Despre politică şi despre teroarea din Orientul Apropiat, despre neputinţa literaturii şi puterea muzicii

Două personalităţi ale lumii contemporane discută despre teroare şi politică, despre bombe, rugăciune şi ură, şi despre ultimul roman al lui Rushdie. Romanul a apărut pe 11 septembrie 2001 şi mulţi critici i-au atribuit autorului o excepţională înzestrare pentru previziuni. În cartea sa Rushdie descrie apusul "veacului de aur" în New York, moravurile unei societăţi prospere, obosită parcă de gândul că bunăstarea ei va cunoaşte o ascensiune continuă. Pe lângă acestea, se citesc în paginile cărţii şi semnele catastrofei care se apropie. Însă nici chiar Rushdie nu şi-a imaginat că atacul teroriştilor va fi atât de monstruos... Începând cu 1998, când guvernul iranian şi-a retras condamnarea la moarte pentru scriitorul indiano-britanic, autorul "Versetelor satanice" a încetat să se mai ascundă. Cu doi ani în urmă el s-a mutat cu traiul de la Londra la New York, încercând să uite coşmarul pe care l-a trăit în anii persecuţiei religioase. Acum Rushdie se simte un om liber, iar pentru interviul acordat la Berlin ziarului Frankfurter Rundschau a sosit fără bodyguarzi.

Daniel Barenboim - directorul Operei de Stat din Berlin şi dirijorul principal al orchestrei simfonice din Chicago, înţelege foarte bine fenomenul interacţiunii culturilor, aşa cum îl descrie în ultimul său roman Rushdie. Cu dublă cetăţenie, israiliană şi argentiniană, Barenboim crede în forţa pacificatoare a culturii, în special a muzicii. În luna martie a acestui an el a vrut să susţină un concert la reşedinţa autorităţii palestiniene din Ramalla, dar a fost împiedicat s-o facă de armata israiliană. Speră să susţină concertul în toamnă, când poate va scădea violenţa şi tensiunea între cele două tabere. "Ritmul – afirmă Daniel Barenboim – e foarte important nu numai în muzică, dar şi în politică". 

Frankfurter Rundschau: Domnule Rushdie şi domnule Barenboim, vă amintiţi când v-aţi rugat ultima dată?

Salman Rushdie: A fost de mult... Cred că aveam vreo 12 ani pe atunci.

Daniel Barenboim: Cu mine lucrul acesta s-a întâmplat şi mai de mult... Uneori astăzi, în timpul concertelor, când nu-mi iese totul foarte bine şi simt aşa un disconfort, folosesc pentru liniştea şi încrederea mea scurte rugăciuni... Dar să mă rog, în sensul plin şi adevărat al cuvântului, n-o mai fac deloc. 

F. R.: Rezultă că religia nu are pentru Dvs. o prea mare importanţă?

S. R.: Trebuie să recunosc că nu m-am rugat cu adevărat niciodată. Părinţii mei n-au fost foarte religioşi, ei credeau mai mult, cum se spune astăzi, în minunile progresului tehnic. Tata obişnuia să mă ia uneori la slujbele religioase la care mergea el, dar lucrul acesta nu m-a influenţat nicicum. Îmi amintesc că urmăream destul de plictisit cum oamenii se închinau, ridicând şi plecând capetele ca la comandă. Mai târziu, când am învăţat într-un internat englez şi frecventarea bisericii era obligatorie, asistam la lecţiile de religie fără nici o participare sufletească. 

D. B.: Eu am frecventat şcoala în Israel, în anii ’50. Pe atunci Israelul era mult mai laic şi nu existau, ca acum, atât de multe mişcări naţional-religioase. În şcoală se preda istoria, se studiau tradiţiile evreieşti şi se învăţa Talmudul. Nici familia mea n-a fost foarte religioasă şi n-am avut un control şi o supraveghere foarte strictă în acest sens. În timpul rugăciunilor mişcam doar din buze şi mă gândeam la ale mele. Şi ce imaginaţie debordantă poate să aibă un copil...

