Matei Vişniec:"Sunt într-un contact continuu, dureros, opresant

Lucreţia Bârlădeanu: Domnule Matei Vişniec, perioada sinistră a comunismului şi-a lăsat amprenta în creaţia dumneavoastră începând cu primul volum de versuri pe care l-aţi publicat - "La noapte va ninge" (1980). Astăzi, însă, ce vă determină să mai meditaţi artistic asupra acestui fenomen? Mă refer la ultimul volum de teatru intitulat "Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal".

 Matei Vişniec: Experienţa am trăit-o, dar degerarea ei literară a avut nevoie de mult timp, căci o experienţă trăită este imediat povestită în diverse articole, jurnale, mărturii, etc. Pentru mine important era, la un moment dat, să scriu o piesă despre comunism în limbaj literar, adică să nu fie doar informaţie, ci şi emoţie. Pentru că e foarte important când scriu să îmbrac informaţia într-o formă emoţională. Literatura nu lucrează doar cu date propriu-zise, ea se adresează unei corzi mai sensibile şi dacă publicul care priveşte un spectacol nu pleacă din sală cu o bombă emoţională care va exploda cu întârziere în sufletul lui, atunci nu se alege cu nimic.

Informaţia despre comunism a sosit în Franţa la timp, francezilor nu le lipsea informaţia; ea a sosit odată cu disidenţii care veneau aici şi a continuat cu Soljeniţîn care a creat un şoc, însă în orice moment se pot imagina opere literare care să repună în discuţie problema. Iar problema, din punct de vedere occidental, nu este atât căderea comunismului, cât prăbuşirea utopiei. Pentru că, într-o ţară, cum este Franţa, care este încă foarte orientată spre stânga, acest lucru devine foarte important, iar Revoluţia Franceză de acum 200 de ani a lăsat o puternică ambiţie de creare a unei societăţi deschise, libere, fraterne, deci idei de stânga care au germinat în această ţară timp de două secole. Iar partidele de stânga au obţinut în acest răstimp realizări notabile; căci nu trebuie confundat Partidul Comunist Francez cu celelalte partide comuniste din ţările răsăritene, deşi şi Partidul Comunist Francez a făcut lucruri destul de discutabile. Însă, în opoziţie fiind, partidele de stânga au obţinut pentru francezi avantaje sociale deosebite. Eu, când am venit în Franţa, am avut impresia că am pus piciorul în ţara pe care mi-o promiteau comuniştii în România. Era o ţară în care oamenii aveau 5-6 săptămâni de concediu plătit, în care existau avantaje extraordinare pentru oamenii ce nu aveau cu ce plăti chiria. Cetăţenii, prin sistemul social de ajutorare, erau ajutaţi să-şi depăşească problemele materiale; emigranţii  erau primiţi, dacă nu cu braţele deschise, în orice caz, foarte bine, existau, la ora când veneam eu în Franţa (1987), o mulţime de structuri de primire şi integrare a refugiaţilor. O mulţime de lucruri în Franţa, în ceea ce priveşte asigurarea, protecţia socială, ajutorarea, ţin de idealul de stânga. În această ţară era relativ greu să explici în ce constă oroarea ideologică a comunismului de stat. Chiar am încercat să forţez nişte lucruri ca să mă distanţez de conceptele utilizate în Franţa. După căderea comunismului, cine spune "comunist" în Europa de Răsărit  înţelege prin aceasta oportunist, mârşav, un om de nimic, un om care joacă pe toate planurile, cu fundul în toate