Noaptea, întins pe spate

Julio Cortazar (1914-1984) este  argentinian de origine. La fel ca mentorul şi confratele său, Jorge Luis Borges, şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii în străinătate, dar şi-a iubit Patria din toată inima. Ne-a lăsat Cîştigurile şi Şotronul - romane care vor rezista încercărilor timpului.

Viaţa lui Julio Cortazar a fost cu adevărat un şotron, iar pietricica aruncată de el a trecut prin toate pătratele, lăsînd urme adînci în fiecare dintre ele. Bestiarul, Sfîrşitul jocului, Armele secrete, Toate focurile, focul, Feţele medaliei şi alte cărţi de povestiri şi nuvele îi stau drept mărturie. Or, Julio Cortazar a ştiut ca nimeni altul, prin imaginaţia sa neobişnuită şi prin frumuseţea stilului, să integreze realul cu fantasticul într-o viziune dramatică a omului modern.

Realitatea din povestirile lui Julio Cortazar nu este simplă, nici convenţională, fiindcă literatura sa poartă harul surprizei şi al insolitului. Eroii săi se opun realismului fals, care constă în a crede că toate fenomenele  pot fi descrise şi explicate cu uneltele iluminismului ştiinţific şi filosofic din secolul XVIII. În opera lui descoperim o cu totul altă dimensiune, în care realul şi fantasticul sînt nişte atribute necesare ale existenţei, nişte trăsături importante care o definesc. În unul din numeroasele interviuri acordate de Julio Cortazar, scriitorul mărturiseşte: "În cazul meu, faptul de a bănui o altă ordine a lucrurilor, mai tăinuită şi mai puţin cunoscută, plus descoperirea lui Alfred Jarry1, pentru care investigarea adevărului nu constă în legi, ci în abaterea de la aceste legi, au fost unele din principiile mele de orientare în căutarea unei literaturi pe marginea acestui realism mult prea ingenuu".

Drept cheie pentru o înţelegere mai profundă a operei acestui mare scriitor ne poate servi o memorabilă cugetare a lui Stevenson: "Orice viaţă, care nu este strict mecanică, se ţese din două fire: să cauţi pasărea cîntătoare şi s-o asculţi".

Prezentăm în continuare cititorilor noştri o nuvelă din creaţia "argentinianului iubit de toată lumea."  I.R.

Ieşeau odinioară să vîneze inamici; şi acesta se numea războiul înflorit2.

Pe la mijlocul vestibulului se gîndi că trebuia să fie prea tîrziu şi se grăbi să iasă în stradă şi să-şi scoată motocicleta din ungheraşul hotelului, unde portarul din vecinătate îi permitea să o ţină. La bijuteria din colţul străzii observă că era aproape ora nouă; va ajunge la timp acolo unde mergea. Soarele dimineţii se filtra printre edificiile din centru, şi el – deoarece pentru sine nu purta vreun nume –  îşi încălecă "bidiviul", savurînd din plin aerul matinal. Motocicleta torcea parcă între picioarele lui, în timp ce vîntul îi biciuia pantalonii.

Trecu pe lîngă ministere, lăsînd în urmă mai multe centre comerciale cu vitrine strălucitoare, care dădeau în strada principală. Acuma începea partea cea mai plăcută a itinerarului – bulevardul propriu-zis: o stradă largă de tot, mărginită de arbori, cu circulaţie redusă şi cu nişte vile imense, ale căror grădini se întindeau pînă către trotuarele abia delimitate de gardurile joase. Ceva nedesluşit, însă alergînd pe dreapta precum se şi cuvenea, îl făcu să se lase atras de o strălucire, de o crispare uşoară a brizei răcoroase.

Poate că momentul relaxării lui involuntare îl împiedică să prevină accidentul. Cînd văzu că femeia din colţul străzii se lansă înainte, în pofida luminii verzi care ardea, îşi dădu seama că era prea tîrziu pentru o soluţie facilă. Frînă imediat cu piciorul şi cu mîna, abătîndu-se spre stînga; auzi ţipătul femeii, iar odată cu lovitura, el fu orbit parcă. Ca şi cum ar fi adormit pe dată.

