţa microfonului, găsesc acolo posibilităţi nelimitate de exprimare/comunicare.
3. Poate că sînt un "pericol" pentru liniştea "lor" prin prezenţa mea aici şi prin insistenţa de a reveni acasă de la studii din România şi de la seminare, ateliere peste hotare, din Occident, şi din călătorii de documentare în Est sau în fascinanta lume a Asiei. Dar ce înseamnă o astfel de statalitate dacă este ameninţată de cetăţenii deveniţi liberi? Ministrul Sima nu e singurul demnitar care se îngrijorează, şi pe bună dreptate, că minţile cele mai bune pleacă deseori ireversibil din ţară, dar nu prin interzicerea de a pleca ci prin pîrghii economice, oferte de muncă mai bune, atractive, statul, aleşii poporului trebuie să se îngrijească de sănătatea intelectuală a societăţii. De fapt, nu-mi place cuvîntul trebuie, cred că asta e singura lor şansă de a mai cîştiga încrederea cetăţenilor lucizi, prin revenirea la normalitate.
Octavian Sergentu,
Licenţiat în Ştiinţe Politice, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca
1. Am părăsit Basarabia în anul 1996, situaţia mea era delicată aci, eram în anul 5, după câteva exmatriculări şi reînmatriculări (cred vreo 5 la număr într-o lună) la Universitatea de Stat, toate lipsite de sens (mi-au fost invocate motive de ordin tehnic), aşa că am depus actele de studii în Ţară (România), unde am fost înmatriculat la Universitatea din Cluj. Chiar dacă la USM eram apreciat de lectori şi cadrele didactice, de colegii mei din acea perioadă – am optat pentru Cluj. Pe lângă aceasta, la Chişinău eram supus unor presiuni din partea unor executori din aşa-zisele instituţii de forţă (Poliţie şi Securitate) pentru convingerile mele politice. Astfel, am renunţat la viaţa din Basarabia / R. Moldova.
În Ţară am avut posibilitatea să cunosc foarte bine mediul academic şi dacă au existat unele priviri ale colegilor – mai "interesate", la început –, ulterior am devenit foarte apropiaţi, solicitându-ne reciproc ajutorul. Am avut o integrare structurală în mediul academic clujean, cu profesori deschişi şi dornici să ofere o cât mai bună pregătire profesională (închipuiţi-vă un profesor care chiar te întreabă cum te integrezi?, îţi oferă cărţi, pune suflet să reuşeşti, te motivează emoţional şi psihologic pentru o mai bună inserţie în spaţiul universitar). Participări la Simpozioane naţionale şi internaţionale. Unii colegi basarabeni nu reuşeau să se integreze mediului, din motive diferite: mici afaceri, frustrări şi complexe, o pregătire inferioară în instituţiile de învăţământ pre-universitar, însă niciodată n-am sesizat o reticenţă sau o "mică batjocură" din partea cadrelor didactice, care au păstrat mereu o atitudine de egalitate în raporturi, numindu-ne pe noi, studenţii, cu "domnule coleg" ori "domnişoara colegă". Faptul că aveam o bursă, o cazare din oficiu – ni se permitea să ducem, poate, un mod de viaţă mai aparte, ceva mai privilegiat decât colegilor noştri români mai săraci, dar niciodată vreunul dintre ei nu mi-a reproşat acest fapt. Vreau să afirm că "aventura" pe care am avut-o la Universitatea din Cluj m-a ajutat enorm să-mi regăsesc propriul eu, să devin ceea ce mi-am propus – un caracter – şi să realizez că mi s-a acordat o şansă foarte mare: şansa să aleg. Mă bucur mult că "liberul meu arbitru" a optat pentru Cluj în acel moment. Dacă aş face o evaluare comparativă între fosta mea facultate de Litere din Chişinău şi facultatea de Politice din Cluj, aş remarca un lucru foarte important – la Cluj am avut ocazia să cunosc pe bune limba română. În aceeaşi ordine de idei, pot să afirm despre comunitatea basarabeană din Cluj-Napoca că a fost susţinută şi de instituţiile publice din Cluj-Napoca, pentru o integrare cât mai plenară în spaţiul românesc. Anume la Cluj există un Parc – cu o denumire cum ar spune unii "etnocentristă" – "Basarabia", la existenţa căruia au contribuit întâi de toate studenţii basarabeni, prin sădirea puieţilor, azi copaci frumoşi, studenţi care, la realizarea acestui proiect, au fost sprijiniţi de Primăria municipiului Cluj-Napoca (în special, în persoana extraordinară şi sensibilă pentru Basarabia a Domnului Primar - Gheorghe Funar), de Consiliul Local (prin aleşii săi), de alte instituţii şi autorităţi ale statului românesc, oameni de afaceri. Aici au fost puse bazele primii asociaţii la nivel naţional basarabene din România - Asociaţia Studenţilor Basarabeni şi Bucovineni, organizaţie menită să consolideze comunitatea basarabeană în România. Dincolo de Prut există o altă abordare a modului de percepere a valorilor democratice, a libertăţii, a modului de formare a unei viziuni despre o societate cu adevărat deschisă, o societate a raporturilor bazate pe corectitudine şi pe fraternitate între oameni. Am putea oare vorbi în aceste condiţii despre o "discriminare", chiar pozitivă, la adresa românilor de dincolo, în defavoarea basarabenilor, fenomen de a cărui existenţă vrea să ne convingă cu tot dinadinsul actuala guvernare, sau alte voci "de răsunet" din Basarabia / R. Moldova? Bineînţeles că au existat (şi există) anumite bisericuţe în sânul comunităţii universitare, dar marea majoritate dintre colegii mei basarabeni recunosc că au avut un mare noroc ajungând la studii în Ţară. Marea dorinţă a tinerilor din Basarabia de a-şi perfecţiona educaţia în România, anume azi confirmă rostul unei politici pro-româneşti pentru o integrare educaţională şi culturală pe care trebuie să o realizeze bietul stat moldovenesc, dacă vrea într-adevăr să acceadă în instituţiile comununitar-europene şi să nu aibă o politică servilă pro-slavă (rusă).
2. După absolvirea studiilor am rămas o perioadă în Ţară, având oferte destul de avantajoase. M-am reîntors în Basarabia/ R. Moldova (la sugestia unei personalităţi basarabene – pentru că adevăraţii patrioţi, nu-i aşa?, revin acasă, dacă vor să se manifeste ca atare) şi m-am angajat în câmpul muncii: elaboram proiecte pentru un ONG. Echipa era deosebită, majoritatea dintre ei absolvenţi în universităţile din România. Anumite persoane m-au hrănit cu promisiuni uluitor de mari şi m-am lovit de "găinari" de tot soiul, dar am întâlnit şi persoane comode, dornice să se folosească de aptitudinile şi de unele relaţii pe care le aveam. Iluzii şi iar iluzii. Am început să-mi consum nervii şi energia în lucruri ieftine şi mărunte. Aflându-mă continuu sub o presiune psihologică, dar şi supus unor ameninţări fizice, mă pândea gândul să renunţ la Chişinău, să mă întorc şi să mă reintegrez acolo unde mi se oferă condiţii normale. Efectiv nu rezistam şi imaginaţi-vă că după simpatia şi deschiderea deosebită de care mă bucurasem în Ţară/ România, aci mă confruntam cu contrariul. Având oferte de dincolo şi colaborând cu câteva centre academice interdisciplinare de la Universitatea care m-a format, m-am decis să revin în Ţară. Unde nu există suspiciuni înjositoare şi marasmul de-a vedea peste tot adversari şi uneltiri. Am ales de fapt aerul libertăţii, acea atmosferă unde mă pot manifesta şi activa plenar.