luntrile, om fără scrupule, fără conştiinţă, fără o axă morală clară, care apleacă capul, care nu urmăreşte decât să urce pe verticală, făcând jocul puterii, etc., - toate conotaţiile sunt negative. În Franţa însă există conotaţii pozitive pentru cuvântul comunist. Din cauza aceasta întotdeauna când mi-am expus punctul de vedere am încercat să fac diferenţa între comunismul ca mişcare în Franţa şi comunismul de stat ca încercare de aplicare la nivel instituţional în ţări întregi şi chiar la nivel de planetă, a unei utopii. Deci, m-am trezit într-o situaţie delicată: actorii, regizorii francezi care-mi montau piesele, prietenii mei erau toţi de stânga; fie că erau simpatizanţi socialişti, fie că erau chiar socialişti, fie că erau comunişti, unii îmi mărturiseau chiar că fuseseră maoişti. Atmosfera intelectuală în Franţa este marcată de această vocaţie a stângii, de revolta din 1968 şi aşa mai departe. Cum să scrii o piesă anticomunistă în Franţa? Mi-am propus, deci, să scriu o piesă care să exprime, printr-o situaţie dramatică puternică, toată oroarea demersului ideologic în general. Atunci când piesa a ieşit, când a fost publicată la editura Lansman, am avut grijă să precizez într-un "chapeau" care sunt intenţiile mele. Dorinţa mea era să relansez discuţiile în jurul utopiei. Pentru că trebuie să recunoaştem până la urmă că ideologia comunistă s-a forjat pe durata sec. XIX ca o mare utopie. S-a forjat timp de un secol pentru a rezolva toate problemele umanităţii. N‑ar fi fost rău să reuşească în sensul cel bun, adică chiar să rezolve toate problemele umanităţii. Era o vocaţie universalistă: comunismul ar fi trebuit să remedieze problemele umanităţii pe toate continentele, în toate ţările, în toate culturile şi la toate rasele. Această utopie a fost încercată pe toate continentele: în Africa, în Asia, a fost încercată în America Latină, a fost experimentată în Europa. Numeroase culturi au încercat să-şi depăşească limitele prin îmbrăţişarea ideologiei comuniste. Comunismul a fost încercat de creştini, de catolici, de musulmani, de budişti, de diverse religii şi de diverse structuri în diverse părţi ale lumii. Ei bine, s-a văzut că această formă de utopie n-a fost solubilă nicăieri: pe nici un continent, în nici o cultură, în nici o religie. În ciuda entuziasmelor care s-au născut odată cu "Revoluţia din Octombrie", odată cu extinderea experienţei comuniste pe glob, trebuie să ne gândim că au fost milioane de oameni care au crezut sincer, care şi-au dat viaţa pentru această utopie, de partea căreia au stat, la un moment dat, milioane de soldaţi înarmaţi, bomba atomică, jumătate de planetă a vrut să aplice utopia şi n-a reuşit. Într-un fel, putem spune – fără regret, ce-i drept – că omenirea va fi văduvită de această experienţă utopică, pentru că în ce moment şi unde o altă utopie planetară ar putea-o înlocui? Sigur că există o altă utopie planetară care încearcă să se impună - mondializarea. Din păcate este o utopie care n-are ideologie. Dacă experienţa comunistă a fost pregătită de un secol de ideologi, experienţa mondialistă vine fără nici o bază filozofică şi totul trebuie făcut din mers, dar e departe de a fi considerată ca utopie, este o contrautopie pragmatică, din punctul meu de vedere.

