Lecturile infidele ale lui vasgar

Un excepţional interviu cu disidentul rus Vladimir Bukovski, realizat şi tradus de Armand Goşu, publică revista 22, nr. 657, 8‑14 octombrie 2002. Intitulat “Noi niciodată nu am câştigat Războiul Rece”, interviul merită să fie citat in extenso pentru mărturisirile revelatorii ale acestui intelectual curajos, unul din cei mai avizaţi şi credibili comentatori ai realităţilor postcomuniste şi postsovietice. Opozant al regimului din Uniunea Sovietică încă de la 16 ani, reţinut şi anchetat foarte dur de KGB, Bukovski este închis în lagăr la v`rsta de 20 de ani, când era deja cunoscut ca unul din fondatorii mişcării pentru drepturile omului. După eliberare iniţiază campania împotriva folosirii psihiatriei în scopuri represive: “Dintre prietenii noştri, mulţi erau închişi în case de nebuni, era mai confortabil pentru regim..., pentru că astfel nu creştea statistica represiunilor politice... Am început să mă ocup de această problemă care părea că nu are nici o perspectivă. Era greu să explici că un oarecare individ, pe care lumea nu-l cunoştea şi pe care doctorii psihiatri l‑au declarat nebun, e în realitate sănătos... Am adunat documente, printre care documentele originale cu concluziile comisiilor psihiatrice, şi toate acestea le-am predat Asociaţiei Internaţionale de Psihiatrie. În mod cu totul ciudat, campania mea s-a dovedit foarte fructuoasă...”. Pentru această activitate Bukovski este închis din nou în 1972 şi condamnat la 12 ani de închisoare. În 1976, la presiunea opiniei publice din Occident, este eliberat şi expulzat din ţară, de fapt schimbat cu liderul comuniştilor din Chile, Luis Corvalan, arestat de Pinochet, eveniment ce a fost destul de mediatizat în epocă. Se stabileşte la Cambridge în Marea Britanie, unde îşi încheie studiile universitare de psihologie... Vladimir Bukovski rămâne la fel de combativ şi incomod şi după 1989. Revine în Rusia în 1991, profită de deruta serviciilor secrete ruseşti şi cercetează arhivele CC al PCUS şi arhivele KGB-ului. Este martor în procesul împotriva PCUS iniţiat de Boris Elţîn, iar după publicarea cărţii Judecată la Moscova, în 1995, i se interzice să mai intre în Rusia. Afirmaţiile şi comentariile lui Bukovski sunt şocante, dătătoare de frisoane chiar şi pentru acei care cunosc destule despre esenţa comunismului şi a KGB-ului. Oferim în continuare ample fragmente din acest interviu (întrebările lui Armand Goşu sunt cu aldine):

“...Şi totuşi, nu te simţeai învingător când ai revenit în Rusia după destrămarea Uniunii Sovietice? Ai plecat cu cătuşe la mâini, iar acum...

Ce învingător eram eu, când toată nomenklatura a rămas la putere? Chiar şi pe judecătorii care mă condamnaseră i-am găsit la Curtea Suprema de Justiţie. Iar KGB-ul a rămas acelaşi KGB. Nimeni nu a reformat KGB-ul... (...) Ai întrebat de ce în Rusia nu e democraţie? Pentru că niciodată Rusia nu a pus capăt sistemului sovietic. Închipuieşte-ţi că, în 1945, aliaţii nu ar fi impus Germaniei o capitulare necondiţionată, ci şi-ar fi dat acordul pentru o perestroikă a regimului nazist. Ce ar fi fost? Peste câţiva ani, naziştii, sub un alt nume, ar fi câştigat din nou alegerile. Ai îndoieli? N-ar trebui. Iar SS s-ar fi transformat într-o mafie.

De ce crezi că Occidentul a lucrat cu două măsuri, una pentru nazism şi alta pentru comunism? (...)