Îşi reveni la fel de brusc din această ameţeală. Patru sau cinci bărbaţi îl scoteau de sub motocicletă. Simţea gustul sării şi al sîngelui, îl durea un genunchi şi cînd îl ridicară, scoase un ţipăt, fiindcă nu mai putea suporta durerea din braţul drept. Glasuri, care nu păreau a fi ale celor plecaţi asupra lui, îl îmbărbătau cu glume şi cu tot felul de vorbe blînde. Unica lui consolare era să audă că el, de fapt, avusese tot dreptul să treacă colţul străzii în momentul acela. Întrebă despre femeia cu pricina, încercînd să-şi stăpînească voma care îi invada beregata. În timp ce îl duceau culcat pe spate către cea mai apropiată farmacie, află că vinovata de accident se alesese doar cu nişte zdrelituri la picioare. "Dumneata abia ai atins-o, dar impactul a proiectat-o peste maşina din preajmă..." se auzeau opinii, presupuneri: "uşurel, numai pe spate, aşa e mai bine...", cineva învelindu-l cu o manta, dîndu-i să bea ceva tare ca să-i mai aline durerea; toate astea aveau loc în penumbra unei mici spiţerii de cartier.

Ambulanţa poliţienească sosi peste cinci minute, şi cei patru bărbaţi îl aşezară pe un pat moale, unde victima se întinse în voie. Era perfect lucid, şi conştientizînd efectele teribilului şoc, el hotărî să-i dea adresa poliţistului care îl însoţea. Braţul aproape că nu-l mai durea; doar sîngele-i mai picura pe obraz din tăietura de la  sprînceană. De două sau trei ori îşi linse sîngele prelins pe buze. Se simţea bine, fusese pur şi simplu un accident, o zi cu ghinion; avea nevoie de cîteva săptămîni de linişte, nimic mai mult. Supraveghetorul îi zise că motocicleta nu părea a fi boţită. "Evident", spuse el. "De parcă aş fi dus-o în spate..." Ambii au rîs, iar supraveghetorul îi dădu mîna cînd ajunseră la spital şi-i dori mult noroc. Treptat, greaţa începea să-l domine din nou, în timp ce înainta pe un pătuc cu rotile în pavilionul din spate; trecînd pe sub copacii invadaţi de păsări, închise ochii dorind să aţipească ori să fie anesteziat. L-au ţinut mai multă vreme într-o încăpere cu miros de spital, completîndu-i o fişă, scoţîndu-i hainele şi îmbrăcîndu-l într-o cămaşă  care bătea în cenuşiu, foarte aspră. Îi mişcau cu băgare de seamă braţul fracturat. Infirmierele glumeau tot timpul. Şi, dacă nu l-ar fi deranjat contracţiile din stomac, s-ar fi simţit foarte bine, aproape mulţumit.

Îl duseră în salonul cu raze X şi, peste douăzeci de minute, îl transferară deja la chirurgie, purtînd pe piept radiograma, încă umedă, ca pe o lespede neagră. Cineva îmbrăcat în alb, înalt şi slab, se apropie şi începu să examineze clişeul. Mîinile unei femei îl ajutară să se facă mai comod; simţea că îl mutau de pe un pat pe altul. Bărbatul înalt se apropie din nou, zîmbindu-i; el ţinea ceva argintiu, strălucitor în mîna dreaptă. Îl lovi uşor cu palma peste obraji şi îi făcu un semn cuiva din urma sa.

Dacă le lua pe toate drept un vis, ciudăţeniile nu întîrziau să apară, fiindcă el simţea în acelaşi timp mai multe mirosuri, deşi nu i se întîmplase niciodată să viseze mirosuri. Mai întîi, percepu un miros de mlaştină, or, chiar în partea stîngă a drumului pietruit se întindeau terenurile mlăştinoase, aceste locuri terifiante de unde nu se întorcea nimeni. Dar miasma urîtă dispăru, fiind înlocuit de un iz dens şi obscur, ca şi în noaptea teribilă cînd fugise ascunzîndu-se de azteci. Era ceva natural, trebuia să fugă de aztecii care umblau să vîneze oameni, iar unica lui salvare era să se piardă în desişul junglei, avînd grijă să nu se depărteze prea mult de drumul pietruit, pe care doar ei, motecii, îl cunoşteau.