În orice caz, revenind la piesa mea, Comunismul povestit pentru bolnavii mintal, prima dată când am vorbit despre ea în  public, în Franţa, demersul meu a fost acesta: încerc să provoc prin această piesă o relansare a reflecţiei în jurul utopiei, pentru că omul este în situaţia paradoxală de a crea utopii în orice moment, el nu poate să trăiască fără o proiecţie utopică, fără să viseze şi, în acelaşi timp, de câte ori îşi pune în aplicare visele se produce un teribil scurt circuit şi ajungem la oroare. Istoria este, într-un fel, prinsă într-o capcană existenţială, o capcană metafizică, este o condiţie paradoxală, pe de o parte - să proiecteze utopii şi, pe de altă parte - să le rateze. Or problema era cum să pun în evidenţă într-o operă literară această condiţie existenţială paradoxală. Şi după aceea să relansez reflecţii în jurul necesităţii utopiei, pentru că societatea are în continuare nevoie de idealuri importante, credibile. Nu degeaba în acest moment planeta trece printr-o criză de valori pentru că democraţia apare atât de plată şi atât lipsită de fascinaţie, că multe minţi se îndreaptă spre extreme, spre integrismele de diverse tipuri: fie cel religios, fie cel politic şi aşa mai departe. În mod paradoxal, democraţia este mai puţin fascinantă decât extremismul, decât integrismul de tip islamic sau de tip neonazist. Deci, în piesa mea, propun o situaţie dramatică şi în acelaşi timp comică dar puternică şi încerc să demonstrez că orice demers ideologic se prezintă de fapt ca o spălare de creieri şi că orice demers ideologic are la bază convingerea că oamenii sunt nişte nebuni, nişte copii sau nişte roboţi. În orice caz, toate ideologiile de până acum (nu sunt multe, vreo patru sau cinci) i-au considerat pe oameni bolnavi, nebuni, copii sau roboţi. Oamenii adevăraţi nu funcţionează în aceste mari ideologii. În situaţia particulară pe care am imaginat-o în piesa mea, într-un spital de bolnavi de la Moscova, înaintea morţii lui Stalin, directorul spune că doar la ei în spital nu se practică învăţământul politico-ideologic. Filozofia marxist-leninistă şi stalinistă este predată peste tot: în şcoli, în cazărmi, în unităţi de producţie, în industrie, în agricultură – doar la noi, la bolnavii mintal – nu. Dar poate că lumina învăţăturii marxiste ar putea vindeca unele boli mintale? Şi atunci este invitat un scriitor care este rugat să rescrie, la nivelul de înţelegere al bolnavilor mintal, istoria Revoluţiei din Octombrie în lumina gândirii marxiste. Or această rescriere a utopiei comuniste pune în lumină mecanismul reeducator al oricărui demers ideologic. Până la urmă  aceşti mari iluminaţi spun oamenilor acelaşi lucru: staţi liniştiţi, noi avem o soluţie ştiinţifică pentru viitorul vostru, urmaţi reţetele noastre şi veţi fi fericiţi, noi vă ducem pe calea cea bună, nu aveţi altceva de făcut decât să urmaţi indicaţiile noastre. Cam asta este structura naivă, reeducatoare a fiecărei ideologii.