Problema e că occidentalii nu au înţeles şi nu au vrut să înţeleagă până la ultimele consecinţe în ce constă esenţa comunismului. E o problemă foarte sensibilă pentru societatea occidentală, în care cel puţin jumătate din ea simpatizează ideile socialiste. Pentru aceşti oameni comunismul nu e o crimă, iar comuniştii nu sunt criminali. Pentru ei, comuniştii erau fraţi ideologici care au rătăcit drumul, care au făcut greşeli, greşeli mari, dar nu crime. Nici astăzi Occidentul nu consideră comunismul o crimă, iar nazismul, din punctul lor de vedere, nazismul, sigur, e o crimă. Iar dihotomia asta nazism/comunism funcţionează şi astăzi în politică. Tribunalul Internaţional de la Haga îl judecă pe Miloşevici pentru naţionalism, şi nu pentru comunism. (...) În lume, nici măcar un comunist nu a fost adus în faţa tribunalului, iată ce s-a întâmplat. De ce? Pentru că occidentalii au sensibilităţile lor. Iar jumătate din societatea occidentală simpatizează cu ideile comuniste. (...)

Au trecut mai bine de zece ani, iar comuniştii, foştii comunişti sunt astăzi la putere în multe ţări. În România, Polonia, acum şi în Ungaria, fără să mai vorbim de Rusia.

Comunismul nu a fost niciodată condamnat. Spre deosebire de nazism care a fost condamnat, iar în Germania a avut loc procesul de denazificare. Si uite că au trecut 50 de ani, iar nazismul nu mai este o ameninţare. În estul Europei comunismul nu a fost înfrânt până la ultimele consecinţe, nu a fost condamnat, iar funcţionarii comunişti, aşa cum erau înainte în posturi administrative, aşa sunt şi astăzi. (...) Occidentul nici măcar nu a încercat să termine cu comunismul şi problema nu este că, se spune astăzi, Germania a fost ocupată (era deci uşor de făcut denazificarea), iar Uniunea Sovietica nu a fost ocupată. Nu asta-i problema. Occidentul nu a cerut niciodată Rusiei să condamne comunismul, din contra. Eu m-am numărat printre cei foarte puţini care, în 1991, am încercat să organizez un proces al comunismului la Moscova. Vorbisem cu toţi membrii guvernului Rusiei şi i-am convins. Dar Occidentul a fost împotrivă. Occidentul a înţeles că, dacă deschizi arhivele Comitetului Central şi ale Biroului Politic, e la fel de rău pentru el ca şi pentru membrii Biroului Politic. Afacerile lor din culise cu Moscova nu le-ar fi adus prea multă glorie.

Deci, procesul comunismului nu a avut loc în Rusia nu numai pentru ca nomenklatura a rămas la putere, ci şi pentru că Occidentului îi era teamă de ce s-ar fi putut afla dacă se deschideau arhivele de la Moscova?

Mai mult decât atât. Occidentul a făcut presiuni asupra Rusiei să nu deschidă arhivele. Ştiu foarte bine lucrul asta, doar eu atunci lucram în acele arhive. Au fost proteste directe ale Departamentului de Stat (SUA), Ministerului Afacerilor Externe al Germaniei, ale Foreign Office-ului din Marea Britanie, proteste şi presiuni asupra arhivelor. Să nu cumva să deschidă arhivele.

Sunt uimit, nu mă aşteptam la aşa ceva.

Pe mine nu mă uimeşte. Pentru că am văzut documentele. (...)

Crezi ca Elţîn a vrut cu adevărat să termine cu comunismul în Rusia?

A vrut. Elţîn e o figură destul de tragică. El a fost unul dintre puţinii comunişti care s-a căit cu adevărat. Scrie despre asta în memoriile lui. Când l-au dat afară de peste tot, după ce a criticat deschis, la plenară, politica lui Gorbaciov, şi l-au umilit, el a avut un infarct, mult timp aflându-se între viaţă şi moarte. Şi povesteşte în carte cum şi-a reconsiderat întreaga viaţă, a înţeles că totul era greşit. El este singurul dintre comuniştii importanţi care s-a căit cu adevărat. Şi a devenit un anticomunist consecvent. (...)

Când s-a schimbat atitudinea lui Elţîn faţă de foştii colegi din Comitetul Central, Partidul Comunist şi faţă de fostul KGB? Pentru că, în cele din urmă, s-a schimbat. Doar Elţîn l-a desemnat pe Putin succesor al său la Kremlin.

