Trigon 10 ani: cântări de jazz cu accent românesc

În 1993, pe când participam ca invitat la festivalul de Jazz de la Varna, s’a apropiat de mine pianistul Mihail Alperin (îl cunoşteam de la festivalul ţinut la Chişinău în 1991). Înmânându-mi o casetă audio de culoare gri zise: "Iată, finalmente, grupul care cântă cu adevărat jazz bazat pe muzică românească." Mi-a  explicat că era vorba despre trei tineri muzicieni din capitala Basarabiei, pe care el îi descoperise şi voia să-i lanseze pe plan internaţional. Formaţia se numea Trigon. Se gândise la mine, fiindcă eu eram autorul liner notes—urilor pentru albumul Molitva (Rugăciune) al briantului Moscow Art Trio, din care Alperin făcea parte împreună cu Arkady Shilkloper/corn şi Mihail Starostin/vocal, instrumente tradiţionale.

Punct ochit, punct lovit. Înregistrările de pe casetă erau mai mult decât convingătoare. Am început să le utilizez, fără întârziere, ca material ilustrativ pentru fuziunea dintre melosul românesc şi spiritul libertar-cosmopolit al jazzului. Piesele de debut ale junilor basarabeni mi-au servit ca argumente valorice în prelegerea despre Entwicklungen und Probleme des Jazz in Rumaenien,  1965 bis 1993, ţinută la congresul criticii de jazz organizat de Jazz Institut Darmstadt în toamna 1993, iar apoi pe perioada cât am beneficiat de bursa oferită de Radio Elveţia. În emisiunile realizate atunci la Berna (în germană), Lugano (în italiană) şi Lausanne (în franceză) am inclus de fiecare dată şi piese interpretate de Trigon. Mi-am menţinut acest obicei până astăzi. Dacă memoria nu mă înşală, în intervalul de timp 1994-2002 am prezentat creaţiile formaţiei Trigon la următoarele posturi de radio: BBC/Londra, WDR/Koeln, Radio Cluj – Vocea Transilvaniei, RDP – Radiodifusгo Portuguesa, Voice of America/Washington, Radio Novi Sad,  Radio Free Europe, Radio Nova de Porto, Radio France Internationale, din nou în Elveţia, la cele trei posturi antemenţionate (graţie bunelor oficii ale jazzologului Jьrg Solothurnmann, în anii 1995, 1996, 2000), CD-Radio-Napoca din Cluj, Radio Paris-Lisboa. Conferinţele în care m’am servit de muzica grupului Trigon sunt prea numeroase spre a putea fi înşiruite aici. Mai amintesc şi că am folosit, în mod creator, câteva piese de pe albumul The Voice of My Earth în filmul documentar artistic Teiuş – ombilicul lumii, realizat împreună cu Carmen Cristian pentru TVR2 în anul 2002.

Muzica purtând marca Trigon dispune de acea rarisimă capacitate de a-i cuceri şi emoţiona până şi pe auditorii cei mai puţin acomodaţi cu paradoxalele rigori ale libertăţii jazzistice. Meritul principal (dar nu exclusiv) îi revine lui Anatol Ştefăneţ. Cel pe care, de câţiva ani buni, nu încetez a-l considera drept numărul unu în materie de violă în jazz. Născut în 1956, în comuna Grinăuţi de pe malul Prutului, Ştefăneţ are în sânge vigoarea şi diversitatea tradiţiilor muzicale din întreg arealul locuit de români. A probat-o, în modul cel mai direct, cu albumele de folclor realizate pentru colecţia Musiques du Monde. Dar o probează, de la începutul anilor 1990, şi în materie de sinteză superioară între aceste tradiţii şi jazz. Dacă mai există sceptici în privinţa talentelor improvizatorice de factură modală ale lui Anatol Ştefăneţ, apte să se plieze unui context muzical avangardist, ei sunt invitaţi să asculte creaţiile big band-ului Black Sea Orchestra. Alcătuit de percuţionistul turc Okay Temiz din instrumentişti de vârf ai ţărilor din jurul Mării Negre, ansamblul demonstrează că aceştia pot utiliza fundamentele muzicilor din spaţiul de tranziţie euro-asiatic drept trambulină pentru explorarea unor noi domenii acustice, pe care ei înşişi le generează în procesul interacţiunii scenice. În anul 2000, când am avut şansa de a aplauda Black Sea Orchestra la Lisabona (citadelă  răsfăţată de elitele jazzului mondial), am constatat că importanţi specialişti lusitani – printre care Josй Duarte, Manuel Jorge Veloso, Laurent Filipe, Carlos Barretto – au fost entuziasmaţi de concert.