Piesa a fost foarte bine primită în Franţa, pentru că libertatea funcţionează aici. A fost montată cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii, a fost tradusă în limba engleză şi în altele vreo 5-6 limbi, urmează  şi alte montări, a fost montată în Statele Unite, a fost montată în Moldova, la Chişinău, va fi montată în România. Iată de ce am avut nevoie de ani şi ani de zile pentru a scrie o piesă în care să abordez direct problema comunismului. Pentru că nu e uşor să o abordezi din punct de vedere literar. Noi trebuie să facem în acelaşi timp nu numai demascare, ci şi literatură.   

"Eu am trăit într-o lume în care literatura exista ca a doua patrie mintală pentru fiecare"

L.B.: Drumul unui dramaturg modern spre identitatea proprie, în opinia dumneavoastră, trebuie să urmeze neapărat un itinerar bine definit? Dacă da, aţi putea indica cele mai importante repere ce ar trebui frecventate de  cineva care ar avea ambiţii de viitor dramaturg?

M. V.: Dacă nu eşti născut cu talent, nu e nimic de făcut. S‑a dovedit, la şcoala de literatură din Bucureşti din anii ’50, că cei care au intrat cu talent au devenit scriitori, cei care nu au avut talent la admitere, nu au ieşit scriitori. Pe de altă parte, şi talentul când este descoperit trebuie protejat, condus, cultivat, pentru că foarte mulţi oameni de talent şi-au vândut sufletul; au scris la comandă, au sprijinit cauze care nu meritau, cum şi foarte mulţi oameni de talent au scris lucruri importante, situându-se în acelaşi timp, din punct de vedere ideologic, în spaţii îmbâcsite, ca să nu spun detestabile. Omul este o fiinţă contradictorie. Istoria literaturii ne demonstrează că oameni de mare talent au fost din punct de vedere politic nişte perverşi totali şi nişte mârşavi absoluţi. Uneori istoria păstrează opera, acuză individul, îi face procesul moral şi literatura merge înainte. În ce mă priveşte, eu am avut norocul paradoxal de a trăi într-o ţară în care literatura era la mare onoare. Adică în momentul în care m-am pus cu burta pe carte, în care am descoperit literatura, în care am început să citesc, în România erau cărţi extraordinare care circulau, care erau editate, se produsese acea deschidere după 1964 şi erau editaţi marii clasici, autori moderni, autori tineri, se traducea enorm. Îmi amintesc când eram la liceu la Rădăuţi, între 1972-’76, în fiecare seară ieşeam în oraş şi cumpăram o carte sau două. Erau ediţii foarte ieftine, costau 5 lei volumele din "Biblioteca pentru toţi". Acolo, la Rădăuţi, mi-am făcut biblioteca cea mai importantă, acolo am cumpărat autori importanţi care erau traduşi în acea vreme. Dar am avut bineînţeles şi profesori care m-au orientat spre Dostoievski, spre Kafka, spre Beckett, spre literatura americană, spre poezia importantă. Apoi revistele din România la ora ceea erau în plină... ebrietate literară. Cărţile de poezie care apăreau în adolescenţa mea erau cărţi de Nichita Stănescu, de Marin Sorescu, de Cezar Baltag, de Ana Blandiana, ş.a.m.d. Toate aceste cărţi mă marcau. Eu am trăit într-o lume în care literatura exista ca a doua patrie mintală pentru fiecare, era o lume paralelă, în care stăteam foarte bine, în care  puteam evolua, în care ne înţelegeam, aveam coduri comune, ne cunoşteam unii pe alţii ca făcând parte din această lume paralelă şi, fără să cădem într-o schizofrenie totală, ştiam că societatea e cum e, recunoşteam că exista o maşină care pe de o parte te strivea, şi pe de altă parte îţi acorda această libertate interioară pe care ţi-o dădea literatura şi chiar voluptatea de a încerca să publici. Eu am publicat foarte repede poezii pe care nu le cenzura nimeni. Încă de la vârsta de 14 ani am debutat în revista Luceafărul ajutat de poetul Virgil Teodorescu, convertit în proletcultist şi revenit după aceea în prima linie a literaturii din acei ani. Şi mai târziu, la Bucureşti, în "Cenaclul de Luni" eram marcat  de ceea ce aş numi acum adevărata rezistenţă culturală şi care era o adevărată febrilitate interioară în generaţia optzeci, care mi-a adus foarte mult. Acestea sunt etapele formării, pentru că în România, în mod paradoxal, acea deschidere din anii ’62-’64 nu a fost înăbuşită total. Când au fost deschise robinetele culturii şi au început să apară cărţile, eu şi generaţia mea sorbeam marile romane de Marin Preda, de Nicolae Breban, de atâţia alţii, piese de teatru semnate de Marin Sorescu sau de atâţia alţi dramaturgi importanţi. M‑am format în mod natural, fără să sufăr foarte mult din cauza cenzurii la nivelul informaţiei. Foarte târziu, cred că eram la Bucureşti, prin ‘83-’84, mi-am dat seama că sunt autori pe care nu-i pot citi în româneşte, nu pentru că erau interzişi, erau traduşi, dar fragmentar, de exemplu Herold Pinter. Astfel am aprofundat limba engleză ca să citesc pe Herold Pinter, Sem Shepard sau Tom Stoper, am aprofundat franceza ca să citesc Arrabal. Puţini autori ieşeau din panoplia formării mele pe care să nu-i găsesc în limba română. Şi în acei ani, îmi amintesc că îi găseam şi în bibliotecile de la ambasadele străine şi nu-mi păsa că eram cifrat şi că Poliţia sau Securitatea ţineau cont de intrările şi ieşirile mele de acolo. Eram deja membru al Uniunii Scriitorilor şi efectiv nu-mi păsa de chestia asta, citeam acolo în prostie. Deci am avut un anume acces la informaţie şi am luat contactul şi cu angajamentul puternic al generaţiei mele prin această rezistenţă culturală care era un fel de creare a unui spaţiu paralel. Or, într-un spaţiu literar, cum bine ştiţi, totul devine posibil: şi critica sistemului, şi reflecţia filozofică paralelă, şi propunerea unei alternative la nivel social, şi aşa mai departe.