Schimbarea s-a produs în 1993. Problema a fost că Elţîn nu le-a dat imediat lovitura de graţie comuniştilor. Si atunci el s-a aflat sub o mare presiune şi a început să facă concesii. Anii ‘92, ‘93 sunt o lungă perioadă de concesii. Îţi aminteşti că Sovietul Suprem de atunci a intrat în conflict major cu preşedintele, iar criza nu a putut fi uşor rezolvată. Au lungit-o p`nă acolo încât, pentru rezolvarea crizei, a trebuit să apeleze la forţe militare. În acest moment, el avea nevoie de aliaţi care să lupte împotriva Parlamentului. Dar Elţîn pierduse sprijinul populaţiei. Iar singurii care l-au sprijinit în această criză au fost cei din armată şi din KGB. Or, din acest moment a devenit prizonierul lor. De atunci el a dat acestor structuri militarizate tot mai mult din puterea sa. Devenise evident că Elţîn le va preda lor puterea. Doar ei puteau să-i garanteze imunitatea. (...) Aminteşte-ţi că ultimii trei prim-miniştri erau cu toţii din KGB: Primakov, Stepaşin şi Putin. (...) Ce este KGB? După definiţie, KGB este detaşamentul înarmat al partidului. Partidul s-a dus, dar detaşamentul înarmat al partidului a supravieţuit. A rămas pe mai departe înarmat, nimeni nu l-a demontat. E un lucru înspăimântător. Elţîn s-a gândit la asta, a încercat câte ceva, l-a numit pe Bakatin, a încercat să demonteze KGB-ul, dar nu a reuşit. Şi ştii de ce? Pentru că nu a fost hotărât. Şi nu avea nici un sprijin. În cele din urmă s-a livrat foştilor lui duşmani. Iar în alte ţări n-au fost nici un fel de tentative de a schimba ceva. Nu e numai cazul României. La polul opus e Cehia, unde Havel a numit oameni care s-au ocupat special de reformarea serviciilor secrete. M-am întâlnit de mai multe ori cu ei la Praga. Au făcut treabă bună, măcar şi pentru că au demantelat vechea agentură a Moscovei, oameni care oricând ar fi putut trăda. Dar în Rusia n-a fost nici o reformă a KGB-ului.

Şi totuşi, ani la rând au tot repetat că au reformat KGB-ul, că FSB (Serviciul Federal de Securitate) nu e urmaşul KGB-ului, că sunt alţi oameni, că apără interesele ţării, că nu comit abuzuri.

Să fim serioşi. Sunt cam aceiaşi oameni. Sigur, cei în vârstă au ieşit la pensie. Dar tradiţiile sunt aceleaşi. (...) Niciodată, nici cea mai mica reformă nu s-a petrecut acolo, nimeni nici măcar cu un deget nu s-a atins de ei. În felul acesta serviciile au evitat orice reformă. În 1992-’93, când prestigiul serviciilor secrete era foarte mic în Rusia, mulţi dintre ofiţeri s-au dus intenţionat în noile structuri economice, păstrând relaţiile lor mai vechi. Rezultatul e că astăzi avem o economie nu numai de tip mafiot, dar chiar o economie mafiotă sub controlul fostului KGB. Ceea ce e foarte grav. A avut loc o fuziune între serviciile secrete, lumea afacerilor şi structurile crimei organizate. E un cocktail extrem de prost. Cauza pentru care s-a întâmplat acest lucru ţi-am spus-o. Comunismul nu a fost înfrânt de tot. Nu a fost demontat, nici ca structură, nici ca ideologie.

Ce simte un disident sovietic când îi vede pe Blair şi Bush îmbrăţişându-l pe Putin, un fost ofiţer KGB?

