Shoes for Europe (2001-2002). Proiect de Pavel Brăila / Imagine: Vadim Hîncu şi Radu Zara / Montaj: Vadim Hîncu

Alegerea lucrării lui Pavel Brăila, "Shoes for Europe", pentru a participa la expoziţia Documenta11 (08.06-15.09.2002) de la Kassel (şi creată special pentru aceasta), personal o privesc ca un joc fericit al hazardului. Acest "amănunt" are implicaţii mult mai profunde decît pare la prima vedere, iar una dintre explicaţii ar fi că artistul este un dezrădăcinat endemic, că este un "nomad" prin Vest, şi deşi a "lucrat" cu un material local, el gîndeşte deja după reţeta "adaptării" la cea a problematicilor care se "cer" pe piaţa bunurilor simbolice occidentale. Anume acest subiect a fost selectat de echipa curatorială, deşi în discuţie a fost şi un alt film al lui Brăila, "Handmade Song"(2000), remarcat de unul dintre coechipierii lui Okwui Enwesor (curatorul de la Documenta 11), anume de Sarat Maharaj – profesor la Goldsmiths College (Londra) şi la Jan Van Eyck (Maastricht). "Shoes for Europe" se potrivea de minune cu titlul / tematica unei dintre "platformele" teoretice ale Documenta 11, cea intitulată Democracy Unrealized. O operă de artă creată de context, de conjunctură, de ideile politice şi ideologice ce se pot "ţese" în juru-i. Deşi, în treacăt fie spus, filmul de scurt metraj (26 min.) nu este deloc lipsit de fugare "notaţii" plastice; camera insistă pe anumite chipuri ale muncitorilor, pe detalii tehnice ale sistemului de schimbare a burghiilor, pe ritmul văzut al acestui proces. Unghiurile de filmare, racursiurile, încadrările, decupajele – cîteva procedee care, "condimentînd" trama naraţiunii filmate, extrag (şi particularizează) această piesă din rîndul documentarelor aseptice şi pur informative, tip "Discovery"…   

Lumea postcomunistă este o lume sufocată de frustrări, ratări, mizerie şi nemulţumiri, iar faptul că după 12 ani de la căderea Zidului mai există spaţii care conservă o tehnologie diferită (în acest caz, un ecartament de cale ferată, vagoane diferite, cale ferată neelectrificată etc.), este privit ca o infirmitate, ca un neajuns supărător şi redundant al procesului de uniformizare prin democratizare a Europei. Democraţia are încă multiple breşe, iar o lucrare ca cea a lui Brăila, deşi este în fond un film documentar-artistic, pe acest fundal, ajunge să fie privit/interpretat ca o "metaforă" vie şi perfectă, ca o ilustrare sfîşietoare a unei stări de fapt, care este, cred, mai dură decît capacitatea "mentalului politic" apusean de a înţelege nuanţat şi global realităţile social-politico-culturale actuale, fie şi doar pe cele europene. De aici reiese limpede că avem mai multe europe. Dar astfel, din această perspectivă, Europa unită este fie o utopie, fie o glumă nu tocmai reuşită. Nu întîmplător această primă "platformă" teoretică, "Democraţia nerealizată", a avut loc în două oraşe foarte importante ale vechiului continent: Viena (capitală imperială în trecut, actualmente, a unui stat în care extremismul de dreapta mai are un cuvînt greu de spus – bulversant şi dezamăgitor) şi Berlin (capitala celei mai influente ţări a Europei contemporane). Faptul că la Ungheni continuă să existe o graniţă specifică, securizată – în care vagoanelor li se schimbă boghiurile pentru a putea călători în Europa, din cauza diferenţei de dimensiune a ecartamentului din fostul URSS şi restul continentului –  poate fi înţeles doar prin existenţa unei linii de demarcaţie reale dintre o europă matură, controlată, democratică şi prosperă, şi una – cu foarte grave probleme, embrionară, criptocomunistă, antimodernistă şi condusă din umbră de clanuri mafiote (cazurile unor ţări ca R. Moldova, Bielorus, Rusia, ţările asiatice etc.). Dacă analizăm lucrurile din acest punct de vedere, reiese poate mai clar răspunsul şi de ce un proiect cu problematică socială (proiect interdis­ciplinar) a cuplului Nomeda & Gedi­minas Urbonas figurează (cu neînsemnate modi­ficări) în amîndouă expoziţiile din Germania, în Documenta 11 şi  Manifesta 4. Poate  mai mult decît orice altceva, din cauza locului de habitat al acestor artişti: Vilnius, capitala Lituaniei. Prin asta se afirmă asimilarea acelui spaţiu geografic în aria de interese ale Europei. De bună seamă, "uniunea baltică" a făcut demult opţiunea neunivocă pentru Uniunea Europeană. Mama-Europă acum îşi "numără bobocii". Eforturile ei, însă, uneori mai dau şi greş. Documentarul lui Brăila, "Shoes for Europe", funcţionează ca un ghimpe ce supurează într-o rană, o probează chiar succesul pe care-l are în ochii publicului occidental. Acesta chiar nu se regăseşte în acea Europă pe care o vede pe ecran, el o priveşte cu teamă şi neîncredere. Indiferenţa cu care tratează occidentalii, de obicei, proiectele culturale venite din estul european, în cazul acestui film a lui Pavel Brăila, n-a mai funcţionat. Temporar i s-a pus surdină.     

(Acest text face parte dintr-un eseu mai amplu dedicat expoziţiilor Documenta 11 şi Manifesta 4)

1