"Am fost obligat în franceză să încerc să fiu eficient cu mijloace puţine sau cu mijloace care se dezvoltau pe măsură ce efortul creştea"

L.B.: Spuneaţi undeva: "Eu nu scriu pentru mine, pentru a măsura, ci tot timpul am scris pentru a dialoga cu lumea şi pentru a mă adresa lumii". Ce mesaj de ultimă oră aveţi a emite oamenilor?

M. V.:  Eu cred că lucrurile s-au schimbat puţin de când am venit în Occident, pentru că în plus, pariul meu a fost să mă adresez oamenilor într-o altă limbă care circulă mai bine decât limba română, eu scriind în continuare tot cu limba română în cap sau în sânge, pentru că sensibilitatea limbii române se exprimă în continuare în scrisul meu şi numai forma este franceză. Eu sunt în continuare un scriitor român; de altfel scriu în franceză, după aceea traduc în româneşte deseori piesele pe care le scriu în franceză, între timp ele mai evoluează în cursul acestor traduceri şi revin la limba franceză, deci eu plutesc, trăiesc, fac naveta mintală, fizică, lingvistică între limba română - limba franceză. Limba franceză pentru mine a fost o strategie pentru a încerca să mă adresez unui număr mai mare de oameni. Am piese care au fost traduse în zece limbi din limba franceză, au fost jucate în diverse ţări pentru că au fost văzute aici, în Franţa, după cum am piese care au fost traduse şi în alte limbi pentru că au fost văzute în România. România a intrat pe o orbită importantă a schimburilor culturale, pentru mine România este o ţară de lansare. În acelaşi timp, asimilând franceza, m-am disciplinat foarte mult ca autor, adică am învăţat ce înseamnă umilinţa, pentru că recunosc că am fost obligat în franceză să încerc să fiu eficient cu mijloace puţine sau cu mijloace care se dezvoltau pe măsură ce efortul creştea.  Cu limba franceză am învăţat foarte mult pentru că este o limbă precisă, este o limbă unde nu poţi jongla foarte uşor cu ambiguităţile, unde nu prea aveam chef să mă las dus de divagaţii şi de limbă, ci controlam eu ţesătura piesei, propriul discurs. Am învăţat să introduc tăcerea în piesele mele datorită limbii franceze, să încerc să provoc experienţe lingvistice; de pildă, am scris nişte piese scurte în care am suprimat gramatica. Probabil că în limba română n-aş fi putut să fac acest lucru pentru că eram prea bogat, eram un "prinţ" în limba română, or aici, în franceză, m-am trezit un fel de "cerşetor". Trebuia să înaintez, navigând într-o sintaxă, într-o gramatică, într-un vocabular pe care le stăpâneam dar nu foarte precis, de fiecare dată aveam nevoie de un ochi exterior, de o confruntare cu publicul, cu prietenii mei francezi care-mi citeau textele, îmi corectau greşelile, iar uneori nu le corectau, spunându-mi: uite, aici e greşit dar e interesant, lasă aşa. Mesajul meu, într-un fel, este acelaşi ca în România, pentru că am scris întotdeauna ca să public, am scris ca să mă adresez oamenilor, nu am scris niciodată pentru mine, de altfel nu cred că sensul autorului este acesta, nu-i cred pe autorii care spun că scriu pentru ei. Chiar de la prima Carte a Lumii Cuvântul a fost făcut ca omul să iasă din întunericul din sine, pentru că, de altfel, în întunericul din sine unii se sufocă chiar dacă colecţionează cuvinte pentru sine. Mesajul trebuie formulat. În ce măsură însă s-a schimbat?, pentru că eu mă consider întotdeauna în opoziţie cu restul lumii. Mesajul meu este că încerc să fiu un om lucid, să nu mă las manipulat nici de utopie, nici de contrautopie, nu m-am lăsat manipulat nici de societatea comunistă, nici de cea de consum. Încerc să fiu cât mai lucid posibil şi toată activitatea mea de scriitor a fost o traiectorie de sublimare a infinităţii. Şi în acelaşi timp, lucid fiind, şi având capacitatea să observ lucruri pe care poate alţii nu le observă - să le spun. Să le surprind în scris. Mesajul pieselor pe care le-am scris în România şi care au ajuns prin traduceri în Franţa şi în alte ţări a fost înţeles, mesajul lor puternic a ajuns la ţintă, fie că vorbeam despre identitate, fie că vorbeam despre manipularea omului, fie că vorbeam despre ridicolul marilor slogane şi aşa mai departe. Şi în continuare, scriind, încerc să ating aceeaşi fibră a universalităţii. Deci, nu-mi mai pun foarte mult problema mesajului pentru că urgenţa este atât de mare în acest moment, pentru mine cel puţin, iar timpul este atât de restrâns, încât nescriind, mă sufoc. Şi atâta vreme cât am o reacţie de partea cealaltă, a publicului, sunt hrănit de această reacţie, îmi dau seama că nu scriu în deşert.     