Ceea ce îl supăra cel mai mult era mirosul neobişnuit, ca şi cum organismul lui s-ar fi împotrivit unui fenomen ciudat, care pînă atunci nu participase la acel joc. "Miroase a război", se gîndi el, strîngînd instinctiv pumnalul de piatră, prins bărbăteşte de brîul împletit din lînă. Un sunet neaşteptat îl făcu să se pituleze la pămвnt, să rămînă nemişcat, să tremure. Teama nu era ceva ieşit din comun, coşmarurile lui erau stăpînite de frică. Aşteptă, dosit sub crengile unui arbust inundat de întunericul văduvit de stele. Undeva departe, în partea opusă a Marelui Lac, trebuiau să ardă focuri de bivuac, lumini de strajă; din partea opusă tot cerul răspîndea o strălucire roşiatică. Sunetul nu se mai repetă. Fusese ceva asemănător cu zgomotul unei crengi frînte. Poate că era un animal care fugea ca şi el de adierea  războiului. Se îndreptă încetişor, adulmecînd în jur. Nu se auzea nimic, dar frica mai persista acolo, la fel ca mirosul, izul acelei tămîi dulci a războiului înflorit. Trebuia să-şi urmeze calea, să ajungă în inima pădurii, evitînd mereu mlaştina. Făcu cîţiva paşi pe dibuite, aplecîndu-se de fiecare dată, ca să ajungă la marginea drumului. Ar fi dorit să o ia la goană, dar zvîcnirea întinderilor mlăştinoase se auzea chiar în preajma sa. Pe cărăruia pierdută în neguri, căuta încetişor drumul. În momentul cela simţi în gură un miros neplăcut, era tocmai lucrul de care se temea cel mai mult şi, disperat, făcu un salt înainte.

- O să cadă din pat, spuse bolnavul de lîngă el. Nu te zbengui atîta, amice.

Deschise ochii. Era deja seara, iar soarele crepuscular îşi trimitea razele slabe prin ferestrele sălii imense. Încercînd să-i zîmbească vecinului de salon, părăsi cu mare greu crîmpeiul ultimului coşmar. Braţul, pus în ghips, atîrna de un aparat cu tot felul de scripeţi şi contragreutăţi. Îl chinuia o sete cumplită, de parcă ar fi fugit kilometri întregi, dar nu vroiau să-i dea prea multă apă, ci îl lăsară doar să-şi umezească buzele şi să bea puţin. Febra îl muncea din nou; ar fi putut să adoarmă iarăşi, însă acum savura plăcerea de a sta treaz, cu ochii întredeschişi, ascultînd dialogul celorlalţi bolnavi, răspunzînd arareori la vreo întrebare. Deodată, văzu apropiindu-se un cărucior alb, care se opri chiar lîngă patul lui; o infirmieră cu părul roşcat îi frecă cu alcool pielea albă a coapsei şi îi introduse un ac gros unit la un tub ce urca spre flaconul umplut cu un lichid de culoarea opalului. Cineva se apropie cu un dispozitiv din metal şi piele pe care îl ajustă la braţul sănătos ca să-i măsoare tensiunea. Se lăsă întunericul şi febra îl ducea cu încetul către limita unde lucrurile se reliefează astfel de parcă ar fi privite printr-un binoclu de teatru; ceva real şi plăcut şi, în acelaşi timp, respingător; ca şi cum ai urmări un film care plictiseşte, dar totodată te-ai gîndi că afară e mai rău şi ai continua să-l priveşti, împăcat cu situaţia.

Infirmiera îi aduse o ceaşcă cu un bulion minunat, de culoare aurie, care mirosea a ţelină, praz şi pătrunjel. Bucăţica de pîine, mai scumpă decît orice pe lume, scădea cu fiece dumicat. Braţul nu-l mai durea; doar în sprînceana cusută adineauri mai simţea cîte un zvîcnet rapid şi fierbinte. Cînd ferestrele mari din faţa lui deveniră nişte pete albastre-obscure, se gîndi că nu-i va fi greu să adoarmă. Puţin incomod, culcat mereu pe spate, trecîndu-şi limba peste buzele uscate şi fierbinţi, el simţi gustul bulionului şi răsuflă fericit, lăsîndu-se în voia acestei tihne împlinite.