S. R.: În familia noastră se respecta doar o tradiţie musulmană: nu mâncam niciodată carne de porc. Când am trecut cu traiul în Anglia, am renunţat şi la această tradiţie.

F.R.: Cu toate acestea, sunteţi perceput ca un scriitor musulman care critică aspectele paranoice ale islamului şi antiamericanismul.

S. R.: Aveţi dreptate. Din această postură nu ezit totuşi să mănânc, în văzul tuturor, câte un sandvici cu carne de porc şi observaţi că nu se întâmplă nimic. Aceasta a fost şi este demonstraţia mea că nu există Dumnezeu.

F. R.: Domnule Barenboim, Dvs. faceţi lucruri care pot contraria multă lume: îl interpretaţi pe Wagner în Israel şi susţineţi concerte pentru palestinieni. Nu vă deranjează să fiţi văzut ca un trădător al comunităţii din care proveniţi?

D. B.:  Eu nu mă consider deloc "o sperietoare imorală" care mai are şi curajul să comenteze actualitatea politică. Pe scenă, ca artist, mă reprezint doar pe mine. Nu sunt omul lui Scharon şi nici al lui Arafat. De altfel, cred că e profund greşit să se rezume întreg conflictul din Orientul Apropiat la aceste două persoane, care, în opinia mea, sunt depăşite de timp şi de evenimente... Foarte importante în acest moment mi se par contactele dintre cele două popoare. Ca muzician am concertat în aceşti ani de mai multe ori pentru palestinieni, am avut destui instrumentişti arabi în orchestră şi am discutat cu ei liber pe diverse subiecte. Eu nu vreau să aştept până "cineva" dintre politicieni va găsi vreo soluţie la acest conflict absurd şi sângeros. Vreau să-i împac şi să-i adun pe oameni cu ajutorul muzicii.

S. R.: Aveţi perfectă dreptate în ceea ce spuneţi. Exemplul Irlandei de Nord este foarte grăitor în acest sens. Situaţia acolo s‑a normalizat nu datorită militarilor şi numeroaselor  "operaţiuni antiteroriste", ci faptului că s-au implicat în aplanarea conflictului oamenii simpli, săturaţi de atâta violenţă. Întrebarea pe care mi‑o pun este câtă lume mai trebuie să moară în Orientul Apropiat pentru a se schimba ceva şi acolo?

D.B.:  Dacă în conflictul din Orientul Apropiat nu s-ar fi vărsat atâta sânge, aş fi fost tentat să spun că totul seamănă cu un conflict declanşat într-o grădiniţă de copii. "M-ai lovit, atunci te lovesc şi eu. Dacă mă loveşti şi mai tare, atunci îl chem în ajutor pe fratele mai mare, care te va snopi în bătaie". E ca o hărţuială între copii. Palestinienii spun: "Dacă Israelul încetează acţiunile militare în teritoriile palestiniene, nu veţi mai auzi de terorişti kamikaze." Israilienii evident că nu cred în aceste promisiuni.  Şi cealaltă variantă. Israilienii spun: "Dacă nu vor mai fi atentate ale teroriştilor kamikaze, noi vom retrage armata". E rândul palestinienilor sa fie sceptici. Am simplificat mult, dar cam aceasta este "logistica" verbală a tratativelor de pace în Orientul Apropiat. Eu nu sunt scriitor şi mă exprim altfel decât Salman Rushdie, însă ca muzician cred că pot face câte ceva pentru instaurarea păcii.

F. R.: Aţi susţinut în 1999 un concert pentru palestinieni  într-o localitate de lângă Ramalla. În luna martie din acest an aţi vrut din nou să concertaţi acolo, dar serviciile secrete israiliene v-au interzis acest lucru. Credeţi că a fost o decizie politică a autorităţilor de la Ierusalim?

D. B.: Nu cred că a fost o decizie politică. Probabil că serviciile secrete ştiau că a doua zi vor avea loc bombardamente la Ramalla şi s-au gândit la securitatea mea. Asta a fost. Dar să revin la ideea mea obsedantă de a concerta în teritoriile palestiniene. Poate e naiv ce voi spune acum, dar prin aceasta vreau să le arăt acelor oameni că nu toţi israilienii poartă uniforme militare...