Lehamite. Mai mult, ştiu că pragmatismul lor nu va aduce nimic bun. Acest sistem corupt nu poate fi un adevărat prieten al Occidentului. Când Bush spune că s-a uitat în sufletul lui Putin mă umflă râsul. Am întâlnit în viaţa mea mulţi ofiţeri KGB, însă tocmai că n-am observat nici un suflet. Cum i s-o fi uitat Bush în suflet, nu înţeleg. Când Blair merge la Moscova şi salută noul aliat al Occidentului în războiul împotriva terorismului şi spune că e foarte încântat că Rusia, o ţară aşa de mare, are o aşa de importantă experienţa în războiul cu terorismul, sunt consternat. E ca şi cum ai spune că Germania avea o mare experienţă în a lucra cu evreii. Practic, Rusia a pus bazele terorismului politic de astăzi din lume. Am văzut aceste documente. Şi ce-mi spune acum? Că are o mare experienţă. Şi la ce-ar putea duce toate astea? La nimic bun. E un regim foarte corupt al serviciilor secrete, iar în acest moment ei au preluat practic toate structurile de putere şi au propria agendă politică. Iar aceasta se referă la consolidarea structurilor kaghebisto-mafiote şi îmbogăţirea lor peste măsură.

Ce se poate face atunci? Cum ar putea să arate partea asta de lume peste cinci ori peste zece ani?

Greu de prognozat. Nu ştim ce se va întâmpla în lume. (...) Europa de Est şi Rusia vor fi însă serios lovite de criză. (...) Din punctul meu de vedere, viitorul nu poate aduce nimic bun Rusiei. A fost ratat momentul în care Rusia se putea desprinde de trecut. A fost în 1991. Acum e imposibil. Uite o chestiune simplă. Occidentul e foarte îngrijorat astăzi de posibilitatea răspândirii tehnologiei atomice. Dacă în 1991 am fi făcut la Moscova procesul comunismului, am fi demontat întreaga agentură, riscul răspândirii tehnologiei atomice ar fi fost astăzi mult mai mic. Acum, ce să faci? Mergi de vânează agenţii ruşi prin Iran, Irak şi unde mai sunt. (...)

Şi totuşi, cum vezi viitorul Rusiei? Sunt şanse ca în Rusia şi în estul Europei să funcţioneze o democraţie de tip occidental?

Va fi un proces foarte lung şi dificil. Ce se putea face la începutul anilor ‘90 în scurt timp, va trebui până la urmă făcut, dar vor trece multe decenii. Va fi un proces dificil şi nu cred că vom şti vreodată clar cine ce este? Sau cine e în spatele cui? Cine al cui agent este? Ai cui sunt banii? Şi multe alte întrebări elementare vor rămâne fără răspunsuri clare. Astea sunt întrebările care vor reveni obsesiv în următorii 30 de ani. Câte vieţi, câte generaţii vor fi sacrificate, asta e greu de spus. Prezenţa KGB-ului la putere în Rusia nu poate dura mult. Rusia se va dezintegra. Nu au loc reforme reale, totul e manipulare, fals şi bun doar pentru vitrină. Da, se va destrăma, dar cel mai important e că încă o generaţie va fi sacrificată. Da, undeva în viitor, poate peste o sută de ani, se vor aranja lucrurile.”

Recomandăm acest interviu drept lectură obligatorie pentru politicienii (nu numai comunişti) de la Chişinău, politicieni care au ales Rusia, spre nenorocirea celora pe care îi conduc, drept partener strategic pentru Republica Moldova.

Tot din revista 22 recomandăm şi cronica literară săptămânală semnată de Mircea Iorgulescu - o adevărată achiziţie pentru revistă. Criticul stabilit la Paris propune întotdeauna comentarii detaşate şi profunde, situând de multe ori cărţile despre care scrie într-un context mai larg, european. Chiar dacă scriitorii români nu ies întotdeauna bine din “confruntarea” lor cu alte literaturi, chiar dacă criticul afişează un ton pedagogic în exces şi se îndepărtează uneori de substanţa cărţii, grila de lectură pe care o propune Mircea Iorgulescu este una nouă şi, cred, benefică pentru scriitorii noştri. Ultimile cărţi recenzate de Mircea Iorgulescu au fost: „Valsul pe eşafod” de Vitalie Ciobanu, „Jurnal suedez II” de Gabriela Melinescu, „Oglinzi retrovizoare” de Sorin Antohi şi Al. Zub.