3. Guvernanţii de azi ai Republicii Moldova – în speţă Victor Stepaniuc – liderul majorităţii comuniste basarabene din parlament, face aceste afirmaţii aberante probabil din perspectiva educaţiei marxist-leniniste, cea referitoare la "duşmanii de clasă" şi la apariţia "noii burghezii (elitei) şcolite în Apus", gândindu-se la pericolul pe care îl reprezintă noua elită basarabeană nu atât pentru statalitatea R. Moldova, cât pentru ideea comunistă, pentru viitorul actualei guvernări şi pentru progeniturile ei. Acest stat artificial este creat pentru a servi interesele unei caste politice (hai să-i zicem "plutocraţie"), ai cărei copii, după cum remarcă opinia publică de la noi, stau în fotolii călduţe ori au toate condiţiile să persevereze pentru a le obţine. Generaţia noastră, formată în Ţară, este o generaţie concurată tocmai de ei, aşa că lupta dintre noi şi "tânăra nomenklatură" postsovietică se va da din perspectiva capabilităţilor educaţionale, întrucât din punct de vedere material nu ne putem compara.
În legătură cu "agenţii de influenţă" care subminează "statalitatea" R. Moldova, pot să vă spun că în teoria relaţiilor internaţionale, agenţi de influenţă sunt considerate persoanele dintr-un stat anume care îşi desfăşoară activitatea şi promovează curentele anumitor grupuri, partide, instituţii, organizaţii din acel stat – ceea ce nu se poate spune despre R. Moldova, dacă ne referim la basarabenii care şi-au găsit traiul în România sau la studenţii care se formează profesional în instituţiile de învăţământ. Personal m-am născut în perioada URSS-ului, şi, s‑ar părea, ar fi normal să mă identific cu ideologia imperiului, în momentul de faţă sunt cetăţean al R. Moldova, dar este opţiunea mea, setul meu de valori, libertatea mea să consider acest stat ca având temei sau nu, este alegerea mea să mă implic şi să particip în viaţa publică. Să formulez întrebări şi să primesc răspunsuri, să dau şi să cer, întrucât acest stat nu este doar al guvernanţilor, ci şi al fiecăruia dintre noi. O simplă întrebare deci: ce înseamnă, pentru domnii guvernanţi comunişti - dacă tot utilizează termenul - "agent de influenţă"? Nu se identifică oare şi dumnealor cu nişte "agenţi de influenţă" în serviciul unor interese străine, cum ar fi Federaţia Rusă? Ciocul mic, domnilor guvernanţi, dacă nu ştiţi semnificaţia termenilor şi nu mai umblaţi cu... cioace. Referitor la "exodul minţilor luminate" din Basarabia/ R. Moldova, este firesc ca un om normal, fie el şi cetăţean al acestui stat, să-şi caute posibilităţile, conform capacităţilor sale intelectuale şi fizice, dacă acel stat nu i le creează pe măsura aptitudinilor sale. Vreau să remarc un detaliu: "lumini" mai există în acest spaţiu basarabean, însă pur şi simplu nu li se oferă condiţiile necesare să se afirme, "să se aprindă". Mai ales că persoanelor incomode, care tind să-şi dea cu părerea, să se manifeste diferit de normele impuse de sus, li se aplică un "tratament special", în speranţa că nu vor deranja puterea sau anumite interese. De aci vine şi o mare parte a sterilităţii acestui stat. Într-o perioadă a interdependenţelor între actorii politici şi a globalizării, o "izolare/enclavizare" a R. Moldova ar fi fatală. Destinul ei ar fi bătut în cuie. Faptul că aceste afirmaţii şi tentative vin din partea comuniştilor ne determină să afirmăm că reorientarea spre Rusia şi "subminarea statalităţii" sunt opere tocmai ale actualilor guvernanţi comunişti. Proiectele lor de restauraţie politică au încins spiritele în societate. Tot ceea ce-au însemnat Victorii ale democraţiei, ale independenţei şi suveranităţii acestui stat sunt contestate anume de comunişti, prin acţiunile pe care le desfăşoară. Şi încă un detaliu pentru domnul ministru, Gh. Sima, care uită un adevăr: nu statul alege cetăţeni, ci cetăţenii aleg statul. Omul, de la natură, are printr-un contract social o cotă parte din ceea ce înseamnă stat, el are dreptul să participe la treburile statului şi să ceară socoteală celor care îl reprezintă, el se identifică cu aleşii lui. De asemenea, Omul are permisibilitatea să-şi aleagă statul care-i convine, atunci când acesta îi îngrădeşte posibilităţile şi aptitudinile şi nu se îngrijeşte de propriii cetăţeni. Dar ce ne propun astăzi comuniştii: depăşirea istoriei propriu-zise şi deplasarea noastră într-un cadru a-istoric. Ei apelează la fondul mitic al Omului sălbatic coroborat cu Cel al Vârstei de Aur. Dacă s-ar face un studiu demoscopic al votanţilor Partidului Comunist, s-ar vedea clar că aceste mituri au stat la baza succesului său în campania electorală, între care şi Mitul Salvatorului.
De fapt, Basarabia / R. Moldova are o astfel de guvernare tocmai din cauza că s-a "edificat" pe un fundament artificial, anormal, comportamentul său fiind unul reactiv pe scena politică internaţională. Practic, acţiunile sale nu posedă predictibilitate, confirmată de experţi, în raport cu alţi subiecţi internaţionali. De asemenea, acest stat este incapabil să acţioneze sau să reacţioneze la posibilele ameninţări şi pericole ce pot apărea la adresa sa. Dispariţia Republicii Moldova ca entitate politică independentă, de sine stătătoare, este vizibilă. Rămâne să aflăm spaţiul geopolitic în care va fi integrat acest stat: în cel estic-eurasiatic şi imprevizibil în evoluţiile lui, sau în unul european, occidental, integrat în circuitul valoric al democraţiei şi civilizaţiei contemporane.
Oleg Garaz
1. Am plecat din Basarabia în octombrie 1990 pentru a-mi continua studiile muzicale la Academia de Muzică "Gh. Dima" din Cluj-Napoca. Motivaţiile au fost de natură cât se poate de sentimentale şi într-o mare măsură dictate de specificul imaginarului unui tânăr basarabean din acea perioadă. Am în vedere aici întâi de toate valenţele recuperative în sens identitar, dar şi recuperarea şi asimilarea totalităţii culturale româneşti, în calitatea ei de moştenire pierdută sau/şi interzisă până la acel moment...
Impactul cu realităţile societăţii româneşti post-revoluţionare a fost unul extrem de spectaculos. Făcând abstracţie de moştenirea lăsată de perioada ceauşistă în planul mentalităţii, am întâlnit oameni deschişi, creativi, cu un imaginar debordant şi dispuşi să extindă cât mai mult cu putinţă orizonturile cognitive. Am avut ca profesori pe compozitorii Vasile Herman (forme muzicale), Cornel Ţăranu (stilistica muzicală), Dan Voiculescu (contrapunct), oameni implicaţi şi angajaţi uman şi profesional, fapt cu multiple şi extrem de puternice semnificaţii formative.