F. R.: În Israel vi se reproşează că daţi concerte pentru duşmanii ţării.

D. B.: Da, au fost voci care mi-au reproşat că susţin concerte pentru Arafat. E o stupiditate. Când cu o noapte înainte am concertat la Ierusalim nimeni n-a spus că Barenboim concertează pentru Scharon. Ura şi violenţa le-a întunecat minţile acestor oameni.

F. R.: În ultima Dvs. intervenţie publică aţi criticat extrem de dur guvernul israilian şi aţi cerut demisia lui Scharon. Dacă aţi fi fost neamţ şi aţi fi vorbit asemenea lucruri în Germania, aţi fi fost declarat ca antisemit.

D. B.: Ştiţi care este unicul meu avantaj de pe urma faptului că sunt evreu? Eu pot să fiu antisemit şi nimeni nu-mi va reproşa acest lucru (râde). Şi atunci din când în când mă folosesc de acest privilegiu.

 F. R.: Domnule Rushdie, în ultimul Dvs. roman un taximetrist de origine indiană manifestă şi el un antisemitism deschis. Circulă pe străzile New York-ului şi îi înjură pe evrei, care vor – în opinia lui - să nimicească islamul. El spune asta într-un moment când tratativele de pace dintre Arafat şi şeful cabinetului israilian de atunci, Barak, erau apreciate pozitiv de opinia publică. Cum credeţi că s-ar fi comportat acest taximetrist astăzi? 

S. R.: Cred că omul şi-a vopsit de mult maşina în culorile steagului american. După 11 septembrie 2001 şoferii de taxi cu nume musulmane – şi sunt foarte mulţi în New York – au trebuit să demonstreze că sunt buni americani, altfel nu le-ar fi fost deloc uşor... Trebuie să recunosc că mă mândresc cu taximetristul din romanul meu, este un personaj care merită toată simpatia. Când pasagerii îl critică pentru cele spuse, el se disculpă şi spune că n-a fost bine înţeles şi că de fapt nici nu este foarte religios. El e destul de tânăr, este nou în meseria lui şi rănile lumii le percepe ca propriile sale răni. Când ai 20 de ani poţi să stabileşti uşor o legătură de cauzalitate între un ambuteiaj de pe Fifth Avenue şi condiţiile de viaţă din Palestina. La 40 de ani asemenea gânduri năstruşnice nu te mai vizitează.

 D. B.: Eu am citit majoritatea cărţilor Dvs. În ultimul roman cred că aţi prevăzut cu mult înainte catastrofa, atacul terorist care avea să se întâmple în New York. E destul de straniu să vezi asemenea coincidenţe, când viaţa confirmă ficţiunile unui scriitor.

S. R.: Mai multă lume a descoperit aceste coincidenţe de care vorbiţi. Eu mi-am conceput romanul ca o satiră a societăţii contemporane, iar viaţa l-a transformat într-un roman istoric...

F. R.: Sunteţi un proroc, domnule Rushdie?

S. R.: Nu, mi se pare că se exagerează mult pe această latură. Cartea mea descrie un moment din istoria New York-ului, o istorie care se încheie o dată cu apariţia cărţii. Întâmplarea a făcut ca romanul să apară în Statele Unite pe data de 11 septembrie 2001.

 F. R.: Ar fi putut oare conducătorul de taxi din romanul Dvs. să devină un terorist sinucigaş la New York?

S. R.:  Cine ştie, totul e posibil în lumea aceasta. Cunosc jurnalişti care au lucrat în teritoriile palestiniene şi ei mi-au mărturisit că au întâlnit acolo foarte mulţi oameni care vor să se facă terorişti sinucigaşi. E un adevărat boom al teroriştilor kamikaze. Deodată, pentru un număr important de oameni, viaţa nu mai are nici o valoare, ei descriu cu mult sânge rece felul cum se vor pulveriza declanşând încărcătura explozivă prinsă de corpul lor. Iar pentru a face acest lucru nu e  obligatoriu să fii un fundamentalist islamic. Înainte mişcarea Hamas trebuia să caute aceşti oameni, să-i convingă şi să-i pregătească pentru acest gest. Acum doritori de a comite atacuri teroriste sinucigaşe sunt atât de mulţi, încât nu ajung bombe pentru toţi.