Apar, la intervale de timp cât să permită consumarea unui “scandal de presă“, pagini inflamante din dosarele de securitate ale intelectualilor români. În revista Observator cultural, nr. 139/2002,  sociologul Radu Ioanid, cercetător la Muzeul Holocaustului din Washington, îşi prezintă şi analizează dosarul de Securitate pe care l-a citit la CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii). “Revelaţia” tristă a acestei lecturi este că Radu Ioanid a fost turnat la securitate de doi colegi de servici, sociologii Dumitru Sandu şi Dorel Abraham, personalităţi cunoscute în România de după ’89, când s-au implicat în realizarea unor sondaje de opinie, au făcut prognoze electorale şi au scris comentarii politice... Cât de mult au fost manipulaţi aceste personaje cu “biografia încărcată“ şi cât au manipulat la rândul lor opinia publică, urmează să aflăm din developarea de mai departe a acestui caz.

În acelaşi număr de Observator..., C. Rogozanu,  unul din liderii noului val de critici literari, explică - într-un text intitulat “Precizări” - de ce a plecat de la România literară, unde semna cronici alături de colega sa de generaţie, Luminiţa Marcu, care de asemenea şi-a suspendat colaborarea cu revista condusă de Nicolae Manolescu. “Precizările” lui C. Rogozanu sunt de fapt nişte note polemice împotriva lui Alex. Ştefănescu, redactorul-şef al României literare, care l-a atacat, fără să-l numească, în suplimentul cultural al Ziarului financiar. Iată finalul replicii lui C. Rogozanu: “... În legătură cu întrebarea “Ai plecat sau ai fost dat afară?”, există un răspuns simplu: “Am plecat”. În legătură cu acest “De ce ai plecat?”, ar fi de scris o carte: din motive ideologice, de deontologie profesională etc. Printre cei care au făcut din această decizie personală (o mişcare, consider eu, firească) un scandal, o chestiune de mahala, se numără şi criticul Alex. Ştefănescu. Îi recomand să se gândească mai mult la binele revistei pe care o conduce, pentru că o reprezintă lamentabil”. Aşteptăm să citim şi reacţia, bănuim că data aceasta deloc aluzivă, a lui Alex. Ştefănescu sau poate chiar a directorului României literare.

În Timpul de la Iaşi, nr.10/2002, citim două texte polemice semnate de Lucian Dan Teodorovici şi Florin Lăzărescu, prozatori talentaţi, pe care i-am publicat şi despre care am scris şi în “Contrafort”. Primul amendează opiniile arogant-superioare ale Elenei Vlădăreanu, realizatoarea paginii culturale la ziarul Cotidianul, şi ale prozatorului Petru Cimpoeşu care a afirmat următoarele: “În Iaşi, scriitorii sînt cam prăfuiţi. Se cred ei mari, dar nu-i mai ia nimeni în seamă“. Am remarcat şi noi că după ce a publicat romanul Simion liftnicul, bine primit de critică, Petru Cimpoeşu a devenit deodată polemist şi uşor arogant. L-a minimalizat în câteva rânduri pe Mircea Cărtărescu (“Cărtărescu nu are abis, ci doar mimează abisul”, Timpul, nr.1/2002) şi a atacat în termeni de pamflet literar postmodernismul românesc, producând cu acest prilej şi un incalificabil şi dezonorant atac la persoană...

Florin Lăzărescu încearcă să înţeleagă motivaţiile care au făcut‑o pe poeta Angela Marinescu să atace în termeni foarte duri criticii tineri din România (“gaşcă“, “penibili, hazlii, tupeişti, ticăloşi, fără cuvânt, bârfitori”). Iată explicaţiile lui Florin Lăzărescu: “Nu criteriile laxe, nu subiectivităţile jenante, ci faptul că tinerii critici îşi permit să-i ignore poezia o determină pe Angela Marinescu să se considere aruncată la “groapa cu gunoi literar”. (...) Articolul Angelei Marinescu nu apare întâmplător. Acesta ţine o tendinţă, mai mult sau mai puţin mascată, de a “înfiera” activitatea tinerilor critici care-şi permit să se opună, uneori chiar exagerând, mentalităţii cazone instalate la nivelul literaturii.”