"Riscurile" unei asemenea aventuri le definesc mai întâi de toate în calitatea lor de "riscuri" euristice, care la rândul lor "atacă" însăşi capacitatea de asimilare, elasticitatea imaginarului şi puterea de adaptare la un nou profil cognitiv. A meritat, poate, doar pentru acest exerciţiu absolut fascinant al alterităţii, al dialogului şi al cunoaşterii celuilalt.
Într-un ultim sens, experienţa impactului cu realităţile societăţii româneşti, dar mai ales cu elita universitară-artistică a României, mi-a folosit în primul rând în calitate de model al adecvării la o configuraţie social-culturală nouă, inedită şi, prin extrapolare, utilizabilă în tot atâtea situaţii similare pe care le-am trăit şi le trăiesc în continuare. Drept exemplu aici îmi poate servi chiar impactul cu reprezentanţii elitei artistice franceze – vizita mea în Franţa la un Festival de jazz –, modelul adaptării rapide şi asimilării diferenţelor funcţionând ireproşabil.
2. După terminarea studiilor am rămas în România. Decizia a fost luată în urma unor mutaţii realizate, pomenesc acelaşi termen şi concept, în planul imaginarului, al unui altfel de imaginar decât cel adus din Basarabia, acesta din urmă rămânând utilizabil în calitatea lui de reper comparativ. În 1998 am devenit membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, fapt realizat fără dificultate şi cu suportul vicepreşedintelui Uniunii, compozitorului Cornel Ţăranu. Au urmat o serie de publicaţii în revista Uniunii - "Muzica" (redactor-şef Octavian Lazăr-Cosma), iar în primăvara acestui an Uniunea Compozitorilor îmi achiziţiona manuscrisul unei monografii de doctrină muzicală. Bineînţeles, nu se poate face abstracţie de pragmatismul existenţei comunitare (în general şi în sânul comunităţii profesionale în special), care comportă multiple valenţe competiţionale. Acest fapt a însemnat asumarea unor noi responsabilităţi în ceea ce priveşte propria imagine profesională, calitatea concepţiei ştiinţifice – originalitate, pertinenţă şi obiectivitate. În prezent mă ocup de doctoratul meu la Academia de Muzică "Gh. Dima" din Cluj-Napoca, în paralel ţinând seminarii de istoria esteticii în cadrul Catedrei de Muzicologie. Fiind stabilite "glosele" comune în ceea ce priveşte obiectivele şi conceptele (în cazul activităţii didactice), singura problemă care rămâne în planul actualităţii imediate este problema creativităţii.
Nu înţeleg definirea unui om plecat din Basarabia drept un stigmatizat de faptul provenienţei lui. Cunosc oameni "de-ai noştri" plecaţi şi naturalizaţi în Marea Britanie, Germania, Spania, Franţa şi Statele Unite. Sunt oameni plecaţi cu burse sau stabiliţi definitiv şi profesând într-un mediu social-cultural nou. Concluzia este evidentă – practicarea diferenţei şi a noului, a ineditului relevă universalitatea propriului spirit, dar şi acel nivel al universalităţii valorilor spirituale-umane, la care aderăm cu toţii, depăşind cu mult nivelul modelului de "om al Basarabiei". Depăşim semnificaţiile restrictive ale conceptului de "mestecikovosti", acel local patriotism de cavernă, orb şi confuz. Şi absolut benefică este testarea puterii acestui patriotism prin confruntarea cu alte modele comunitare-culturale pe care le oferă doar cunoaşterea unor noi spaţii, unor noi oameni, unor de fiecare dată noi modalităţi de a servi binele, frumosul şi adevărul comunitar prin specificul propriei devoţiuni profesionale. Iar definirea unor asemenea spirite drept "trădători" (situaţie cu care am avut de a face în intermitentele mele reveniri în Basarabia) este semnul unei maladii căreia îi este supusă întreaga societate basarabeană adâncită în vulgaritate şi barbarie, aplecată spre intoleranţă şi fundamentalism de cea mai joasă speţă. În acelaşi sens ar trebui pomenit şi dramaticul "accident" suferit de fraţii Galaicu, o recidivă a "neandertalismului" guvernanţilor de la Chişinău…
3. Cum ar putea fi definită o asemenea atitudine altfel decât obscurantistă? Iar dacă vorbim despre "subminare" sau de insinuarea că tinerii plecaţi din Republica Moldova devin "sabotori" ai "statalităţii", trebuie să afirm obiectivitatea şi pertinenţa acestei pretenţii a liderului Stepaniuc, însă într-un sens cu totul invers decât cel pretins de demnitarul în cauză. Este evident că sabotat este chiar obscurantismul explicit al regimului de la Chişinău, şi consecinţele acestui izolaţionism în primul rând în sens cultural-identitar, care ar fi instaurarea unui deficit informaţional cronic, o tragică întârziere faţă de realitatea culturală din restul lumii şi, ce este alarmant – riscul de a produce oameni cu identitatea (deci şi memoria) trunchiată, după cum bine spune chiar Cenghiz Aitmatov. Iar ministrul învăţământului Gheorghe Sima optează tot atât de explicit pentru un "neandertalism nevertebrat", pledând pentru "etanşeizare", care în termeni proprii înseamnă doar sufocare în plan intelectual-creativ. Pentru un om normal este evident că sistemul educaţional de tip Makarenko este pe bună dreptate compromis, idealul "omului sovietic" fiind o aberaţie utopică.
În consecinţă, este tot atât de aberantă (dacă nu şi criminală) această opţiune pentru o politică de "concentraţionalizare", soluţia problemei fiind, evident, crearea unor condiţii prielnice chiar la faţa locului. Acest război pentru libertatea spirituală este prin definiţie şi din start pierdut de către oricine îşi propune să stea în calea acestei energii (spirituale), deoarece este vorba despre un atribut al vitalităţii şi sanităţii comunitare (sau sociale), iar "hemoragia" inteligenţelor autohtone este doar un semn al maladiei cronice pe care guvernanţii de la Chişinău (bolnavii inconştienţi de boala lor) o susţin cu o ignoranţă şi inconştienţă atât de ridicole. Soluţia ultimă ar fi, cred, doar schimbarea regimului şi neantizarea cât mai rapidă a acestor "minţi luminate", răsărite parcă direct din infernul cultural de tip jdanovist.
Trăim într-o lume orientată univoc înspre globalizare, cu toate avantajele şi dezavantajele unei asemenea configuraţii socio-politice-culturale. Trăim într-o lume a contrastelor, conflictelor şi a juxtapunerii constructive a diferenţelor. Iar într-o asemenea situaţie este normal ca acea energie iraţională a indivizilor avizi de cunoaştere (comunitate, sociologic vorbind, extrem de numeroasă), de lărgire a orizontului de aşteptare, să reprezinte o realitate care în semnificaţiile ei profunde şi în puterea ei debordează mult peste "bâţâiala lipicioasă" (sintagmă aparţinând lui Horia Patapievici) şi infectă, aş adăuga eu, a unei comunităţi destul de înapoiate, a unor pretinşi "lideri", a căror singură preocupare este menţinerea pe un termen cât se poate de îndelungat a beneficiilor pe care le oferă puterea. În cazul lor "puterea" este cuvântul-cheie şi nu binele comunitar, ceea ce ar fi, de fapt, singurul sens al activităţii lor. Pentru aceşti "părinţi ai naţiunii" şirul sinonimal ar putea fi continuat prin termeni precum ipocrizie, escrocherie, impostură şi brigandaj cultural-politic, iar lupta lor cu efectele propriei politici şi nu împotriva cauzelor, tot de ei provocate şi promovate, este dovada (evidentă pentru orice om lucid) anacronismului lor conceptual şi al inadecvării lor profesionale, al ignoranţei lor pur umane şi al analfabetismului lor cultural-istoric, nemaivorbind despre bădărănie şi grosolănie, despre emfaza puerilă şi absolut grotescă promovată cu atâta lipsă de simţ al elementarei demnităţi personale.
