'Extraterestrul' Bacovia

Anii 2000-2001 au fost deosebit de prolifici sub aspect editorial pentru distinsul critic literar Ion Bogdan Lefter. În aceşti doi ani i-au apărut mai multe volume de eseuri, critică şi istorie literară: Recapitularea modernităţii. Pentru o nouă istorie a literaturii române (2000), Postmodernism. Din dosarul unei "bătălii" culturale (2000), Scriitori români din anii ’80-’90. Dicţionar bio-bibliografic. (Volumul I A-F (2000), volumul II G-O (2001), Scurtă istorie a romanului românesc (cu 25 de aplicaţii) (2001), Doi nuvelişti: Liviu Rebreanu şi Hortensia Papadat-Bengescu (2001), Bacovia – un model al tranziţiei (2001). Celelalte două laturi, la fel de interesante şi promiţătoare, de poet şi prozator, au fost lăsate oarecum în umbră: de la Globul de cristal şi Desant ‘83 (ambele apărute în 1983) Ion Bogdan Lefter nu a editat nimic în materie de poezie şi proză. Remarc acest lucru ca pe un regret, şi nu ca pe un reproş.

În cele ce urmează vom creiona trăsăturile dominante ale unui singur volum, minimonografia Bacovia – un model al tranziţiei, deşi toate cărţile ar merita comentarii ample şi detaliate. Toate promovează valorile, se caracterizează printr-un debit mare de idei, stilul este simplu, şi totodată elegant, expresia, savantă, şi totodată extrem de limpede, accesibilă unui auditoriu mai larg. Ion Bogdan Lefter nu este nicăieri alambicat, tot ce are de spus o face de o manieră tranşantă, cu exces de argumente.

Primul lucru care ar fi de menţionat e că eseul reprezintă de fapt o postfaţă ("studiu însoţitor", ne spune chiar autorul de astă dată în prefaţa volumului în cauză) la o ediţie Bacovia: Poezii. Proză: Postfaţă şi bibliografie de… Editura Minerva. Colecţia "Arcade", Bucureşti 1987.

În această mică prefaţă Ion Bogdan Lefter justifică reluarea acelei postfeţe sub forma de volum aparte. Dată fiind calitatea excepţională a eseului, aceste îndreptăţiri în faţa cititorului (preciz`nd că este rezultatul unor recitiri şi reflecţii aprofundate, not`nd ecoul pe care l-a avut în presa timpului – cronici entuziaste de Dan. C. Mihăilescu sau Cristian Moraru – şi comoditatea de a fi într-un volum separat, mai uşor de găsit şi de consultat etc.) mi se par superflue, în afară poate de faptul că "… eseul despre Bacovia ca "model al tranziţiei" … decurgea din teoria postmodernităţii literare româneşti pe care o elaborasem deja. Tranziţia din titlu aceasta este: de la modernismul începuturilor lui Bacovia, simboliste sau cum vor fi fost ele, către formula de sfârşit, pe care am putea-o numi – juxtapunând prefixele – pre-postmodernă" (7). În această frază se conţine ideea eseului pe care Ion Bogdan Lefter încearcă să o ilustreze pe parcursul celor 80 de pagini. Este o teză clar formulată cu care poţi fi sau nu de acord, dar ceea ce impresionează cu adevărat este construcţia viguroasă  pe care o ridică autorul treaptă cu treaptă. În acest demers al său, studiul monografic a îmbibat, fie prin reproducere, fie prin comentariu subtil, tot ce s-a scris mai valoros despre marele poet, încât rezultatul obţinut este o lucrare cu certe trăsături didactice. Eseul poate fi citit şi din această perspectivă: este foarte bun – şi de-a dreptul indicat – pentru toţi acei care vor să-şi facă repede o imagine desluşită despre ce reprezintă figura lui Bacovia la momentul de faţă (dar nu are timpul şi nici necesitatea imperioasă de a răsfoi tot ce s-a scris: este adevărat că despre poetul băcăuan s-au scris şi alte pagini memorabile, pe care criticul nu uită să le menţioneze). Eseul este în primul rând ceea ce s-ar numi imaginea unei percepţii noi, făcută în timp, discursul unei adecvări ce ia în calcul numaidecât mutaţiile produse la fel, în timp, şi adecvarea o face în funcţie de conceptul postmodern(ist).

Mai trebuie menţionat că volumul cuprinde şi un articol despre teza de licenţă a lui Radu Petrescu dedicată lui Bacovia şi  publicată acum câţiva ani într-un volum aparte la editura  Paralela 45. Teza de licenţă a lui Radu Petrescu susţinută abia în 1970 din motive bine cunoscute, fragmente din care au apărut în presă la începutul anilor ’90, a fost ultima revelaţie în materie de analiză a vieţii şi operei lui Bacovia. De aceea Ion Bogdan Lefter a ţinut să nu treacă pe alături şi să semnaleze faptul într-o anexă a volumului.