Dar să revenim la Trigon. Aici  Anatol Ştefăneţ şi-a aflat un domeniu al său privilegiat, un laborator în care îşi efectuează experimentele, pornind de la investigarea profundă a tuturor valenţelor violei. Urmăresc de un deceniu evoluţia lui Ştefăneţ şi a grupului Trigon, dar niciodată nu am sesizat vreo tendinţă de repetare facilă a ceea ce a fost deja spus. Nimic redundant, nici urmă de manierism. Timbrul în sine al instrumentului conducător este reliefat, epurat, cizelat, distorsionat, explorat, frânt, resuscitat, savurat, celebrat – pus aşadar în valoare de fiecare dată cu alt impuls creator şi cu acelaşi amor fără limite. Cu un geniu aparte, ce-i aparţine marelui artist Anatol Ştefăneţ. Timp de ani, el a lucrat asupra instrumentului, dăruind patrimoniului jazzistic frumuseţi nemaiîntâlnite, proaspete şi perene, precum frescele mănăstirilor moldave sau aromele vinurilor din părţile noastre de lume.

Nu e de mirare că, spre a aniversa primul deceniu de existenţă al Trigon-ului, Anatol (susţinut de soţia sa Natalia, pe post de impresar) a iniţiat un festival la care participă doar trio-uri. Se poate afirma că e vorba despre formula chintesenţială a jazzului, adusă la perfecţiune îndeosebi de pianişti, sub influenţa covârşitoare a lui Bill Evans – la timpul său continuându-i pe Bud Powell sau Herbie Nichols -, apoi de McCoy Tyner, Keith Jarrett & colegii, până la tăietura  în rocă scandinavă a trio-ului E.S.T. condus de Esbjцrn Svensson. Prin Anatol Ştefăneţ şi Trigon viola îşi cucereşte dreptul de a fi considerată o prezenţă majoră pe scena, atât de diversificată, a jazzului actual.