La început a fost o nedumerire, atrăgînd după sine, pentru un moment, toate senzaţiile tari sau confuze. Înţelegea că fugea prin întuneric, deşi, deasupra lui, cerul şfichiuit de coroanele arborilor era mai puţin negru. "Drumul pietruit", se gîndi. "Am pierdut drumul!" Picioarele lui se afundau într-o saltea din mîl şi frunziş şi nu mai putea face nici un pas fără ca ramurile copacilor să-i lovească torsul şi picioarele. Gîfîind, ştiindu-se înconjurat, în pofida întunericului şi a tăcerii copleşitoare, se aplecă încordîndu-şi la maxim auzul. Poate că drumul pietruit se afla în preajma lui şi odată cu zorii zilei îl va descoperi iarăşi. Acum nimic nu-l putea ajuta să-l găsească. Mîna lui, care intuitiv strîngea pumnalul de piatră, se repezi către gît aidoma unui scorpion de mlaştină; acolo îi atîrna talismanul protector. Mişcîndu-şi buzele anevoie, bolborosi rugăciunea Porumbului care aduce luna plină şi ruga către Preacurata, care împarte bogăţiile motecilor. În acelaşi timp, simţea cum gleznele i se afundau cu încetul în mîl şi aşteptarea lui în stejărişul întunecos, necunoscut, devenea insuportabilă. Războiul înflorit începuse odată cu luna nouă şi ţinea mai mult de trei zile şi trei nopţi. Dacă ar reuşi să se ascundă în adîncul pădurii, părăsind drumul pietruit de dincolo de întinderile mlăştinoase, poate că războinicii nu l-ar mai urmări. Se gîndi, pentru o clipă, la cei care deveniseră captivi deja. Acum însă numărul nu mai conta, ci mai degrabă timpul cel sfînt. Goana va continua pînă cînd sacerdoţii vor da semnalul retragerii. Toate îşi aveau numărul şi sfîrşitul lor, iar el se afla înlăuntru timpului sacru, dincolo de strigătele vînătorilor.

Auzi un ţipăt şi se îndreptă dintr-un salt, cu pumnalul în mînă. Ca şi cum cerul ar fi fost cuprins de flăcări la orizont, văzu făclii aprinse, mişcîndu-se printre crengi, aproape de tot. Mireasma de război era insuportabilă. Atunci cînd primul inamic se năpusti asupra lui, el încercă o plăcere aparte, înfigîndu-i pumnalul de piatră în piept. Îl asediau luminile şi strigătele întărîtate. Reuşi să taie aerul de cîteva ori cu pumnalul, însă simţi ceva asemănător cu o funie încolăcindu-l din spate.

- E febra, îi zise vecinul lui. Cu mine se întîmpla acelaşi lucru, cînd m-au operat la duoden. Beţi puţină apă şi-o să dormiţi liniştit.

Dincolo de noaptea de unde se întorcea, penumbra plăcută a sălii îi păru delicioasă. Un bec de culoare violetă veghea la înălţimea peretelui din spate, asemenea unui ochi protector. Se auzea o tuse şi o respiraţie adîncă, iar cîteodată se desluşeau frînturi dintr-un dialog. Totul era plăcut şi, cu siguranţă, lipsea urmărirea, goana ceea... Dar nu dori să mai revină la coşmarul de adineaori. Erau atîtea lucruri frumoase care meritau mai multă atenţie. Începu să-şi examineze ghipsul de la mînă, scripeţii care îi  susţineau atît de comod braţul suspendat. Îi puseseră şi o butelie de apă minerală pe măsuţa de noapte. Bău direct din butelie, cu multă poftă. Acuma vedea clar interiorul salonului, cele treizeci de paturi şi dulapurile mari, cu rafturi de sticlă. Febra trebuia să cedeze, fiindcă îşi simţea faţa mai proaspătă. Sprînceana rănită abia de-l mai durea, ca o amintire îndepărtată. Se văzu din nou ieşind din hotel, încălecîndu-şi motocicleta. Cine s-ar fi gîndit că lucrurile vor ajunge pînă aici? Încerca să fixeze momentul accidentului, dar se ciocnea mereu de un gol, pe care nu reuşea să-l completeze nicidecum. Între impactul propriu-zis şi momentul în care îl ridicaseră de jos, ameţeala sau cine ştie ce obstacol nu-i permitea să desluşească nimic. Totodată, avea senzaţia că acel gol, acel neant durase o veşnicie. De parcă ar fi ajuns în acel deşert trecînd printr-un tunel, de parcă ar fi străbătut distanţe enorme. Impactul şi izbitura brutală de caldarîm, atît. Oricum, atunci cînd ieşea din tunelul negru simţi un fel de alinare, în timp ce bărbaţii îl ridicau de jos. Deşi îl durea braţul fracturat, deşi sîngele mai picura din sprînceana crăpată şi îl supăra contuzia de la genunchi, cu toate astea, în ziua următoare era mai liniştit, ştiindu-se în grija infirmierilor. Încerca o senzaţie ciudată. Într-o zi îl va întreba pe medicul de serviciu. Acum însă îl dobora somnul, capul lui se pleca tot mai jos. Perna era atît de moale şi în gît mai persista prospeţimea apei minerale. Poate că va reuşi să se odihnească mai bine, să scape odată de aceste coşmaruri blestemate. Lumina violetă a becului din spate slăbea puţin cîte puţin.