Întreg eseul este dens şi interesant ca lectură, dar primele capitole sunt acelea în care tânărul critic tratează lucrurile în ansamblu, adoptă o perspectivă a ocheanului întors pentru a putea privi mai bine traseul criticii româneşti de la debutul literar al lui Bacovia până în prezent şi locul pe care îl ocupă Bacovia în acest drum lung. Distanţa îi permite criticului să vadă în autorul Plumb-ului un dublu "caz".

Pe de o parte, receptarea lui Bacovia a evoluat spectaculos, de la un poet minor, marginal (este semnificativă percepţia lui Mircea Eliade exprimată într-un interviu din anii ’70 şi pe care o reproduce Ion Bogdan Lefter: "…îl consideram poet minor, foarte autentic, dar minor…"), trecând prin aprecieri mai mult sau mai puţin generoase şi ajungând, în cele din urmă, la superlativele de astăzi. Ascendenţa evaluării, arată criticul, a fost făcută în chiar timpul vieţii  poetului, dar nu a apucat să se termine şi să se cristalizeze, în virtutea evenimentelor care au urmat celui de al doilea război mondial. La început vocea lui Bacovia, în contextul dominat de Blaga sau Arghezi, nu a putut să nu distoneze. Era pur şi simplu cu totul altceva, indigerabil. Abia generaţiile mai tinere de critici au reuşit să modifice optica. În această ordine de idei, "cazul" Bacovia, remarcă Ion Bogdan Lefter, "s‑a dovedit o oglindă fidelă a creşterilor şi descreşterilor criticii româneşti de-a lungul a şase decenii şi mai bine" (14).

Pe de altă parte, Ion Bogdan Lefter îl consideră pe Bacovia deschizător de drumuri în ce priveşte structurile poetice, un precursor al postmodernităţii. După ce reliefează cele două componente ale creaţiei: sensibilitatea (temele, motivele, obsesiile) şi retorica (limbajul propriu-zis al discursului), Ion Bogdan Lefter crede că ascensiunea lui Bacovia s-a produs doar pe calea sensibilităţii, preluându-se în poezia mai multor generaţii diferite teme şi motive bacoviene. În anii ’60, în care a avut loc o nouă şi calitativă redimensionare a personalităţii lui Bacovia, poezia  încă rămâne sub imperiul unei retorici blagiene sau, într-o oarecare măsură, barbiene. Retorica bacoviană rămânea periferică în literatura română. Abia în anii ’80 începe o nouă intrare în actualitate a lui Bacovia, de astă dată pe linia retoricii. E vorba în principal de tendinţele de prozaizare a discursului poetic cărora criticul le găseşte originea în perioada târzie a lui Bacovia, din Stanţe târzii. Această ultimă perioadă fusese bineînţeles analizată, dar analiza fusese făcută, în virtutea unei tradiţii clişeizate, sub o zodie sociologizantă (cântarea omului simplu, muncitor etc.), dar şi de epuizare, de criză. Se ştie că perioada postbelică evolua spre o exprimare monosilabică, economicoasă la maximum, un soi de bolboroseală. Unii critici au numit această perioadă drept "afazică". Această "afazie", la care Lefter revine spre finalul volumului când analizează etapă cu etapă, fixează, acolo unde într-adevăr reuşeşte, doar un cadru minim de repere, declanşează o energie nebănuită şi  ascunsă a cuvintelor, este o "transcriere" a tăcerii, "altă realitate" a viziunii, distorsionată" (74).

