Vienale 2002

Privit cu lupa, drapelul Austriei seamănă cu indicatorul rutier "Accesul interzis": o bandă albă înscrisă într-un cerc roşu. "Semn rău", îţi spui în gînd abia aterizat la Viena, în dimineaţa zilei de 15 octombrie, stînd la coadă pentru a trece prin strunga - mai puţin mioritică - rezervată în mod democratic ţărilor estice (citeşte: din lumea a treia), strungă numită "controlul paşapoartelor". Culoarea bleu a paşaportului moldav întunecă ochii senini ai gradatului austriac, ca şi cum ar recunoaşte în tine un prezumtiv mîncător de lebede, altminteri păpate demult şi irevocabil. De unde şi osîrdia înzecită a funcţionarului: după ce-ţi verifică paşaportul, viza, invitaţia, banii de buzunar (dolari, euro, lei romвneşti, lei moldoveneşti - o casă de schimb în miniatură, buzunarele tale!), bodogănind tot timpul în germana lui Jorg Haider (mai puţin a lui Rainer Maria Rilke sau Musil), îţi aplică o ştampilă lată pe viză, semn că sejurul tău la Viena - sejur în regim de austrietate - a şi început. Prima surpriză din spaţiul Schengen te aşteaptă deja, nerăbdătoare: în aeroport nu te întîmpină nimeni! Cum cele două-trei cuvinte în germană, învăţate în copilărie din filmele despre ruşi şi nemţi, nu sînt de nici un folos pentru a te descurca într-o ţară eliberată de sub tutela... eliberatorului sovietic abia în 1955, nu-ţi rămîne decît s-o faci pe girueta, uitîndu-te prin părţi. Cînd, în sfîrşit, îşi face apariţia Johannes, ai două certitudini în plus: bursa literară de două săptămîni pentru o proză apărută (fragmentar) în revista din Salzburg Literatur und Kritik ("Ibi sunt leones...") nu este o ficţiune, ceea ce nu se poate spune despre aşa-zisa punctualitate germană...

Totul e de văzut la Viena, motiv pentru care lifturile sînt, în case de locuit, magazine, staţii de metrou etc., de sticlă. E ca şi cum te-ai afla în interiorul unui ochi care se mişcă pe verticală - sus-jos, jos-sus - lărgind sau îngustînd, în funcţie de vectorul deplasării, orizontala perspectivei. Cum, însă, Viena e renumită mai ales ca oraş al muzicienilor, se impune o comparaţie în cheia sol: aşadar, contemplînd-o pe verticală, ai senzaţia că dirijezi o simfonie în piatră: Votivkirche seamănă izbitor cu o partitură de Mozart, Karlskirche are ceva din melodicitatea lui Schubert, în timp ce Hundertwasserhaus aminteşte de Variaţiuni-le pentru orchestră ale lui Schonberg. Secession-ul lui Klimt, punct (de aur!) pe i-ul noii şcoli vieneze. Mai ales pentru un nevorbitor de germană ca tine (între paranteze fie spus, după cît de cochetă-i capitala Austriei, e de mirare/ de necrezut că nu vorbeşte franceza!), arhitectura ţine loc de fundal muzical. Astfel, ai putea afirma, fără să exagerezi, că ai ascultat Viena, de la misa Stephansplatz-ului la lied-ul Cebotariweg.

Pe orizontală, Viena valsează în unde concentrice, în interiorul celor două centuri, mică (pe ruta tramvaielor 1 şi 2, în sensul/ împotriva acelor ceasornicului) şi mare (Gьrtel), pentru a trece, în ritm de tehno, Dunărea spre UNO-City. De unde şi senzaţie acută de ragtime cînd, luînd linia U1 în Stephansplatz, ieşi peste doar 3 staţii în Praterstern. În acest sens, U-Bahn-ul funcţionează ca o maşină a timpului, care te deplasează urgent din epoca Habsburgilor (staţia Schonbrunn) în era globalizării (staţia Kaisermuhlen-Vienna Int. Centre). Şi invers, pentru a te întoarce cu veacuri în urmă, fără a te urni din loc, e suficient să tragi pe nas: în chiar buricul tîrgului, recenta aromă dulceagă de MacDonalds (unde eşti tu, Jose Bove doamne, cu toată mişcarea ta antiglobalistă?!...) este tăiată de mirosul tare, de cînd lumea, al urinei de cal. (Într-una din seri, mi-am imaginat cum, noapte de noapte, caii numeroaselor monumente coboară de pe socluri, se înhamă singuri la trăsuri şi plimbă pe ulicioarele pustii ale fostei capitale de Imperiu stafiile kaiserilor şi împărăteselor... Doar Maria Tereza, cu cei 16 copii ai săi, ar avea nevoie de-o herghelie.)