"Sunt milioane de oameni care trăiesc într-un fel de Ev Mediu, dar sunt contemporani cu noi"

L.B.:  Sentimentul Aşteptării, care a lansat în eternitate, din perspectivele lui nemărginite, doi mari dramaturgi, pe Cehov în sec. XIX şi pe Beckett în sec.XX, ar mai avea rezerve estetice şi pentru artiştii secolului XXI? De fapt, care ar fi miracolul ce-ar trebui aşteptat să se întâmple în mileniul în care ne-am angajat să-l populăm?

M.V.: Ce miracol ar putea să se întâmple în acest mileniu... El n-a început prea bine, cum vedem. A existat o adevărată cultură a sec. XX, o falsă cultură a liniştirii omului, în sensul că se credea că tehnica va rezolva toate problemele la un moment dat şi că omul se va îndrepta spre lumină, spre linişte, spre calm. Ştiinţa, tehnica, industria ar fi trebuit să-l ajute să devină independent faţă de nevoile materiale, să-l scoată din isterie, din stres, din frica zilei de mâine. Or, observăm că se întâmplă ceva ciudat, cei mai teribili integrişti, minţile cele mai medievale care acţionează pe planetă, utilizează foarte bine mijloacele tehnice, telefoanele portabile, ordinatoarele, etc., probabil, unii sunt capabili să prepare şi bomba atomică dac-ar avea cu ce. Se întâmplă ceva bizar cu acest mileniu, cu acest secol pentru că de fapt ne dăm seama mai bine decât altă dată că mai multe vârste istorice coabitează în acelaşi timp. Sunt milioane de oameni care trăiesc într-un fel de Ev Mediu, dar sunt contemporani cu noi. E ca şi cum în anii 1400 unii ar fi avut telefoane portabile şi televizoare fără să ştie să le fabrice, dar să ştie doar să le folosească. Ei tot la sistemul acela de sensibilitate, de înţelegere, tot la acele instincte agresive au rămas. Atentatele de la 11 septembrie au creat o psihoză universală într-o anumită parte a lumii. Civilizaţia occidentală ştie că nu mai este invulnerabilă, ştie că nu se poate simţi bine. Ciocnirea între civilizaţii este un lucru real. Există o confruntare între culturi, aproape aş spune între religii. Mondializarea este doar aparentă, pentru că oamenii se mondializează la suprafaţă, acolo unde intervine această pojghiţă a tehnicii. Căci mondializarea ce va fi până la urmă? Fiecare cetăţean, fie că e musulman, fie că e protestant, fie că e catolic, fie că e budist, fie că e creştin şi aşa mai departe, va avea acces la un ordinator, la un telefon portabil, la o maşină, va şti să conducă un vas, un vapor, un avion - în sfârşit asta este mondializarea, dar înăuntru, în adânc, oamenii, în mod paradoxal, îşi caută parcă mai mult rădăcinile decât înainte, se repliază pe tradiţii mai mult decât înainte, problema identităţii se pune chiar cu mai multă forţă decât înainte. Toate aceste canoane naţionaliste, aceste războaie interetnice, aceste frustrări viscerale - cine sunt eu, de unde vin - au devenit întrebări existenţiale. Chiar şi în ţările cu o mare tradiţie democratică, precum Franţa, există această zbatere, Franţa având problema corsicană pe capul ei. Corsicanii vor independenţă, vor să fie recunoscuţi ca un popor aparte. În alte regiuni din Franţa există aceeaşi şi aceeaşi exacerbare naţionalistă, bretonii vor să fie consideraţi bretoni, cerând Bretania, savoiarzii vor să fie consideraţi savoiarzi, sudul vrea să-şi recupereze rădăcinile occitane, alsacienii vor să fie consideraţi alsacieni, aproape ai spune că în această Franţă, care a dat atâta omenirii, nimeni nu mai vrea să fie francez, fiecare vrea să fie altceva, să-şi afirme întâi şi întâi identitatea regională. Deci nu s-ar spune că ar fi un câştig  prin această acumulare extraordinară de informaţie, de civilizaţie, de cunoaştere. Se anunţă un secol zbuciumat, cu acumulări de energie care pot ieşi de sub control, fie că-i vorba de energie emoţională la unele popoare, fie că-i vorba de energie informaţională la altele. Acestea fiind încă o dovadă că intelectualul, scriitorul, trebuie să rămână atent şi lucid.