Fiindcă era culcat pe spate, nu-şi dădu seama cînd redeveni conştient, în schimb mirosul umed al pietrei transpirate de infiltraţii şi gustul amar din gură îl readuseră la viaţă. Era inutil să deschidă ochii şi să privească în toate direcţiile; îl înconjura un întuneric dezolant, apăsător. Vru să se ridice, dar simţi funiile de la încheieturile mîinilor şi ale picioarelor. Era bătut în cuie pe duşumeaua din lespezi reci şi umede. Frigul punea stăpînire pe spatele lui dezgolit şi pe picioare. Căută cu bărbia, disperat, talismanul şi înţelese că i-l smulseseră de la gît. Acum era pierdut şi nici o rugăciune nu l-ar fi putut ajuta să evite sfîrşitul. Departe de tot, de parcă s-ar fi strecurat printre pietrele reci ale închisorii, auzi tobele ceremonialului. Îl aduseseră la teocali – templul antic, în subteranele lui, şi acum îşi aştepta rîndul.

Auzi un ţipăt, era ţipătul răguşit care se revărsa peste ziduri. Şi încă unul, care sfîrşi într-un geamăt extenuat. Era el acela care ţipa disperat, învăluit de neguri, striga pentru că era viu şi trupul lui încerca să se apere prin strigăt de tot ce urma să se întîmple, de sfîrşitul inevitabil. Se gîndi, pentru o clipă, la tovarăşii lui de arme care umpleau alte temniţe şi la cei care coborau deja treptele către sacrificiu. Ţipă încă o dată, sufocîndu-se; aproape că nu putea deschide gura, maxilarele-i erau înţepenite, le mişca cu greu, de parcă erau din elastic. Scrîşnetul zăvoarelor îl scutură ca o lovitură de bici. Convulsionat, chinuit de sete, luptă cît putu să scape de funiile care i se împlîntau în carne. Braţul său drept, cel mai puternic, se smuncea întruna, pînă cînd durerea deveni insuportabilă şi trebui să cedeze. Văzu deschizîndu-se o uşă dublă; mirosul făcliilor arzînde ajunse la el înaintea luminii. Încinşi cu nişte şorţuri de ceremonie, ministranţii sacerdoţilor se apropiară de el, privindu-l cu dispreţ. Luminile vii se reflectau în torsurile lor transpirate, în părul de abanos împodobit cu pene. L-au eliberat de funii şi-n locul lor îl înşfăcară nişte mîini puternice, fierbinţi ca alama încinsă; simţi cum îl ridicară în sus. Stătea întins pe spate, purtat de cei patru ministranţi prin trecătoarea întunecoasă. Făcliile păşeau înainte, luminînd vag coridorul cu pereţi umezi şi cu un tavan atît de scund, încît ministranţii trebuiau să-şi plece capetele ca să avanseze. Acuma îl duceau acolo unde îl aştepta sfîrşitul. Culcat pe spate, la distanţă de cel puţin un metru de tavanul din rocă, simţea cum  se mişcau încet prin labirintul luminat de făclii. Cînd se va termina acest tavan şi în locul lui vor apărea stelele şi platforma încinsă de strigăte şi dansuri, atunci va fi sfîrşitul. Coridorul era imens; degrabă va adulmeca aerul liber, luminat de stelele arzînde, dar mai era pînă atunci, încă mai înaintau cu greu în penumbra roşie; nu era tocmai ce-şi dorea el cel mai mult, dar nu mai putea face nimic, căci însoţitorii lui îl deposedaseră deja de talismanul care era, de fapt, adevărata lui inimă, era sensul vieţii sale.