Cei care înviorează axa coordonatelor descrisă mai sus sînt oamenii: la fel ca şi chişinăuienii, vienezii îşi dau întîlnire la Sf. Ştefan, cu singura deosebire că primii au în vedere monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, ultimii - domul din Stephansplatz. Odată întîlniţi, tinerii vienezi (de toate vîrstele!) se poartă ca şi cum i-ar urmări mama pe fereastră (mde, ţară catolică, societate conservatoare...): se sărută pe obraji, se ţin de mînuţă, păşesc alături, pe cînd la chişinăuieni libertatea manierelor trece pe nesimţite în libertinaj: pupături "ca-n filme" pînă la sufocare în plină stradă, autobus, săli de clasă etc.; perechi înlănţuite prin parcuri de-ţi vine să-i desparţi cu aparatul de sudură... Ici şi colo, cîte o frumuseţe solitară: la Viena avînd ceva din fineţea faianţei, la Chişinău – din dogoarea lutului ars; pe prima o sorbi din privire, pe cea de a doua o bei pînă la fund! Distanţa exponenţială dintre cultură şi natură. Chiar şi între cerşetorii celor două capitale există o diferenţă de "clasă": calicii (vorba vine) chişinăuieni sînt pretutindeni, plantaţi pe la colţuri de străzi, în autogări, prin treceri subterane, în faţa magazinelor, bisericilor, cimitirului central etc., agresivi, gata oricînd să-şi apere cu dinţii locul repartizat/ cumpărat (într-o ţară săracă pînă şi cerşitul este un business, şi încă unul bun!!!); cei vienezi - şi ai văzut doar cîţiva, mereu aceiaşi - sînt, fără excepţie, presuraţi de-a lungul străzilor "turistice" (Kartnerstrasse şi Graben) şi cerşesc într-un mod ce te-a impresionat: încovoindu-şi spinarea şi făcînd palmele căuş la doar cîţiva centimetri de asfalt. Tot de-a lungul traseelor turistice, înfloreşte un alt business, hai să-i spunem "artistul a ieşit în stradă..." Astfel, seară de seară, un trio ciudat, alcătuit dintr-o femeie şi doi bărbaţi, tustrei peste măsură de graşi (memoria culturală ţi-a şi servit versul lui Cezar Ivănescu: "şi noi cîntăm: sînt oameni graşi, Don Cezar"), toţi orbi, interpretează arii răs-răsuflate din repertoriul clasicilor vienezi, fiind răsplătiţi cu monede de 1 Euro, fiecare piesă (bătută în Austria) avîndu-l imprimat pe verso chiar pe Wolfgang Amadeus Mozart. Le fac concurenţă doi păpuşari, unul manipulînd un saxofonist semănînd cu un ex-preşedinte american B. C. (lipseşte, totuşi, Monica!), altul - un pianist cu pletele-n vînt şi ochii după femei. În acelaşi perimetru al blitzurilor-ce-nu-se-sting-zi-şi-noapte, cîţiva artişti ai nemişcării, îmbrăcaţi în costume de epocă, au încremenit pe nişte postamente improvizate aduse de-acasă, reprezentîndu-i pe Schubert, Maria Tereza, alte figuri recognoscibile. Te farmecă, dintre toate, un sfînt în cuirasă de aur, cu moacă hîtră şi privire unsuroasă - pentru 1 Euro, îl binecuvîntează cu un lujer de crin pe-un domn impozant şi dă mîna cu doamna acestuia ce se vrea "trasă-n chip", înainte de a încremeni iarăşi în aşteptarea altui client. Cînd vezi pentru a n-a oară aceeaşi scenă, simţi cum te transformi în... gură-cască, şi atunci pleci. Acolo unde ajunge tot omul, la capătul drumului. Aşadar, iei tramvaiul nr. 6, mergi-mergi-mergi şi cobori la staţia terminus, Zentralfriedhof. Fără vreun scop anume, deşi ţi-ar plăcea să dai, din întîmplare, peste taica Freud (n-ai mai dat!). Judecînd după cum arată monumentele funerare, viii vienezi au mai multă grijă de morţii lor. Dar se prea poate ca un vienez nimerind la Chişinău de Paştele Blajinilor să spună exact contrariul, că basarabenii îşi iubesc mai mult morţii dragi... (Cum, însă, ultimul cuvînt le aparţine "celor ce nu mai sînt" - restul e tăcere!) În revanşă, micii vienezi sînt cu certitudine privilegiaţi, chiar şi pentru că-n fiecare din ei se încearcă un copil-Mozart, iar noţiunea de Wunderkind e de origine germană.

Tot hălăduind cu sau fără treabă prin urbe şi încercînd să opreşti clipa cu ajutorul aparatului de fotografiat, te trage la scris - într-una din seri, ai o lectură publică la Wiener RadioCafe (nu-i prima oară cînd îţi asculţi textele în germană, ceea ce te ia prin surprindere e prezenţa excelenţei sale, dna ambasadoare Natalia Gherman, tînără, inteligentă, vorbitoare de germană şi engleză, ce mai - noua generaţie a diplomaţiei moldoveneşti; ăstora dă-le o politică internă coerentă şi ei vor şti s-o prefacă în imagine c`t mai atrăgătoare a R.M. pe plan extern!); într-alta faci ultimele retuşuri unei proze pe care o porţi cu tine de ceva timp, iar cînd dai s-o datezi - 19 octombrie 2002, Viena -, ai o tresărire lăuntrică: e chiar ziua în care s-a stins, acum un an, bunelul tău, prezent în naraţiune. Abia atunci realizezi că acţiunea prozei se desfăşoară pe 31 august 2001, la 7 ani de la trecerea în lumea celor drepţi a bunicii tale, la rîndu-i personaj important al naraţiunii în cauză, dar şi al "Ibi sunt leones...", text care te-a adus la Viena. O dovadă în plus că te afli în oraşul lui Freud. Cerc închis. Ouroboros.

Există metropole cu suflet de femeie şi metropole cu suflet de bărbat. Astfel, dacă Parisul ţi se înfăţişează ca un gentilhomme desăvîrşit, Vienei i se potriveşte formula goetheană Das Ewig-Weibliche. Mînat de imperativul dintotdeauna "Cherchez la femme", ai schimbat din mers mai multe capitale - Moscova, Varşovia, Riga, Budapesta ş.a. -, pentru a o găsi în cele din urmă: Viena. Păcat că nu-i poţi cere mîna... din partea Chisinăului.

1