Recidivele comunismului în ultimele piese ale lui Matei Vişniec

După învolburările de acum 12 ani, provocate de căderea comunismului în Estul Europei, cu numeroase încercări de a-l revitaliza sub forme diferite din partea unor îndoctrinaţi "seropozitivi", al căror morb le relevă o falsă normalitate acolo unde realitatea lucrurilor este evidentă, iată o carte care generalizează încă o dată – simplu şi sugestiv, şi chiar în "limba de lemn" pe care a cultivat-o acesta – teroarea comunismului.

Ar fi păcat să limităm mesajul cărţii lui Matei Vişniec Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, apărută de curând la Editura "Aula" în Colecţia "Frontiera", coordonată de Alexandru Muşina, doar la cititorii care mai au nostalgii după monstrul de altădată ori la cei care‑l urăsc profund. Cum literatura şi arta în epoca de tranziţie nu mai constituie un mijloc de instruire şi educaţie morală şi civică, autorul celor patru piese inserate în volum nu dă soluţii şi nu emite concluzii, ci mai degrabă relatează, stilizând artistic, până la luciu, întâmplări şi evenimente ce au surprinzătoarea forţă de a pune probleme spre a lăsa cititorului să-şi cultive personalitatea.

Prima piesă, cea care dă şi titlu cărţii - Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, dedicată lui Daniil Harms şi tuturor scriitorilor morţi în temniţele puterii – relatează câteva scene din Spitalul Central de Boli Mintale de la Moscova, în 1953, cu câteva zile înainte de moartea lui Stalin. De fapt, cititorul trebuie avertizat că marea majoritate a pacienţilor din spital nu sunt decât persoane închise cu forţa în casa de nebuni pentru a fi "reeducate" în spiritul vremii, nu doar cu ajutorul cămăşii de forţă ci şi prin intermediul literaturii, care, pusă în slujba regimului, reprezenta, în acea epocă, un mijloc eficace de spălare a creierilor.

Referinţa pe care o face autorul în finalul piesei la Maria Spiridonovna este din nou edificatoare; ea reprezentând prima jertfă, sub regimul sovietic, de plasare a unui opozant politic într-un spital psihiatric. Şirul de victime care i-a continuat a fost impunător: fiecare republică din fosta Uniune Sovietică şi fiecare ţară din lagărul socialist şi-a avut martirii săi la acest capitol.

Matei Vişniec, graţie talentului său, căruia îi adaugă cu această ultimă carte câteva carate în plus, reuşeşte să reliefeze sugestiv amestecul dintre călăi şi victime, dintre cei bolnavi şi cei sănătoşi, al celor vinovaţi cu cei nevinovaţi, dacă se poate face o distincţie între aceste categorii atâta vreme cât peste toate domină tirania. Lectura publică a pasajului scris de Iuri Petrovici şi citit în faţa "bolnavilor" în acest sens este tulburătoare: "Şi cei care nu voiau să meargă până la capăt au fost trimişi în lagăre. Şi într-o zi se trezi în lagăr şi un tovarăş apropiat de luptă de-al lui Stalin şi de-al lui Felix. Şi cei care erau în lagăr pentru că nu voiau să meargă până la capăt l-au întrebat: dar de ce te afli aici cu noi, cu noi care nu vrem să mergem până la capăt, tu care vrei să mergi până la capăt? Şi tovarăşul apropiat de luptă de-al lui Stalin şi de-al lui Felix a răspuns: sunt aici pentru că eu doar credeam că voiam să merg până la capăt, dar tovarăşul meu apropiat de luptă Felix mi-a demonstrat, cu metoda sa ştiinţifică, că în realitate şi fără să-mi dau seama eu nu voiam să merg până la capăt. Şi acest tovarăş apropiat de luptă de-al lui Felix şi de-al lui Stalin a cerut să fie împuşcat. Căci, i-a spus el lui Felix, cei care nu-şi dau seama că nu vor să meargă până la capăt sunt mai periculoşi decât cei care ştiu foarte bine că nu vor să meargă până la capăt. Dar Felix i-a spus: aşteaptă, te vom împuşca mai târziu, când vei dori din nou din toată inima să mergi până la capăt, căci atunci vei fi mult mai periculos."