Miracolul pe care l-am aştepta să se întâmple în acest secol ar fi, probabil, similar celui din alte timpuri: - să-şi găsească oamenii valori comune atât de puternice încât să-i facă să renunţe la violenţă, la agresiune, la intoleranţă şi la alte rele. Problema valorilor comune planetare este încă de mare actualitate. E o problemă în acelaşi timp şi metafizică, şi practică. Ea se poate bineînţeles aborda, gânditorii  trebuind  să gândească, să găsească soluţii şi propuneri, iar instituţiile, comerţul, tehnica, mondializarea să-i pună pe oameni în contact pentru a ajunge la acest mod de existenţă, la acceptarea unui set de valori comune care să oprească dezastrul, să oprească ameninţarea cu dispariţia acestei planete.

"Dacă aş fi scriitor basarabean, aş fi încercat să scriu într-o limbă română impecabilă şi, cu orice preţ, să scriu literatură română de bună calitate"

L.B.: Sensibilitatea dumneavoastră artistică populează inspirat diverse spaţii geografice, evenimente istorice, coliziuni sociale, relevându-le expresiv specificul şi esenţele. Dacă, prin absurd, aţi fi scriitor basarabean, ce teme şi idei v-ar preocupa la această oră?

M.V.: Păi eu sunt în mare măsură basarabean, eu sunt moldovean, sunt din Nordul Ţării, sunt născut la Rădăuţi, la 40 de km de mormântul lui Ştefan cel Mare, fiind, în acelaşi timp bucovinean, în acelaşi timp moldovean, în acelaşi timp român. Adică întotdeauna m-am simţit foarte aproape de confraţii mei de dincolo de Prut, sau de cei din Bucovina de Nord, am avut o privire caldă spre ei şi am simţit în mod visceral, în mod instinctiv, o solidaritate cu această lume, cu problemele lor. Am călătorit încă înainte de căderea comunismului în Basarabia şi în Bucovina de Nord, unde am întâlnit scriitori (era înainte de 1985) şi le cunoşteam problemele. Ce se întâmpla, dacă aş fi fost cu adevărat acolo? Dacă aş fi fost scriitor basarabean aş fi încercat, probabil, să scriu într-o limbă română impecabilă şi, cu orice preţ, să scriu literatură română de bună calitate. Indiferent care ar fi fost problemele pe care le-aş fi abordat, aş fi încercat să fie întâi şi întâi literatură şi nu demascare pur şi simplu sau filipică, agresivă, ori doar informaţie. Aş fi încercat să fac literatură de bună calitate şi aş fi încercat să o fac cât mai bine în limba cea mai eminesciană cu putinţă, în sensul pe care i l-a dat Eminescu limbii, adică această forţă de a se forma, de a se structura, de a evolua şi de a fi o limbă subtilă, ambiguă, poetică şi precisă când e să lovească. Deci asta aş fi făcut.

L.B.: În ce măsură activitatea pe care o desfăşuraţi la "Radio-France International" are repercusiuni  asupra  literaturii pe care o scrieţi?