Componenţa iniţială a trio-ului din Chişinău îi reunea pe Ştefăneţ, Sergiu Testemiţanu/ghitară bas şi Oleg Baltaga/percuţie. În pofida unor confuzii onomastice (pe care le-am semnalat în articole publicate în Steaua şi Contrafort) şi a calităţii dubioase a înregistrării (inferioară celei de pe caseta de debut, produsă în condiţii primitive în urbea de reşedinţă), primul album al formaţiei captează ceva din atmosfera muzicală vivace a acestei provincii europene suferind de sărăcie endemică, dar care se încăpăţânează să furnizeze femei superbe, vinuri aşijderea şi ...incalculabile talente artistice. CD-ul poartă titlul (cam şod) The Moldovan Wedding in Jazz şi a fost editat de prestigioasa casă franco-belgiană Silex în 1993. În aceeaşi agregare instrumentală, însă cu o prezentare grafică mult mai îngrijită, apare în 1997 albumul Oglinda, la casa germană de discuri Jaro. Pe lângă piese de rezistenţă ale grupului, ca Sârba’n căruţă sau Hăulita, discul cuprinde şi mişcătorul omagiu adus Mariei Tănase intitulat Dobă. În 2000 apare la Moscova albumul Free Gone, sub egida celui mai puternic label de jazz  din Rusia, Boheme. Aici figurează o excepţională versiune a temei Tudoriţa (expusă vocal chiar de Anatol Ştefăneţ). O variantă incendiară a Ciocârliei, dar şi două subtile reducţii la esenţe ale temelor Caravan de Juan Tizol şi Birdland de Joe Zawinul. Începând din acel an, postul de basist a fost preluat de către Alexandru Murzac. Cum Baltaga îşi încearcă şansa prin metropola muzicală moscovită, el va fi înlocuit temporar de Mario Căldăraru -  un percuţionist plin de culoare dar ceva mai soft core. Rezultatul discografic apare în 2001 la Green Records, produs de Fundaţia Culturală Română şi de Societatea Română de Radiodifuziune, sub un titlu oarecum rebrenian – Glasul pământului (nimic mai simplu decât să se fi utilizat sino­nimul vocea, pentru a cadra cu traducerea în engleză The Voice of My Earth). Aşadar, primul disc românesc al formaţiei ce a contribuit cel mai mult la propa­garea spiritului nostru muzical pe glob în perioada post-tota­litară. O întârziere jenantă, însă dacă ne gândim că Richard Oschanitzky, genialul iniţiator al acestui tip de sinteze în jazzul românesc, nu are parte de discurile meritate nici după aproape un sfert de secol de la moarte, totul pare explicabil... Recentul album - deşi într’o tonalitate mai conceptuală, mai puţin frustă decât cea a începuturilor formaţiei – conţine pasaje de o copleşitoare poesie, evocatoare a acestor ţinuturi blestemate şi fericite, unde ne-a fost  dat să ne naştem. Visuri transilvane, piesa de deschidere, e mai curând o metaforă a ancestralităţii şi a vitalismului alunecos al culturii noastre. În Blues găsim o eclatantă demonstraţie că spiritul acestui arhetip al jazzului se regăseşte (transfigurat cu melismele-i caracteristice) în însăşi esenţa doinei – glisare insesizabilă dintru dor înspre dolor universalis, sub spectrul "notelor albastre". În două dintre piese putem degusta şi sevele sonore extrase din ţambal – străvechiul instrument de sorginte persană – de către tânărul interpret Valeriu Caşcaval (ideal complement armonic, într’o formaţie ce exclude aprioric pianul). Per ansamblu avem de-a face cu un disc ce exprimă emanciparea limbajelor jazzistice prin raportare la diverse tradiţii naţionale. Un demers prin care Trigon îşi asigură un loc de referinţă pe scena periplanetară a jazzului la început de secol XXI.

Nimic nu se poate compara însă cu impactul apariţiilor  scenice ale grupului. Ele par concepute sub deviza "totul sau nimic". Sunt dezlănţuiri pasionale de emoţii transpuse în sunet. Temperamentul ardent e totuşi permanent controlat de un suveran simţ muzical şi de o extraordinară artă a nuanţelor. Cred că secretul acestei acţiuni muzicale complinite sub ochii spectatorilor rezidă tocmai în inefabilul ei echilibru estetic. Iar aici contribuţia celor (nici mai mulţi, nici mai puţini decât) trei membri ai formaţiei este crucială. Probabil că de aceea Trigon a devenit un autentic bun de export cultural al micului teritoriu numit după 1991 Republica Moldova. Fără să ţin o evidenţă strictă, aş aminti succesele înregistrate – numai din 2000 încoace – de către trio în turneele efectuate prin Noua Zeelanda, Norvegia, Franţa, Japonia, Rusia, Iugoslavia, Germania şi chiar culmea, România. La unele (mai apropiate de casă) am fost martor direct. În alte cazuri, am facilitat cunoaşterea muzicii Trigon-ului prin discuri (primind ecouri elogioase din Canada sau USA până în Portugalia, Austria sau Finlanda), sau prin organizarea unor concerte speciale, aşa cum au fost cele date în onoarea ataşatului cultural al Ambasadei Braziliei în România, Fernando Klabin (devenit fan necondiţionat al trio-ului).

Nu mai e necesar să spun că, faţă de contribuţia acestui grup la creşterea prestigiului artei române, susţinerea venită din ţara noastră pentru Trigon merită cel mult calificativul de precară. Prefer să nu-mi reamintesc reacţiile de respingere cu care fusese întâmpinată formaţia, prin anii ’90, de către unii pretinşi deţinători ai adevărului suprem în materie de jazz.  Important e că muzica vajnicilor basarabeni a învins timpul şi adversităţile "feciorilor fărăşari"  (ca să citez sintagma scriitorului-trompetist-de-jazz, Boris Vian). Trigon-ul lui Anatol Ştefăneţ şi-a cucerit, prin merite proprii, rangul de nobleţe în ierarhia jazzului din spaţiul mioritic. Ar fi cazul să învăţăm a preţui şi difuza cum se cuvine asemenea inestimabile valori. La mulţi ani, Trigon!