Cornel Ciurea,
politolog, vicepreşedinte PSL
1. Am plecat la Bucureşti în 1996 după absolvirea ASEM pentru a-mi face studii postuniversitare în ştiinţe politice la Şcoala naţională de Studii Politice şi Administrative. Aveam nevoie de o primenire a aerului, deoarece la acea vreme simţeam că am început să mă sufoc la Chişinău. Singura oază intelectuală unde aveam acces era teatrul "Eugen Ionesco". La Bucureşti mediul universitar este mult mai elevat. Discuţiile predomină, se filozofează mult, notele nu au o importanţă deosebită pentru profesori, ei fiind preocupaţi mai mult de dezbateri şi dialoguri. La SNSPA distanţa dintre un student bun şi unul prost era infimă – cel bun lua zece, iar cel prost – nouă. Asta mi-a plăcut enorm căci demonetizarea sistemului de evaluare înseamnă că lucrezi pentru viitorul tău prin acumulare de cunoştinţe, roadele acestui proces urmînd să vină mai tîrziu. Erai învăţat să ai "puţintică răbdare", să renunţi la ambiţii faraonice, şi, în definitiv, să poţi parveni în viaţă prin forţa intelectului şi nu prin prestigiu sau poziţie. Dar – cel mai important – erai învăţat să pierzi şi astfel ieşeai călit pentru luptele viitoare. Cred că aveau de cîştigat şi studenţii mai slabi deoarece notele de 10 şi 9 le dădeau iluzia propriei grandori – noi, cei buni, trebuia să fim coborîţi cu picioarele pe pămînt, iar ei, cei slabi, – urcaţi pe tron pentru ca să ştie şi ei cu ce se mănîncă transcendenţa. Spre deosebire de Chişinău, la Bucureşti am simţit ce este libertatea deplină la frecventarea orelor. Acest lucru m-a deranjat atunci, mă deranjează şi acum. Cred că un profesor adevărat are dreptul să ceară o prezenţă de cel puţin 50 la sută la lecţiile lui. În această privinţă (adică disciplină), Chişinăul totuşi, poate da lecţii Bucureştiului. Însă, doar la acest capitol şi nu mai mult.
În ceea ce priveşte avantajele şi riscurile studiilor unui basarabean în România ele sînt binecunoscute. Avantajele sînt: o bursă de aproximativ 50 de dolari pe lună, cămin, o perioadă lungă de libertate cînd poţi să te detaşezi de realitate şi să trăieşti în voia ta, un mediu lingvistic şi cultural superior celui din Chişinău (constat cu tristeţe acest lucru, dar nu cred că e irecuperabil), participarea la sindrofiile şi chefurile unei diaspore basarabene, care e un fel de sectă extravagantă şi aiurită, ce emană, totuşi, mult farmec (care, din păcate, nu este gustat de cei din România). Vorbind despre riscuri, aş menţiona în primul rînd ceea ce părinţii numesc "ţi s-a urcat libertatea la cap". Într-adevăr, uneori studenţii basarabeni devin libertini, ceea ce îngreţoşează. Întrec măsura, dar putem pune asta pe seama "exceselor tinereţii". Un alt risc despre care s-a vorbit mai puţin, este de a deveni exact ca ei. Adică ca cei din România. Studentul basarabean începe să forţeze vocea să vorbească ca la Bucureşti, să înjure ca la Bucureşti, să-i critice pe unguri, să laude efectul Coandă (un mit românesc despre utilizarea de către români a lazerului împotriva tancurilor ruseşti în 1968), să savureze "Vacanţa Mare", să fie obsedaţi de ideea cetăţeniei române, să bea vodcă cu cerul gurii şi să vorbească despre basarabeni ca despre mîrlani. Acest tip de om mi s-a părut cel mai năstruşnic şi haios dintre toate pe care le-am văzut. De fiecare dată cînd văd aşa ceva mor de rîs.
2. După terminarea studiilor am revenit în Moldova. Nici nu s-a pus altfel problema. Ori de cîte ori văd studenţi basarabeni care rămîn în România sau în Europa, tratez asta drept o trădare morală (oamenii s-au dus la căldurică). Îi înţeleg, dar nu pot accepta acest lucru. Mi se pare absurd proiectul unionist despre care am auzit de nenumărate ori: "Plecăm cu toţii din Republica Moldova în România, iar teritoriul nu va avea încotro şi va veni după noi". Nu va veni căci unirile le decid oamenii şi nu teritoriile. Iar pentru ca să te uneşti trebuie să fii la început separat. De altfel, cred că – o unire reală şi neconflictuală va deveni posibilă doar în cadrul unei Uniuni Europene lărgite. De aceea, priorităţile pentru mine sînt clare – la început intrăm în UE, iar apoi ne unim cu România după legile şi regulile unei Europe Unite.
La întoarcere în patrie (fără ghilimele) m-am integrat destul de uşor. Nu sînt un tip capricios şi mă pot adapta la împrejurări. Chiar aş putea spune că mi-a fost dor de Moldova. N-am avut probleme cu găsirea unei funcţii, pentru că am fost sprijinit de oameni de bine care mi-au dat un post de lector la USM şi la Institutul de Studii Politice şi Relaţii Internaţionale. Ulterior am început să colaborez şi cu diverse partide. Fluxul lui Tănase mi-a găzduit primele articole. Nu am alergat niciodată după funcţii foarte bine plătite şi de aceea n-am avut mari probleme. Nu se integrează doar cei care, la întoarcere din România sau Europa, deschid cu piciorul uşile şefilor basarabeni şi declară cu nonşalanţă: "Vreau un salariu de cel puţin 300 de dolari! Mai jos nu cobor!" Sau pur şi simplu cei slabi, care n-au prea învăţat, dar care se cred coborîţi cu hîrzobul din cer.
3. Caracterizările comuniste vizavi de cei plecaţi la studii peste hotare nu le accept, dar nu pentru că nu conţin un grăunte de adevăr. Într-adevăr pierdem astfel oamenii, mulţi dintre care sînt destul de buni (dar nu toţi). Nu accept aceste afirmaţii pentru că sînt dictate de pulsiuni subliminale şi îndîrjiri ideologice. Un românofob nu argumentează, ci înjură. Asta fac liderii comunişti. Un om raţional pune pe cîntar avantajele şi dezavantajele. Este clar că avantajele predomină şi că acest exod este util şi profitabil. Important e însă ca cei buni să se întoarcă. Căci dacă nu se întorc, asta înseamnă că s-au cheltuit banii în zadar. Mă refer în special la cei care au plecat în Europa.
Tamara Cărăuş
1. Consider că nu sunt persoana adecvată căruia să i se adreseze asemenea întrebări şi e foarte curios că revista Contrafort mi le adresează, se pare, fără riscul că aş putea fi redundantă, repetând cele spuse cândva public, – de fapt singurul lucru afirmat public de către mine.