M.V.: Da, are repercusiuni, pentru că de când lucrez aici eu sunt de fapt în contact cu informaţia, adică purtăm discuţia noastră în acest birou de la "Radio-France International", lângă acest ordinator pe care dimineaţa când îl aprind am pe el vreo două mii de depeşe. Este informaţia cu tot ce se întâmplă în lume. Sigur că în momentul când redactez un buletin de ştiri folosesc, probabil, 30-40 de ştiri pentru a-mi construi jurnalul. Trec prin toată mizeria lumii, prin toată durerea ei, până ce-mi aleg acele câteva zeci de informaţii cu care-mi construiesc buletinul de ştiri, pe scurt, sunt într-un  contact continuu, chiar dureros, opresant cu zvârcolirile lumii. Pentru că aici, la Radio, ordinatorul îţi prezintă întreg tabloul suferinţei umane, tot tabloul nedreptăţilor, tot tabloul răului care triumfă, sunt câteodată şi lucruri bune care se întâmplă, dar 90% din ştirile ce-mi cad sub ochi pun în lumină delirul acestei planete. Sunt ştiri delirante, chiar şi la nivelul faptelor diverse. Bineînţeles, am aici şi ştiri despre efortul oamenilor de a-şi construi Planeta, ştiri despre efortul lor de a se înţelege, dar cele mai multe "veşti" ce sosesc sunt de natură să te neliniştească. Cu alte cuvinte "sorb" continuu această angoasă a planetei, a oamenilor, a lumii civilizate şi deseori această nelinişte îmi hrăneşte literatura. De exemplu, piesa Despre sexul femeii ca un câmp de luptă... am scris-o utilizând  informaţia care venea aici în perioada  războiului din Bosnia.

"Cea mai mare ruşine care i s-ar putea întâmpla Basarabiei este ca, într-o bună zi, s-o lumineze tot ruşii şi să-i spună: uitaţi-vă spre Occident, noi mergem acuma într-acolo"

L.B.: În contextul actual, în care România bate la poarta integrării europene, cum întrevedeţi viitorul Basarabiei?

M.V.: Viitorul Basarabiei este legat, în acelaşi timp, de al României şi de al Europei. Nu există altă direcţie în care să poată pleca Basarabia decât spre sursele latinităţii şi spre modelul occidental din care s-a hrănit.

L.B.: Dar va reuşi oare?

M.V.: Păi, dacă nu va reuşi, va fi ultima din clasă, vor reuşi ruşii mai repede să intre în Uniunea Europeană şi vor intra basarabenii după, totul depinde de capacitatea lor de mobilizare şi de conştientizare, pentru că alte ţări din Estul îndepărtat tot spre Europa se orientează, tot spre modelul occidental, tot spre o societate liberală, democratică – acestea sunt idealurile. Deci, drumurile încolo duc, cu câte ocolişuri, cu câte poticnişuri, cât de împiedicat va evolua Basarabia depinde de ea, de intelectualii ei, de dascălii ei, de şcoala care se face acolo, de universitari, de presa de acolo, de cum va putea elita basarabeană să lumineze în continuare mintea oamenilor şi de cum vor reuşi oamenii să iasă, să călătorească, să mai vadă ce se întâmplă în lume, să se informeze şi să conştientizeze că numai acesta este adevăratul drum. Căci chiar dacă într-o bună zi, Basarabia va binevoi să se îndrepte, de pildă, spre Caucaz, motorul Istoriei va fi, după părerea mea, atât de bine ambalat, că ea va fi adusă cu forţa spre Occident. Iar ironia sorţii, cea mai mare ironie care ar putea să intervină şi cea mai mare ruşine care i s-ar putea întâmpla Basarabiei este ca, într-o bună zi, s-o lumineze tot ruşii şi să-i spună: uitaţi-vă spre Occident, noi mergem acuma spre Occident. Trebuie să deveniţi o ţară liberă, democratică, puternică şi să vă recuperaţi latinitatea. Nu este exclus că dacă basarabenii nu reuşesc ei înşişi să-şi construiască acest model, să vină ruşii, care i-au tot tras înapoi atâta timp, ca să-i împingă din urmă spre un model interesant ce se dezvoltă acum în Rusia.

Paris, august 2002

1