Mesajul piesei lui Matei Vişniec creează o aluzie subtilă la "Matrioşca", când o tiranie mai mică se include în alta mai mare; aceasta la rându‑i se ascunde sub protecţia uneia şi mai mari, şi aşa mai departe, lăsând să funcţioneze perfect modelul păpuşii ruseşti, din care iese, unul după altul, chipul Tiranului, omniprezent, violând chiar şi viaţa intimă a personajelor: exemplul Katiei Ezova care se culcă cu toţi cei care l-au văzut pe Stalin este concludent.

Moartea fizică a Tiranului, din păcate, nu va pune capăt tiraniei. Strigătele disperate din finalul piesei: "Stalin nu e mort" vin să confirme, aşa cum a făcut-o şi Istoria, de altfel, că odiosul regim va mai domina încă multe decenii, făcând ravagii şi omorând peste 100 000 000 de oameni. O reactualizare artistică însă a esenţei comu­nismului se impune astăzi, mai ales pentru even­tualii "bolnavi mintal" care încă mai cultivă, cu îndărătnicie şi absurditate, în ţările Europei moderne aberanta şi distructiva idee.

Recidivele nocive ale comunismului sunt preluate şi în cea de-a doua piesă din volum - Recviem - care, se pare, este concepută anume să scuture din ţâţâni laşa noastră amnezie colectivă care se aşterne ca o pâclă ceţoasă peste efigiile încă proaspete ale ultimei jumătăţi din secolul trecut. Generalul însoţit de suita soldaţilor morţi în diferite împrejurări: gazaţi, împuşcaţi, torturaţi, etc., care se pregătesc să se întoarcă în Patrie, nu semnifică altceva decât dreptul Trecutului de a i se acorda un loc în Istorie şi de a fi reţinuţi, aşa cum o merită, de memoria colectivă ce rămâne încă nepăsătoare la amprentele pe care le-a lăsat acest sângeros segment de timp. Un bilanţ al Trecutului, un Proces al comunismului, o Comisie pentru restabilirea adevărului istoric pentru a determina prompt unde trebuie să ne îndreptăm în mileniul proaspăt aşezat dinaintea destinului nostru - iată restanţa ce trebuia încă de mult lichidată. Literatura lui M.Vişniec îşi asumă responsabilitatea de a reaminti, de a repune problema, nu însă neapărat şi de a judeca ori a formula acuzaţii. Dramaturgul ne îndeamnă să reflectăm despre aportul, rolul, greşelile pe care le-au (am) comis, nu doar cei morţi, în perioada de sumbră amintire.

Evocarea chipurilor celor trei ideologi: Lenin, Stalin şi Troţki nu este întâmplătoare, ei reprezen­tând comunismul în cele mai edificatoare aspecte ale sale. Căci dacă ipostaza tiraniei staliniste pare încheiată şi ţinând acum de trecut, ideea troţkistă a unei revoluţii permanente mai continuă să incite spiritele "insurgente" ale unor intelectuali din Vest, rămânând încă un pericol pentru viitorul omenirii, chiar dacă acum câţiva ani, când mitul comunismului fusese demascat în toată hidoşenia sa şi prin publicarea "Cărţii negre a comu­nismului", troţkiştii s-au retras mult mai în umbră pentru a-şi continua activitatea. Ce-i drept, demascarea lor poate costa o carieră politică chiar şi din cele mai eminente. Cazul lui Lionel Jospin, ex-Prim-Ministru al Franţei, este exemplar. Motivul principal al pierderii alegerilor prezidenţiale din primăvara acestui an, în care era angajat, a fost faptul că presa a semnalat la timp activitatea sa de troţkist pe care a încercat să o renege.

Matei Vişniec ilustrează perfect, în opinia noastră, imaginea artistului care locuieşte, imaginar, pe un pod deasupra unei ape între ţara de origine (România) şi cea de adopţie (Franţa). Perspectiva din care se văd lucrurile de o parte şi de cealaltă – trebuie să o recunoaştem – este una avantajoasă, permiţându-i scriitorului să se considere un exponent fidel al obiectivităţii, cu toate riscurile, cu toate neliniştile ce le presupune popularea unui asemenea loc. Din această perspectivă judecăţile artistice emise de dramaturg asupra comunismului se arată destul de judicioase şi demne de a fi luate în seamă. Mai ales la noi, unde realitatea, în mare parte, încă nu a depăşit evenimentele semnalate în piesele sale.