Dacă studiile în România sunt "peste hotare", atunci pot afirma că am plecat în 1996 în împrejurări standard: obţinând una din bursele pentru doctorat în România care atunci încă se mai ofereau oricui. Dar experienţa "studii în România" este destul de comună şi cu siguranţă mă voi repeta. Probabil ar trebui să spun ceva despre noua mea experienţă, dar e abia la început.
2. Prima Dumneavoastră întrebare pare să conţină involuntar ideea de neîntoarcere - "când aţi părăsit Basarabia pentru a vă continua studiile". Nu am părăsit nimic, nu am rămas nicăieri şi nici nu m-am întors. Sunt încă într-un fel de pelerinaj academic sau poate într-o continuă amânare, căci nimic nu îmi poate determina decizia finală. Şi nu trebuie să vedem aici vreo voinţă asumată de a performa teorii postmoderne, ci pura indecizie, poate neintegrarea nicăieri. Mi-e frică totuşi să nu mă ia decizia pe mine.
În mediile academice în care mă aflu mă integrez tocmai datorită acestei temporarităţi - mă simt utilă şi cu o demnitate oarecare atâta timp cât am de făcut ceva concret sau, altfel spus, cât durează obligaţiile contractului. Îmi amintesc că atunci când a expirat încadrarea mea în cadrul Programului Regional al Colegiului Noua Europă, m-am simţit brusc inutilă. Iar Bucureştiul, unde timp de 6 ani m-am simţit acasă, mi s-a părut dintr-o dată străin, deoarece (straniu totuşi, după 6 ani…) nu aveam nimic de făcut acolo.
Rămân un timp acolo unde simt că sunt utilă, dar nu şi de neînlocuit. De exemplu, timp de 2 ani academici – cronometrarea timpului în ani academici a devenit naturală pentru mine – am ţinut seminarii de Teoria literaturii la Universitatea din Bucureşti, aceasta fiind o experienţă foarte importantă pentru mine. Totuşi nu am îndrăznit să cer permanentizarea acestei experienţe: o asemenea cerere îmi părea dacă nu nelegitimă, cel puţin lipsită de onestitate.
3. Nu mă recunosc în nici o paranoie comunistă. Ţin să precizez că dacă presupusele inteligenţe ar fi indeed inteligenţe nu ar intra în acel flux numit hemoragie, nu s-ar face pastă şi lichidul fără formă care curg unde găsesc o cale de scurgere.
Totuşi, e o logică în paranoia comuniştilor, dar nu e doar a lor. Există multe instituţii, fundaţii etc., care acordă burse punând condiţia ca după terminarea studiilor deţinătorul bursei să se întoarcă în ţara lui, cel puţin pentru o perioadă anumită. E nedrept? E strategie comunistă sau o nedreptate liberală? Dacă noi avem drepturi fundamentale de ce există state unde ni le putem exercita şi state în care nu aveam dreptul să avem drepturi? Şi aceasta fiind regula jocului, a te întoarce în ţară după terminarea studiilor nu e o strategie totalitară, ci o opţiune individuală: condiţiile bursei se ştiu înainte de a fi acordată, nu îţi convine, nu o solicita, nimeni nu te obligă şi nimeni nu oferă burse cu forţa. Vă imaginaţi ce ar fi fost acum în RM dacă cei care acordau burse ar fi stipulat şi condiţia întoarcerii?
Recunosc că mi-am adresat de multe ori întrebări similare – cine şi unde rămâne şi ce săvârşeşte – şi sper că ancheta Contrafort va fi utilă pentru a satisface această ambiguă curiozitate sociologică. Ambiguă deoarece cine şi unde rămâne e opţiunea privată a cuiva, iar darea de seamă despre cum se integrează rămâne la discreţia individului.
Dumitru Crudu
1-3. Studiile pe care le-am făcut la Braşov, oricît de ciudat ar părea, m-au lecuit definitiv de naţionalism. Anume acolo am devenit cosmopolit. Întîlnirea cu Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Alexandru Cistelecan, Cornel Moraru, Virgil Podoabă a fost decisivă pentru mine în acest sens. În timpul studenţiei mele la Braşov, am înţeles că nu poţi să fii, în acelaşi timp, un simpatizant al Leonidei Lari şi al lui Grigore Vieru şi un practician al literaturii. Lucrurile acestea sînt diametral opuse şi sînt contradictorii. Politica şi literatura sînt teritorii distincte care nu ar trebui să fie nicidecum confundate aşa cum făceam eu pînă atunci. Tot acolo şi tot în acea perioadă, am realizat că ura interetnică nu poate fi un mecanism literar credibil. Insist foarte mult asupra acestor lucruri fiindcă sînt din Republica Moldavia, adică dintr-o zonă unde chestiunea identitară mai este încă una actuală. Ceea ce am înţeles la Braşov este că naţionalismul nu poate avea vreo justificare nici măcar în Republica Moldavia; nici măcar în cazul în care tensiunile interetnice sînt cele care ne guvernează viaţa. Din acest punct de vedere, foarte aproape mă simt mai ales de Caius Dobrescu şi de Andrei Bodiu, de la care am luat primele lecţii de toleranţă.
Ceea ce era foarte ciudat atunci cînd venisem la Braşov a fost faptul că îi uram pe unguri. La un moment dat însă, mi-am dat seama că aceasta nu era problema mea. Iar un pic mai tîrziu am conştientizat că aceasta nici măcar nu era o problemă. Ulterior, m-am împrietenit cu mulţi intelectuali maghiari pe care i-am preţuit în mod deosebit. De altfel, prima mea piesă mi-a fost montată de un regizor ungur.
De la acelaşi Caius Dobrescu am mai învăţat că un scriitor trebuie să aibă o conştiinţă postmodernă şi în viaţa de zi cu zi, nu numai atunci cînd se aşază în faţa calculatorului şi scrie.
În afară de aceasta, trebuie să mai spun că profesorii din Braşov m-au impresionat prin faptul că erau nişte intelectuali de excepţie. Gheorghe Crăciun , Alexandru Muşina sau Andrei Bodiu nu erau numai nişte simpli dascăli, ci şi nişte gînditori ai literaturii. Ei nu ne aruncau în jungla terminologică, abandonîndu-ne acolo, ci ne învăţau să teoretizăm asupra fenomenului literar.
Trebuie să mai recunosc un lucru. Studiile la Braşov au constituit pentru mine o experienţă intelectuală excepţională, experienţă pe care, din păcate, nu am avut-o la Chişinău. Chiar şi dacă au trecut aproape 7 ani de cînd am finalizat studiile, încă mai simt lipsa lui Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Alexandru Cistelecan, Cornel Moraru, Virgil Podoabă. Sînt frustrat, trebuie să recunosc asta, că, acum, nu mai pot comunica cu aceşti profesori şi scriitori importanţi, reprezentanţi de vază ai culturii române contemporane.
Nicu Popescu
1. Sunt plecat la şcoală peste hotare din 1998. Iniţial am studiat la Universitatea de Stat de Relaţii Internaţionale din Moscova – MGIMO (Rusia), iar acum sunt la Universitatea Central Europeană din Budapesta (Ungaria). În ambele cazuri am făcut Relaţii Internaţionale. Am o părere bună despre calitatea studiilor în ambele instituţii, deşi abordarea procesului de instruire este destul de diferită.