Dintr-o săritură, ieşi în noaptea ce învăluia spitalul, sub tavanul înalt, în penumbra dulce care îl înconjura. Se gîndi că ar fi trebuit să strige, însă vecinii lui dormeau în linişte. Pe măsuţa de noapte butelia de apă minerală scotea bulbuci, un fel de imagine străvezie pe fundalul umbrelor albăstrui ale ferestrelor imense. Gemu, încercînd să-şi calmeze cumva respiraţia şi să se abată de la gîndurile negre care îl obsedau. De fiecare dată cînd închidea ochii, îl năvăleau din nou, dar se bucura, în acelaşi timp, să ştie că acum era treaz, că veghea îl proteja, că degrabă se va lumina de zi şi el va avea parte de un somn adînc, precum e somnul dimineţii, fără nici un fel de coşmaruri, fără nimic... Îi venea greu să ţină ochii deschişi, moţăiala era mai puternică decît el. Făcu un ultim efort, schiţînd un gest cu mîna sănătoasă către butelia cu apă; nu reuşi s-o ajungă, degetele i se încleştară în gol. Coridorul era interminabil, rocă după rocă, cu unele străluciri roşietice; şi el, întins pe spate, gemu înăbuşit, căci tavanul urma să se termine acolo unde avea să se deschidă, ca o cavernă din umbră, blestematul tunel, iar din înălţimi avea să cadă luna mică peste faţa lui, peste ochii care nu vroiau s-o vadă, ci mai degrabă clipeau continuu, încercînd să găsească un alt loc de zăbavă, să descopere iarăşi tavanul înalt, protector, al salonului. De cîte ori îşi rotea ochii se pomenea în noapte, vedea luna în descreştere, în timp ce ministraţii îl urcau către jertfelnic (cu capul atîrnîndu-i în jos), iar sus de tot se vedeau rugurile, coloane roşii de fum parfumat şi piatra, stropită de sîngele care ţîşnea: îşi imagină, ca într-o scăpărare, zvвrcolirile înfricoşate ale sacrificatului, care era tîrît şi aruncat pe treptele dinspre nord. Mai sperînd că nu va ajunge acolo, strînse ochii cît putu, ţipînd ca din gură de şarpe. Crezu pentru un moment că  va reuşi, fiindcă se trezi din nou nemişcat, în patul său, la adăpost de orice primejdie, lăsîndu-şi capul să balanseze în voie. Mirosea a moarte şi, cînd deschise ochii, văzu figura stropită de sînge a gîdelui care se apropia de el,  cu pumnalul de piatră în mînă. Reuşi să închidă ochii încă o dată, deşi era conştient că acum nu se va mai deştepta, că era treaz de multă vreme, că visul său minunat era altul, absurd precum toate visele; un vis în care a hoinărit pe bulevardele fantastice ale unui orăşel ciudat, cu lumini verzi şi roşii care ardeau fără flăcări şi fum, cu o insectă imensă de metal bîzîind sub tălpi. În minciuna infinită a acestui vis îl ridicară de jos şi cineva se apropie de el cu un cuţit în mînă; de el care stătea culcat pe spate, de el care ţinea ochii închişi, rătăcind printre ruguri arzînde.

1 Scriitor francez, precursor al literaturii absurdului. Capodopera lui literară "Ubu rege" este un amestec de cinism şi ingenuitate, de adevăr şi mistificare. (n.t.)

2 Războiul aztecilor cu alte popoare purtat cu scopul de a-i face captivi pe aceştia şi de a-i sacrifica zeităţilor lor.

1