D. B.: Iar intervenţiile în forţă ale armatei israiliene complică şi mai mult situaţia. Nimeni până acum n-a găsit vreo explicaţie a acestui fenomen atât de răspândit al teroriştilor sinucigaşi.

F. R.: Atât George Bush cât şi Ariel Scharon vorbesc despre un "război împotriva terorismului". Credeţi că e vorba de unul şi acelaşi război?

S. R.: Mult timp administraţia Bush n-a avut o politică clară pentru Orientul Apropiat. Am fost destul de curios să văd cum vor reacţiona americanii la noile realităţi. În ceea ce priveşte războiul împotriva terorismului, se pare că Bush a înţeles că formula categorică "cu noi sau împotriva noastră" este nedreaptă. Politica americană în zonă a devenit acum mai nuanţată. E bine că i se spune lui Scharon că trebuie să se retragă din teritoriile palestiniene, dar foarte important rămâne faptul cum vor proceda americanii când Scharon va refuza să facă acest lucru.

D. B.: Eu cred că există o asemănare între atacurile teroriste din 11 septembrie şi atacurile teroriştilor sinucigaşi care au loc în Israel. Aceşti terorişti s-au jertfit pentru a provoca catastrofe şi mari pierderi de vieţi omeneşti. Pe de altă parte, situaţia din Israel are un specific al ei. Noi, evreii, avem o lungă tradiţie a suferinţei, suntem poporul cu cea mai lungă "experienţă", dacă pot să mă exprim aşa, în acest domeniu. Şi această suferinţă a noastră ne obligă să fim respectuoşi şi înţelegători cu suferinţa altora. Este profund greşit când se crede că crearea unui stat palestinian este un cadou pe care evreii îl fac palestinienilor. Este dreptul lor să aibă un stat şi acest adevăr trebuie respectat. Dacă citiţi declaraţiile lui Scharon şi ale celorlalte guverne de până la el, veţi observa următorul ton: "Vă oferim independenţă, în schimb dorim...". Este incorect să se pună în felul acesta problema.

S. R.: Valul de atacuri teroriste sinucigaşe a întors rezolvarea problemei palestiniene cu mulţi ani în urmă. Alegând această tactică, palestinienii au pierdut practic lupta. Sprijinul şi simpatia comunităţii internaţionale nu mai este de partea lor. Eu am susţinut întotdeauna ideea unui stat palestinian independent. Nu abdic de la această credinţă a mea, dar aştept ca promotorii ideii palestiniene să condamne la rândul lor atacurile teroriste sinucigaşe...

F. R.: Domnule Barenboim, în 1999 aţi adunat la Weimar muzicieni din Israel şi din ţările arabe. Ce s-a ales din acel proiect al Dvs.?

D. B.: Proiectul este viabil şi astăzi. După Weimar am fost la Chicago, apoi la Sevilla, singura regiune din lume unde evreii şi musulmanii locuiesc paşnic împreună. Trebuie să recunosc că muzicienii tineri au aprobat mult mai uşor "această combinaţie" decât cei bătrâni, care poartă cu ei amintiri grele şi multă ură sedimentată.

F. R.: Poate arta şi cultura să fie un intermediar în această situaţie de conflict?

D. B.: Eu sunt convins că muzica, în virtutea caracterului său abstract, poate servi două scopuri. Când vrei să uiţi de grijile acestei lumi, cel mai bine e să te cufunzi în muzică. E ca şi cum te-ai pomeni în altă lume. Iar dacă doreşti să înţelegi mai bine viaţa şi rostul fiinţei omeneşti, muzica te ajută şi în acest caz... Evident că o orchestră compusă din  muzicieni arabi şi israilieni nu va rezolva conflictul dintre cele două popoare, dar le va oferi posibilitatea să facă, timp de trei săptămâni, un lucru în comun.