În cazul Rusiei este vorba de o abordare predominant empirică, axată pe cunoaşterea unor informaţii destul de concrete. Sistemul de educaţie este construit pe axa "prelegere-seminar". La MGIMO, aş mai putea spune că studiile sunt destul de "policy-oriented", urmărindu-se în primul rând, crearea unor experţi în domeniul relaţiilor internaţionale (diplomaţi, jurişti, analişti etc.), şi într‑o mai mică măsură a unor viitori oameni de ştiinţă. În cazul unor instituţii preluate după modelul occidental, cum este Universitatea Central Europeană, accentul pe teorie este mult mai evident. Structura cursurilor permite abordări mai creative, pentru că orele sunt de fapt nişte discuţii pe marginea unor lecturi relevante pentru un subiect sau altul. Profesorul moderează aceste discuţii şi face selecţia de texte pentru lectură. Cele afirmate de mine nu vor să însemne că modelul occidental nu presupune studiu empiric, iar cel rusesc – studiu teoretic. Mă refer la existenţa unei diferenţe de priorităţi în aceste două tipuri de tradiţie academică. În fond, ambele abordări, şi cea predominant empirică şi cea predominant teoretică, sunt utile. Totuşi, am impresia că randamentul maxim este atins când cunoaşterea teoretică o precede pe cea empirică. La capitolul diferenţe, aş mai putea spune că în Rusia există o bună tradiţie pentru abordări globale în studiul relaţiilor internaţionale. În cazul Ungariei, studiul integrării europene este mai profund, şi într-o anumită măsură mai interiorizat, în special dacă este vorba de studiul extinderii Uniunii Europene şi al proceselor de europenizare în statele candidate la aderare.
2. După cum spuneam, actualmente îmi continuu studiile postuniversitare, dar pe viitor intenţionez să mă stabilesc în Republica Moldova. Revenirea în ţară deschide suficiente oportunităţi atât pentru aplicarea practică a unor lucruri pe care le-ai învăţat, cât şi pentru studiul proceselor ce se petrec în republică, care sunt în mare parte asemănătoare cu ce se întâmplă în mai multe state sud-est europene. Desigur, există şi argumente pentru a nu reveni în Moldova pentru cei care au reuşit să se stabilească undeva peste hotare, însă totul depinde de opţiunea personală a fiecăruia.
Nu aş putea spune că integrarea în mediile profesionale de peste hotare a fost dificilă. Parţial acest fapt se datorează şi insuficienţei reprezentanţilor Republicii Moldova în mediile internaţionale, acest lucru fiind valabil pentru Occident, în special. Ţinând cont de insuficienţa de informaţie privind evoluţiile din Moldova, abordarea problemelor cu care se confruntă acest stat este de o anumită valoare pentru multe persoane interesate de viitorul Europei. Iar după integrarea României în NATO, şi mai târziu în UE, Moldova va deveni una din componentele ecuaţiei europene, şi nimeni nu doreşte ca această componentă să rămână şi pe viitor o necunoscută.
În timpul relativ frecventelor "reveniri" în republică nu am avut niciodată impresia că nu aş fi "bine primit", sau că absenţa mea mi-ar crea probleme de comunicare, înţelegere sau integrare în mediile cu care ţin legătura în Republica Moldova. Nu aş putea spune că sunt atât de detaşat de realităţile din Moldova, încât să simt o anumită înstrăinare de procesele de aici. Încerc să fiu la curent cu circuitul de idei din republică, dar şi să contribui, atunci când este posibil, la acest circuit. Una din modalităţi este monitorizarea politicii europene a republicii în cadrul proiectului "Integrarea Europeană a Moldovei" (http://europa.yam.ro), dar şi o serie de colaborări cu mai multe organizaţii non-guvernamentale şi organe mass-media din Moldova, şi de peste hotare.
3. În această caracterizare nu recunosc decât o serie de persoane care, alături de dl Stepaniuc, fac parte din echipa de conducere a Republicii Moldova. Anume apartenenţa psihologică la un stat defunct, şi o serie de complexe rezultate din acest sentiment subminează "statalitatea" Republicii Moldova, şi nu posibilitatea tinerilor de a se familiariza cu alte idei decât cele prezente în sistemul educaţional din RM.
Fără îndoială, Moldovei de astăzi îi lipseşte deschiderea către circuitul european de idei. În statele UE, de exemplu, stagiile în alte ţări sunt o condiţie pentru a primi diploma de studii superioare. Chiar dacă Moldova nu îşi poate permite implementarea unui astfel de sistem la etapa actuală, Chişinăul ar trebui să încurajeze pe toate căile accesul tinerilor la programele de schimb de studenţi din Europa. Moldova, ca şi orice stat mic european, se poate impune numai prin deschidere (politică, economică, socială etc.) şi capacitate intelectuală. Însă astăzi se face foarte puţin pentru aceasta, ba chiar se lucrează împotriva deschiderii Moldovei către sursele alternative de idei. Şi nu este vorba numai de sistarea programelor TVR 1 în Moldova, dar şi de susţinerea iniţiativei de creare a unui spaţiu informaţional unic în cadrul CSI. Or este clar că într-un astfel de spaţiu "unic" (dar nu comun), Moldova va fi, într-o măsură şi mai mare decât acum, un consumator de idei şi viziuni politice create în altă parte, care cu siguranţă nu vor contribui la educarea unor "cetăţeni" ai Republicii Moldova, ci a unui nou tip de "homo sovieticus" . Plasând acestea într-un context mai larg, am putea afirma că procesul de modernizare şi integrare europeană a Moldovei se poate face prin racordarea evoluţiilor intelectuale din Moldova la procesele europene, care ar contribui la modernizarea mentalităţii colective. Moldova nu are suficiente resurse intelectuale interne pentru o modernizare bazată pe propriile forţe, şi nici nu ar avea nevoie de aşa ceva, pentru că acest obiectiv se poate atinge prin promovarea mobilităţii tinerilor şi prin încurajarea circuitului de idei noi în republică.
Alexandru Tănase,
licenţiat în Drept, Universitatea "Al. I. Cuza", Iaşi
1. Am plecat la studii în România printre primii, încă în perioada ocupaţiei sovietice, actuala R. Moldova urmând să ia naştere abia peste 11 luni. După zece clase de şcoală sovietică, evident că impactul cu sistemul de învăţământ românesc a constituit un adevărat şoc pentru noi. În mod special, primul an de studii, pentru a face faţă exigenţelor era necesar de a depune un efort dublu în comparaţie cu colegii noştri români. Totul era diferit, de la profunda formaţie academică a corpului de profesori, până la aerul istoriei care bântuia prin aulele universitare. Din acest motiv, îmi vine greu să compar mediul universitar românesc şi cel moldovenesc, datorită inexistenţei celui din urmă. Cel mai mare avantaj al studiilor în străinătate îl reprezintă crearea unor noi orizonturi în gândire, ceva greu de obţinut în multitudinea de instituţii superioare de învăţământ din Moldova.
2. După absolvirea facultăţii, nimeni ne ne-a aşteptat cu braţele deschise nici în Chişinău, nici în România. În România eram ruşi, în Moldova spioni români. O parte dintre colegii mei, au decis să-şi continue cariera în România, de altfel acest lucru reuşindu-le. O altă parte s-a întors în "căsuţa noastră Republica Moldova", unde se instaurase proaspăta guvernare agrariană, care privea cu suspiciune tot ce nu vine de la răsărit. În ciuda acestei stări de lucruri, mulţi colegi de-ai mei au reuşit să se impună în Moldova, făcând o carieră reuşită. Un coleg de-al meu care a absolvit dreptul la Iaşi a ajuns chiar membru al guvernului, acest fapt demonstrând că succesul sau insuccesul fiecărui absolvent a depins în bună parte de capacităţile proprii, de norocul pe care l-a avut, şi mai apoi de bunăvoinţa autorităţilor.