Chişinău 2002: Jazz de formulă restrânsă

Trăim o perioadă când jazzul îşi extinde "sfera de interese" asupra tot mai multor tradiţii naţionale, de la tangoul argentinian la mugamul azerbaidjan, sau de la flamencoul spaniol şi cântul polifonic georgian până la visa suedeză sau fondoul portughez. În acest context, grupul basarabean Trigon a reuşit să edifice o monumentală sinteză între muzica latinităţii orientale şi genul muzical-improvizatoric. Pentru aniversarea întâiului deceniu de existenţă a formaţiei, liderul acesteia – violonistul Anatol  Ştefăneţ – avu fericita idee de a organiza un festival ceva mai special. Astfel, la început de toamnă 2002, Chişinăul deveni amfitrionul primei ediţii a manifestării intitulate Ethno Jazz Trio. Deşi situaţia socio-economică a Republicii Moldova rămâne precară, s’a dovedit încă o dată că jazzul poate face minuni. Evident, cu condiţia să existe oameni care sfinţesc locul, precum Ştefăneţ şi principalele sale colaboratoare – distinsa-i soţie, Natalia, şi ravisanta manageră Mariana Postică. Înainte de a vă prezenta conţinutul serilor concertistice, mă simt obligat să elogiez calitatea excepţională a publicului – numeros, entuziasmat, cald, receptiv şi, nu în ultimul rând, educat. Sincer vorbind, reacţiile spectatorilor ce umpleau sala Teatrului Naţional Eminescu din Chişinău mi-au reamintit timpurile de glorie ale festivalurilor româneşti din anii dictaturii, când muzica de jazz genera solidaritate intelectuală şi ne oferea consolări pentru privaţiunile îndurate în viaţa cotidiană. Tot la capitolul elogiilor aş înscrie: participarea televiziunii naţionale moldave pe toată durata festivalului, cele două colocvii pe teme de specialitate moderate de Ghenadie Ciobanu, preşedintele Uniunii Compozitorilor din Moldova, cât şi permanentele dovezi de ospitalitate basarabeană, care au culminat cu recepţiile oferite de Primăria Chişinău (lucru rar întâlnit în domeniul jazzului prin alte părţi ale lumii).

Restrângând formula de agregare sonoră a trupelor invitate la trio (după chipul şi asemănarea gazdelor!), organizatorii şi-au asumat mari riscuri, depăşite cu bine. Practic, a existat suficientă diversitate timbrală şi stilistică, spre a disipa temerile că am putea asista doar la o succesiune de imitaţii ale modelului clasicizat, pian/contrabas/baterie. Mai mult, acesta a absentat cu totul din program. Tonul l-a dat chiar Trigon, cu un megarecital de aproximativ trei ore, în care au fost prezentate multe dintre piesele de rezistenţă create de-a lungul celor zece ani de prodigioasă activitate. Dacă despre Anatol Ştefăneţ se poate afirma că e cel mai important reprezentant al violei pe scena jazzului actual, dacă Oleg Baltaga preschimbă instrumentele de percuţie în izvoare de vitalitate nu doar ritmică, ci şi melodică, iar Alexandru Murzac susţine demersul colegilor săi prin linii basistice deopotrivă ferme şi suple, efectul de grup e superior înseşi virtuozităţii individuale a fiecărui component. Tenacitatea cu care a fost urmărit proiectul începe să dea roade pe plan mondial, basarabenii noştri ajungând să concerteze cu succes şi pe alte continente. Într’un asemenea moment aniversar, nu puteam uita şi contribuţia lui Sergiu Testemiţanu – basistul formulei de componenţă originare – din perioada primei jumătăţi de viaţă a grupului (consemnată, de altfel, pe primele trei albume discografice Trigon).