 F. R.: A fost greu să dirijaţi o orchestră compusă din arabi şi israilieni?

D. B.: Nu voi uita niciodată prima întrunire a orchestrei, când doi tineri muzicieni, un israilian şi un sirian, stăteau împreună, fiecare cu violoncelul său. Cred că aveau în jur de 20 de ani. Sirianul s-a gândit toată viaţa că Israelul a cotropit teritorii din ţara sa şi că va veni să cucerească şi celelalte păm`nturi ale Siriei. La rândul său israilianul a aşteptat întotdeauna ca Siria să atace cu rachete Tel Avivul. Şi deodată ei sunt alături, încearcă să cânte după aceleaşi note, în acelaşi timp, în acelaşi ritm, cu aceeaşi viteză şi cu aceeaşi vioiciune. Era o situaţie de neimaginat înainte, pentru că n-au gândit niciodată lucruri bune unul despre altul.

S. R.: O situaţie similară e greu de imaginat în literatură. Un asemenea sentiment al comunităţii nu poate fi întâlnit între scriitori şi nici între scriitor şi cititori...

D. B.: Cu toate acestea este important să se reţină că, chiar dacă atinge cele mai intime coarde ale cuiva şi îl influenţează, arta va rămâne întotdeauna doar o expresie a eului creator.

S. R.: Foarte adevărat. Arta nu poate "sluji la ceva"...

D. B.: Arta este ca o oglindă a creatorului. Când cânt la pian pe mine nu mă influenţează evenimentele din 11 septembrie şi nici nu am sentimentul că protestez, chiar dacă cele întâmplate şi-au lăsat cumva amprenta asupra mea. Ca artist eu mă pot exprima doar pe mine şi din aceasta câştigă publicul. Numai atunci când te detaşezi de lumea înconjurătoare poţi să faci artă adevărată.

S. R.: În acest sens muzica se aseamănă cu literatura. Eu sunt mereu întrebat care este cititorul pentru care scriu? Nu ştiu să răspund, pentru că n-am nici o idee în acest sens.

F. R.: Deşi afirmaţi că vă detaşaţi de realitate în momentele când creaţi, trebuie să recunoaşteţi că opera/creaţia Dvs. este de aşa natură, că mereu sunteţi chestionaţi despre situaţia în lume, despre un eveniment sau altul.

D. B.: Aşa este, dar trebuie să spun că nu abuzez deloc de notorietatea mea. Avertizez toată lumea că vorbesc ca persoană privată şi că mă reprezint doar pe mine însumi. Evident că discut şi pe teme care aparent nu au nimic cu profesia mea de muzician, dar nici nu este nevoie să fii expert în toate.  E suficient doar să ai capacitatea intelectuală de a vedea conexiunile dintre diferite aspecte ale vieţii. De exemplu, dacă domnul Rushdie nu s-ar fi priceput deloc în muzică, mi-ar fi fost imposibil să vorbesc cu el despre Wagner sau Mozart. Dar dacă domnia sa simte şi vede conexiunile dintre sunet şi cuvânt, dintre melodie şi text, atunci avem perspectiva unei discuţii foarte interesante. Acelaşi lucru e valabil şi în politică. Când cineva consideră că Ariel Scharon este geniu sau criminal, pentru că aşa îi sugerează stomacul său, renunţ să mai discut cu el. Un muzician, un scriitor sau un savant au capacitatea rară să deschidă, să descopere o nouă perspectivă de interpretare a evenimentelor. Eu, de exemplu, văd o conexiune între muzică şi procesul de pace din Orientul Apropiat, proces care este blocat în acest moment. Dacă acceptăm ideea că tratatul semnat de cele două părţi la Oslo conţinea atâtea lucruri pozitive, e cazul să ne întrebăm de ce acest tratat n-a funcţionat şi nu funcţionează. Teza mea, explicaţia mea este următoarea: viteza cu care a fost semnat acest tratat n-a corespuns conţinutului său. Prea scurtă a fost perioada de pregătire a tratatului, iar când acesta a fost semnat, lucrurile au început să meargă foarte încet. E ca şi cum – aici fac paralela cu muzica – eu aş începe foarte lent introducerea la o simfonie de Beethoven şi ascultătorii n-ar înţelege despre ce este vorba. Apoi continuu să interpretez la fel de încet, la fel de moale şi cu întreruperi, partea de bază a simfoniei, în loc să fiu impetuos, aşa cum o cere această lucrare. Vă asigur că nimeni n-ar fi înţeles ceva din interpretarea mea.