3. Afirmaţiile cu privire la patriotismul "unor state străine" sunt o tâmpenie. În patru ani de studenţie în România, am văzut printre studenţii basarabeni mai multă românofobie decât în ziarele Moldova Suverană şi Vremea luate împreună. În ce priveşte aşa-numita "subminare a statalităţii", în viziunea lui Stepaniuc&Co, tot ce nu este rusesc submină statalitatea (de la Union Fenosa până la Pokemon). Dacă-l preferi pe Zamfir în locul lui Kobzon eşti "element antistatal", şi patriot al "unor state străine". De altfel, nu i-am auzit nici o dată pe "stepaniuci" să declare că Smirnov sau Maracuţa subminează aşa-numita statalitate moldovenească. Decât să caute "agenţi de influenţă" printre absolvenţii instituţiilor de învăţământ din România şi Occident, mai bine ar curăţa biata "statalitate" moldovenească de cazaci şi armament rusesc. Iar Sima în loc să lupte cu "hemoragiile" blocând plecarea tinerilor la studii în România, mai bine ar avea grijă de mărirea salariilor profesorilor, pentru a împiedica "hemoragia inteligenţelor autohtone în străinătate" la spălatul WC-urilor prin Europa.
Diana Vrabie,
licenţiată în Filologie, doctorandă, Universitatea
"Al. I. Cuza", Iaşi
1. Eram studentă la Universitatea Pedagogică de Stat "Ion Creangă" când am fost invitată să-mi continuu studiile în România, ţară pe care nu o contemplasem, până la acea etapă, decât prin geamurile unui autocar grăbit, aflat în trecere. Invitaţia mă tenta şi mă neliniştea în egală măsură. Mi-a fost dificil să renunţ la atmosfera caldă şi promiţătoare la care mă adaptasem între timp şi să mă arunc într-un necunoscut plin de incertitudini. Dar am riscat. Şi nu regret…
În anul 1994 m-am înscris la Universitatea "Ştefan cel Mare" din oraşul Suceava, ca imediat în anul următor să mă transfer la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi. La început a fost dificil. Eram în grupă singura din Basarabia. A trebuit să trec printr-un proces de adaptare, a trebuit să "ţin cadenţa" – am avut de învăţat multe. Eram totodată încântată de bibliotecile bogate, puse la dispoziţia noastră, de calitatea prelegerilor, de pasiunea colegilor români pentru studiu, de posibilităţile care se deschideau în faţă.
În iunie 1998, după ce mi-am susţinut examenul de licenţă, m-am trezit în faţa unei dileme, care mă înspăimânta: rămân sau mă întorc în "patrie"? M-am decis să urmez studiile aprofundate în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii "Al.I. Cuza", iar în noiembrie 2000 am fost înmatriculată la doctorat, cu cercetare în materie de estetică, teorie, critică şi istorie literară.
Mediul universitar din România diferit, evident, de cel din Moldova, a avut o influenţă benefică asupra personalităţii mele în formare la acea etapă. Se ştie că cu cât un om are o minte mai "echipată", cu atât influenţa evenimentelor este mai mică asupra lui; cu atât capacitatea lui de reducere a influenţei hazardului asupra sa e mai intensă. Or, eu mă aflam în plină formare şi acel mediu nou mi-a orientat gândirea, concepţiile, sistemul de valori, evident, într-un sens pozitiv. Avantajele au fost multiple… Dar, în paralel cu aceste aspecte, eram adesea puşi în situaţia să depunem un efort dublu în raport cu colegii noştri care veneau mult mai pregătiţi din mediile preuniversitare. Trebuia să decizi: munceşti şi avansezi sau renunţi. Mulţi au optat pentru a doua soluţie. Iar cei ce au avansat, au trebuit să lupte cu consecinţele "complexului de inferioritate". Un alt lucru ce ne inhiba consta în faptul că eram trataţi cu un soi de milă, căreia nu-i înţelegeam rostul şi care ne exaspera.
2. Am revenit în Republica Moldova în februarie 2002, adică după 8 ani. Nici acum nu pot să cred că m-am decis să mă întorc. Dacă în 1994 a trebuit să mă adaptez la mediul social din România, acum trec printr-un moment de readaptare aici, în ţară. Şi nu ştiu dacă ultimul proces e mai puţin dificil. Mă gândesc dacă am ales momentul potrivit de a mă întoarce (dar o fi existând el oare?). Astăzi Moldova se află într-o deplorabilă perioadă a regresiunii de la democraţie la… comunism. E de remarcat "originalitatea" şi "ineditul" respectivului fenomen. Asistăm la rusificarea şcolii româneşti şi la o serie întreagă de alte tentative de deznaţionalizare. Mai poate fi vorba în aceste condiţii de găsirea unui moment prielnic de reîntoarcere "la vatră"? Oricum, adevărul nu se schimbă, dar se poate modifica modul de a-l percepe, de a-l recunoaşte. Rămân optimistă…
3. În primul rând, ţin să precizez că nu mi-a plăcut să combin politica cu studiile şi nici n-a încercat cineva să ne "servească" această combinaţie sau să-şi organizeze jocuri politice prin intermediul nostru, făcându-ne "agenţi de influenţă". Am reţinut revolta unui profesor ieşean care a auzit că după absolvire intenţionez să rămân în România. "Dar ţara are nevoie de voi" – mi-a spus atunci. Cert este că, aflându-mă în România, am devenit mai sensibilă la problemele Basarabiei. Poate, trebuie să-ţi părăseşti puţin ţara ca să poţi conştientiza cu adevărat cât de mult o iubeşti; poate trebuie să te afli în afara hotarelor familiare ţie, ca să poţi vedea şi simţi lucrurile altfel, să le poţi da o nouă tonalitate…
Se face caz pe seama prezumţiei că ar exista o influenţă de ordin politic din partea română asupra tinerilor basarabeni aflaţi la studii. Eu, una, consider că am putea vorbi mai mult de o influenţă de ordin cultural şi mai puţin de o influenţă politică. Iar oprirea "hemoragiei" inteligenţelor autohtone în străinătate o văd prin crearea unui cadru legal şi material avantajos şi în cointeresarea tinerilor talentaţi, prin formarea unui mediu autohton progresist de dezvoltare profesională. E o greşeală să se creadă că vom opri exodul lor printr-o izolare politică a ţării.