O importantă pondere artistico-intelectuală în festivalul de la Chişinău au avut-o cei cinci invitaţi de la Moscova: jazzologii Mihail Mitropolsky şi Cyril Moshkow (vecinul meu din caseta redacţională a revistei Down Beat), cu care ne-am lansat în fertile schimburi de idei, nu doar la amintitele colocvii; apoi, grupul numit Vtoroe priblijenie (Abordarea secundă), alcătuit din Andrei Razin/pian, percuţie, compoziţii, Tatiana Komova/vocal, percuţie şi Igor Ivanuşkin/contrabas, percuţie. Un recital pasionant, combinând rezonanţele clasice cu experienţa acumulată de Komova în domeniul muzicii gitane, şi cu reale aptitudini pentru jocurile experimental-avangardiste ale celor trei. Dincolo de profesionalismul deja garantat, am redescoperit fericita combinaţie de distincţie, humor şi comprehensiune, specifică intelighenţiei ruse afiliate jazzului (o cunoşteam din proprie experienţă şi am descris-o ca atare, încă din 1985, în volumul Russian Jazz New Identity apărut la Quartet Bouuks, London).

Black Sea Trio reuneşte trei personalităţi distincte, puternic profilate: saxofonistul ruso-bulgar Anatoly Vapirov, ghitaristul tătaro-ucrainean Enver Izmailov şi percuţionistul maghiar Kornel Horvath. În acest caz prevalează lungile pasaje improvizatorice individuale, iar Vapirov îşi impune viziunea melopeică de factură modală, ce conferă muzicii o indeniabilă  aură jazzistică. Reacţia exploziv-încântată a publicului nu s’a lăsat aşteptată.

În schimb, trio-ul Magic Carpathians din Polonia nu s’a ridicat la înălţimea şcolii muzicale din patria lui Chopin. Probabil că am fi fost ceva mai toleranţi în aprecieri, dacă şi-ar fi asumat o titulatură tibetană. Aşa însă, aveam impresia că asistăm la o sesiune mantrică a unor admiratori ai Nepalului (unde, altminteri, aceşti interpreţi practică alpinismul), cu redundante stridenţe vocale din partea solistei Anna Nacher şi cu permutări instrumentale mai curând exhibitive decât muzicale, practicate de Marek Styczynski. Păcat de travaliul decent al percuţionistului Jan Kubek, care a făcut tot posibilul pentru a remedia un concept ultra-confuz (imaginaţi-vă un grup care s’ar autointitula Magia Transilvaniei şi ar interpreta un program de melodii vietnameze în limba engleză).

Proiectul franco-moldav al bateristului Bertrand Renaudin, cu Olivier Cahours/ghitară acustică şi Anatol Ştefăneţ la violă, a excelat în special prin momentele interpretative solistice. Probabil că, şlefuit pe parcursul timpului, repertoriul comun ar putea depăşi domeniul interesului pur exotic, însă aici – invers faţă de antemenţionatul caz Trigon – lucrarea colectivă a membrilor trio-ului le diminuează impactul estetic. O anume incompatibilitate între disponibilităţile culturale ale celor trei muzicieni subminează bunele lor intenţii. Probabil că soluţia ar putea consta într’o amplificare a numărului de componenţi ai formaţiei.

Grupul Troiţa din Minsk/ Bielorusia îşi bazează demersul tocmai pe coerenţa conceptuală: autentice piese de tezaur folcloric, intonate în bielorusa arhaică de către artişti hârşiţi nu doar de cărările cercetărilor etno-muzicologice, ci şi de nebănuitele căi ale avangardei. Pe lângă utilizarea inteligentă şi responsabilă a unui vast arsenal instrumental, interpreţii cu alură de ZZ Top bieloruşi stăpânesc arta polifoniei vocale, caracteristică ţării lor. Fără veleităţi jazzistice, Troiţa demonstrează totuşi că swing-ul poate subzista în chiar esenţa muzicilor tradiţionale, iar scat-ul poate fi altoit pe silabele oricărei limbi. Conduşi de charismaticul  Ivan Kirchuk, cu voce baritonală şi  eficiente intervenţii la liră, smic, dombra, ocarină, fluiere, ghitară, flaut etc., mai junii săi parteneri, Iurâi Dzmitriev/ghitară,  liră, dombra, cetera şi Iurâi Paulouski/baterie, percuţie, contribuie la realizarea unei muzici reconfortante prin claritate şi concizie.