Al doilea capitol, Intenţionalitate şi ingenuitate, invită în continuare la o lectură captivantă şi miezoasă. Criticul în chiar fraza de început îşi propune să afle "sursa, vocea emiţătoare amplificată de retorica de metronom a versului bacovian". Cu alte cuvinte, dacă simplitatea proverbială a versului bacovian este o marcă a personalităţii lui sau un efect căutat. Este ştiut că cei mai importanţi critici din perioada interbelică (Lovinescu, Vianu) sau mai aproape de noi: Petroveanu au exprimat păreri contradictorii, oscilând între o poziţie sau alta. Ion Bogdan Lefter doreşte, şi de data asta, să afle adevărul, de aceea în analiza poeziei porneşte, pe rând, de la documentele şi manuscrisele disponibile, însemnări, interviuri, apoi publicistica, proza şi chiar fotografiile poetului. Geneza poeziei şi în general a creaţiei bacoviene, oricât de paradoxal ar părea, se află în proza lui. Chiar şi fotografiile, poate cu excepţia celei din 1956, evocă fals înfăţişarea poetului. La fel de fals îl prezintă în memoriile sale Agatha Grigorescu (viitoarea soţie) care a legat, într-un chip superficial, poezia de un topos concret, creând un fel de determinism sufocant, "neiertând nici cel mai mărunt detaliu al poemelor" (27). Proza este în măsura a da o explicaţie tocmai datorită faptului că ea alunecă mereu spre poezie, este în fapt poezie. Aici se remarcă distinct mecanismul de declanşare a poeziei. Aşa-numita proză ne pune la dispoziţie  cheia de descifrare a stângăciei de exprimare, dar şi a naivităţii, ambiguităţii, opacităţii."… diferen­ţele de nivel şi apariţia frazelor banale, şablonarde se datorează variaţiunilor de discursivitate ale textelor". Şi invers, "când încearcă să-şi formuleze o ideologie coerentă, să-şi explice stările, să le traducă în limbaj ordonat, Bacovia nu reuşeşte" (31). Adică misterul bacovian trebuie căutat tocmai la nivelul limbajului poetic. Poezia în sine determină acest limbaj, creează limbajul. E vorba de retorica poetică bacoviană, iar atunci când poetul iese din această retorică, el se pierde, devine un debusolat. De aici "opera bacoviană ni se revelă ca emisie a unei sensibilităţi cu totul speciale, a unui eu izolat de lume, străin, vorbitor al unei "alte" limbi decât cea comună, incapabil să o deprindă pe aceasta din urmă, naiv sau banal când o exersează, tăcut în restul timpului, fiindcă n‑avea cum şi cu cine să comunice, un "extraterestru" cu un fel de a gândi complet diferit de al nostru, cu simţurile deschise înspre obiecte şi înspre cosmos, psalmodiindu-şi obosit obsesiile" (32).

În secţiunea a III-a, Poezie şi realitate. Eul "mineral", criticul înregistrează două opinii exprimate cu privire la eul creator. Prima, dominantă şi sociologică, relevă un eu ultragiat, pus într-o relaţie directă cu "nivelul jos al existenţei". A doua pune în valoare un eu structural indiferent, abstras, care nu face decât să înregistreze obiectele nimerite în câmpul său vizual şi auditiv. Ion Bogdan Lefter respinge abordarea socială a subiectului şi se raliază celei de a doua viziuni, căreia îi găseşte punct de plecare în studiul lui Vladimir Streinu ce "se numără printre cele mai profunde pagini scrise vreodată despre Bacovia" (37). Criticul nostru îşi fondează aserţiunea din cu totul alte motive decât au făcut-o acei care au crezut la fel. Argumentele sunt găsite – iarăşi - în limbaj, în capacitatea acestuia de a oferi surprize. Pornind de la câteva concepte cu ajutorul cărora Plett analizează, în celebrul său studiu, modernismul european, Ion Bogdan Lefter notează câteva nuanţe care îl diferenţiază pe Bacovia de doctrina modernistă şi îl apropie mai degrabă de cea postmodernistă.

Unu, criticul semnalează prezenţa unui eu auctorial estompat, în răspăr cu eul modernist exacerbat. La Bacovia eul este retras, ceea ce Plett a numit depersonalizare. Un eu "mineral", contopit cu elementele care îl înconjoară şi de care începe să nu se mai distingă.

Doi, în interiorul modernismului era vorba despre "un tip special de raportare la idealitate, definit prin formula "idealităţii goale" (48). La Bacovia idealitatea este împinsă spre o limită imposibilă, lipsind cu desăvârşire. Problema nu se pune în termenii unei respingeri a idealităţii, ci în ai ignorării ei totale.

Trei, o altă trăsătură a liricii moderniste, estetica urâtului, capătă o altă dimensiune la Bacovia. Estetica nu este învestită cu calităţi, ci este doar înregistrată la modul neutru. Nu mai există o realitate urâtă sau frumoasă, există realitatea în sine. Poezia îşi pierde "emblema spaimelor", de care a făcut uz modernismul.

În concluzie, Ion Bogdan Lefter percepe opera bacoviană "ca rezultantă-limită a modernismului şi ca inaugurare a unui alt limbaj" (51). Noul limbaj se află în germen în poezia lui Bacovia. El va fi dezvoltat, abia peste ani, de poezia optzecistă, care îşi va asuma toate abdicările de la clişeele tipic moderniste.

În textul lui Radu Petrescu, autorul Glob-ului de cristal nu găseşte, cum e şi de aşteptat într-o lucrare de acest gen, nici răsfoirea unor manuscrise bacoviene mai rar vizitate, nici abordări din perspective inedite. Sunt pagini de prozator bine lucrate, cu portrete memorabile, observaţii fine, remarci tăioase şi restul recuzitei cu care deja ne deprinsese în Matei Iliescu sau Ce se vede (prima parte).

Citit astăzi, după cincisprezece ani, studiul lui Ion Bogdan Lefter rămâne la fel de proaspăt şi îndrăzneţ în tratarea temei. Este o piesă de rezistenţă nu numai în cariera autorului, ci şi în bibliografia bacoviană.

1