Nicolae Toderaş,
student la Facultatea de Ştiinţe Politice, SNSPA – Bucureşti, coordonator al Grupului de Atitudine Civică
1. După absolvirea liceului doream să rămân la Chişinău, ceea ce am şi făcut pentru primul an universitar. Am fost admis la Facultatea de Ştiinţe Politice de la USM şi am avut speranţa că voi putea studia domeniul politic fără nici o problemă. M-am înşelat. Atitudinea studenţilor faţă de studii, atitudinea profesorilor faţă de studenţi, nivelul slab de predare m-au făcut să renunţ şi să accept o bursă de studiu în unul din centrele universitare din România. Pentru început, am făcut un an pregătitor în cadrul Centrului "Eudoxiu Hurmuzachi" pentru Românii de Pretutindeni unde am avut posibilitatea să studiez mai aprofundat istoria, geografia şi unele aspecte din civilizaţia românească, studii pe care nu le puteai face în instituţiile universitare din Republica Moldova. După un examen final şi o repartiţie, am depus dosarul la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Facultatea de Ştiinţe Politice, devenind unul din miile de bursieri ai statului român. Desigur, nu a fost uşor, a existat o concurenţă destul de mare şi trebuia să îţi demonstrezi abilităţile şi capacităţile pentru facultatea aleasă.
Despre calitatea studiilor pot spune că aici, în România, ai parte de nişte condiţii de care acasă, la Chişinău, nu poţi beneficia. Nu mă refer la fapte materiale, ci la cele calitative şi cantitative. Bursa e doar o stimulare, restul este o adevărată viaţă studenţească cu bucuriile şi decepţiile pe care le are. Diferenţa faţă de Chişinău este foarte mare, începând cu modul de predare a cursurilor şi de ţinere a seminarelor. Înalta atitudine a studenţilor faţă de studii creează şi elementul concurenţial care în final vine tot în sprijinul lor. Profesorii sunt cu mult mai interesaţi şi este observabil că sunt şi motivaţi. Activităţile extracurriculare reprezintă şi ocazii de practicare a ceea ce înveţi la şcoală. Există un areal mai vast de implicare în cercetările şi analizele din domeniul politic. Eforturile studenţilor sunt just apreciate şi dacă ai nevoie de sprijin ţi se acordă, iar la examene acest efort este luat în calcul. Despre avantaje mai pot spune multe, unele le-am enumerat mai sus, altele sunt de ordin material (bursă, reduceri la transport local şi naţional, reduceri la spectacole şi alte manifestări culturale etc.). Totul depinde de cum te descurci pe lângă activitatea de la şcoală.
2. Nu îmi pare rău că am venit la studii în România, ci din contra, acum când pot compara calitatea studiilor din România cu cele din Chişinău, pot spune că viitorul va demonstra cât de eficientă este investiţia realizată de statul român în tinerii basarabeni. Merită sau nu merită eforturile depuse de autorităţile române pentru ca prezenţa noastră în spaţiile academice româneşti să fie cât mai numeroasă, se va vedea în viitorul apropiat, dar deja sunt observabile unele schimbări în spre bine.
Personal chiar de la început m-am integrat în procesul de studii şi nici nu îmi aduc aminte să fi avut greutăţi din acest punct de vedere. Recunosc că există mari decalaje faţă de mine şi colegii mei din România, dar încerc să depun eforturi pentru a le reduce. Desigur, au existat şi există alte probleme de care orişice student are parte. Acum, ajuns la mijlocul perioadei universitare, cred că de aici pot face multe pentru Republica Moldova. Orice ai spune, dar cei mai buni dintre studenţii basarabeni reprezintă spaţiul dintre Prut şi Nistru, adică au rolul de a fi diplomaţi ai Moldovei de Est în viaţa universitară românească.
Referindu-mă tot la studenţii basarabeni din centrele universitare româneşti, pot spune că dacă nu reuşeşti să te integrezi în adevărata viaţă academică românească atunci iroseşti în zadar timpul, şi este bine să renunţi chiar de la început. În această situaţie se află, cu părere de rău, o parte considerabilă din cei care îşi efectuează studiile în România. Izolându-se şi creând grupuri separate, eu le zic enclave, ei contribuie în mod continuu la degradarea imaginii noastre care este şi aşa destul de şubredă. Lucrurile pozitive nu se discută atât de mult ca cele negative. De aici putem trage concluziile.
Personal mă implic şi depun mult efort pentru a sprijini schimbarea imaginii în sens pozitiv, dar rezultatele sunt foarte mici, oricum sunt posibilităţi şi în continuare nu voi renunţa. Ca exemplu vă pot spune că împreună cu mai mulţi tineri români originari din comunităţile româneşti din Republica Moldova, Ucraina, Yugoslavia, am constituit un grup asociativ prin intermediul căruia realizăm o serie de programe şi proiecte care vin în sprijinul tinerilor etnici români veniţi la studii în România. Unul din proiectele noastre este Revista "ACUM" care e editată cu sprijinul financiar al Uniunii Europene sub egida Centrului Eudoxiu Hurmuzachi şi al Fundaţiei Naţionale pentru Românii de Pretutindeni. Alte acţiuni sunt de genul conferinţe, seminarii, discuţii etc. care au menirea de liant informaţional.
După terminarea studiilor am marea dorinţă de a profesa în Republica Moldova. Acum nu pot zice dacă revenirea mea acasă va fi una dorită. Primează foarte mult şi interesele clasei politice de la Chişinău. Recunosc că pot face foarte multe în sprijinul Moldovei de Est şi din străinătate, dar este o prioritate pentru mine să revin la Chişinău. Dilema întoarcerii sau a rămânerii o au şi alţi colegi de ai mei, care vor accepta să se întoarcă cu condiţia de a putea activa liber şi fără piedici birocratice. Revenirea noastră nu cred că va fi una din cele mai fericite momente pentru elita politică din Moldova.
3. Referitor la "gaşca" politică şi conducătoare din Republica Moldova cred că poate au şi ei dreptate într-un fel (ceea ce nu mă face să fiu de acord cu ei): fiind comunişti, cu mentalităţi învechite, fără studii în domeniul politic, economic şi social, având în mare parte interese proprii, şi-au dat seama că pierd acel teritoriu, că puterea pe care au obţinut-o în mod legitim, cu voinţa celor care au nostalgii după timpurile marelui URSS, le poate fi luată de tinerii care se vor întoarce. Mai ales că noi, cei plecaţi temporar la studii în România sau Occident, făcând studii incomparabil mai bune decât cele din Republica Moldova, ne întoarcem acasă şi încercăm să schimbăm sistemul, penetrând, în mod firesc, structurile de conducere. Pentru ei suntem nişte spini, de aceea ticluiesc şi pun în aplicare diferite strategii care vin împotriva studenţilor basarabeni din România şi din Occident. Desigur, suntem "agenţi de influenţă" a culturii şi civilizaţiei româneşti, ceea ce lor nu le convine. Mă întreb dacă dl. Stepaniuc este oare patriot al Republicii Moldova? Dacă da, să facă tot ceea ce este posibil pentru a acorda condiţii asemănătoare de studii cu cele din România, şi atunci va avea dreptul să ne ceară rămânerea sau întoarcerea. Clasa politică din Moldova odată şi odată va trebui să se schimbe şi atunci ei ce vor face? În străinătate devenim şi ne consolidăm poziţiile ca patrioţi ai propriului stat, iar în legătură cu alegaţii de tipul transformării noastre în "agenţi străini" pot spune că suntem promotorii adevăratei culturi româneşti, şi nu ai celei ticluite de Sima, Şornicov, Stepaniuc etc.
Consider că nu poţi cere tinerilor acestei ţări să rămână pentru studii şi lucru acasă, în Republica Moldova, atâta timp cât nu le creezi condiţii decente. Viitorul nostru trebuie să fie unul de integrare în structurile politice şi economice ale Uniunii Europene, iar tinerii şcoliţi în "ţări străine" vor fi acei care vor face acest lucru.
|
Inapoi la cuprinsul numarului