La fel de bine focalizat, minus înscenarea spectaculară, a fost şi programul oferit de Tatar Trio. O extensie, s’ar zice, a geniului ghitaristic care este Enver Izmailov. Biografia sa pare desprinsă dintr’un roman realist-magic al vreunui autor sud-american, dacă nu cumva kyrgyz. Enver face parte din etnia tătarilor de Crimeea, deportaţi de Stalin în Siberia. Revenit pe pământul natal, într’un colhoz din sudul Ucrainei, el reuşeşte să-şi perfecţioneze  o tehnică interpretativă rarisimă, înrudită cu cea a ghitaristului de culoare Stanley Jordan. La Chişinău trio-ul său a interpretat piese tătăreşti, ale căror ritmuri demente puteau concura performanţele de velocitate ale maeştrilor be-bop, dar ale căror melodii – redate de acordeon de Nariman Umerov – aveau clare similitudini cu cele din repertoriul lui Marcel Budală. Solista vocală, o frumoasă blondă naturală cu ochi albaştri, s’a dovedit a fi însăşi fiica ghitaristului, pe numele ei Leniye Izmailova. Alt rând de scat-uri, de data asta cu accente tătare. Am asistat oare la apariţia unei concurente blonde pentru deja binecunoscuta Aziza Mustafa-Zadeh?

Dacă Enver Izmailov creează un limbaj ghitaristic propriu, invitaţii germani autointitulaţi Bardomaniacs, nu au depăşit stadiul unei pete de culoare, reluând teme de largă audienţă în variante deliberat simpliste. Pare-se că adeseori exportatorii occidentali de produse artistice confundă nivelul dezvoltării economice al unei ţări cu cel al aşteptărilor culturale existente acolo. A veni de la Berlin şi a încerca să cânţi geamparale la Chişinău e, dacă nu o gafă, atunci o carenţă de simţ al realităţii. Oricum, nu pot trece cu vederea excelenta prestaţie a percuţionistului Andreas Kohlmann, plasat aici într’o ambianţă cel puţin inadecvată. Cât priveşte prezumtivele talente ale pianistului Bardo Henning de a-i emula pe Cecil Taylor sau pe McCoy Tyner, claviatura micului acordeon pe care a evoluat era prea scurtă ca să-i permită vreo demonstraţie.

Finalmente, ca super star invitat al festivalului, l-am revăzut pe Okay Temiz. Vasta lui experienţă interpretativă (inclusiv trei decenii în Suedia) îl plasează pe muzicianul turc printre cei mai de vază reprezentanţi ai percuţiei în jazz. Şi de data aceasta i-am admirat talentul nativ, dexteritatea cu care jongla cu instrumentele, remarcabilul solo pe strămoşul berimbau-ului brazilian (din discuţiile ulterioare am aflat că strania îmbinare de arc, baghetă şi cutie de rezonanţă ar proveni din Malawi, dar spre deosebire de sunetul elastic consacrat datorită lui Nana Vasconcelos, Temiz pune în valoare timbrul mai metalic al instrumentului african). Cei doi companioni basarabeni din Okay Temiz Project – hiperinventivul Oleg Baltaga şi mai blândul Alexandru Zavalii – au făcut faţă cu succes provocărilor continue lansate de magistrul din Istanbul. Mărturisesc că acest recital mi s’a părut un bun aperitiv pentru o eventuală apariţie a magnificei Black Sea Orchestra conduse de Temiz, din care fac parte – printre alţi valoroşi jazzmeni – şi Anatol Ştefăneţ sau Harry Tavitian.

Prin permanentizarea acestei  salutare iniţiative, Chişinăul are şansa de a-şi asuma (fie şi temporar) statutul de capitală a ethno-jazzului. Ca de fiecare dată când ajung la Chişinău, am avut plăcerea de a mă întâlni cu reprezentanţi de calitate ai vieţii intelectuale şi ai farmecelor feminine basarabene. Consemnez aici, în semn de gratitudine, numele câtorva dintre ei: Vitalie Ciobanu, Grigore Chiper, Mihai şi Corina Fusu, Iraida Digodi, Anatol Vidraşcu, Gh. Vrabie, Dumitru Crudu, Violeta Gorgos, Valeriu Galeţky, Florin Cupcea, Rodica Pruteanu (Odobescu), Serghei Popovsky, Andrei Sava, Vasile Dohotaru, Mihai Ţăruş şi alte personalităţi ale unei elite culturale basarabene ce nu se dă bătută.

1