S. R.: Şi pentru mine viteza cu care scriu contează foarte mult. Forma şi substanţa unui text depind întotdeauna de viteza cu care îl scriu. Un exemplu: nuvela lui Heinrich von Kleist "Cutremur în Chile". Este o proză de doar 5-6 pagini, dar tragediile se succed acolo cu o aşa viteză, încât de la un moment încolo totul capătă un aspect comic. Evident că ceea ce se întâmplă în lumea noastră de astăzi este îngrozitor, dar aşa cum catastrofele se ţin lanţ, totul cade în absurd. Kleist e indiscutabil un mare scriitor, de aceea proza sa, pe ansamblu, nu pierde din tragismul său intrinsec, dar capătă în acelaşi timp şi o patină comică. Pentru a combina într-o bucată literară aceste două aspecte ale vieţii, tragicul şi comicul,  e nevoie de talent şi de o bună cunoaştere a omului. Uneori am impresia că lumea de astăzi este de fapt o istorie scrisă de Kleist. Ritmul halucinant al evenimentelor din jurul nostru ne ameţesc şi nu mai percepem adecvat cele întâmplate. E atâta tragedie şi oroare că de la un timp nici nu mai reacţionăm. Sarcina scriitorului, în opinia mea, este să descrie aceste evenimente tragice într-un ritm acceptabil, pentru a putea evalua corect dimensiunile lor.

F. R.: Domnule Rushdie, Dvs. scrieţi într-un eseu că Occidentul e obligat astăzi să lupte pentru dreptul său de a purta mini-fustă... Puteţi fi mai explicit?

S. R.: M-a deranjat foarte mult reacţia europenilor la evenimentele din 11 septembrie 2001. Mai ales m-a descumpănit viteza cu care lumea s-a detaşat de catastrofă, de acea tragedie monstruoasă şi a scos la suprafaţă retorica antiamericanismului. Am polemizat cu prietenii mei, pentru că am avut convingerea că stânga europeană s-a comportat destul de greşit în această perioadă. Părea că aceşti oameni doresc ca talibanii să rămână în continuare la putere şi că americanii nu trebuie să intervină în Afganistan. Era o opinie profund greşită. Astăzi se vede clar că înlăturarea regimului taliban este unul din puţinele succese înregistrate în războiul împotriva terorismului. Talibanii instauraseră o asemenea tiranie, încât chiar Khomeini, comparat cu ei, poate trece drept un liberal.

F. R.: Cu toate acestea, mulţi se întreabă dacă această luptă pentru valorile occidentale nu capătă şi ea forma unui fundamentalism?

S. R.: Nicidecum nu pot să accept o asemenea opinie. Unde vedeţi în Occident fundamentalişti? În care ţară din Occident judecătorii spânzură oameni şi îi condamnă la moarte pentru nişte vini imaginare? Am impresia că cineva doreşte să îngropăm valorile civilizaţiei umane. Mă gândesc la experienţa mea personală atunci când spun că în viaţă trebuie să ştii pentru ce valori lupţi. De firea mea sunt un satiric şi caut mereu ţinte pe care să le lovesc. Întotdeauna e mai uşor să ştii împotriva cui eşti. Până la 1989 acesta a fost crezul meu...

F. R.: V-a schimbat cumva această atitudine faptul că Iranul v-a condamnat la moarte?

S. R.: În cel mai greu moment al vieţii mele, imediat după pronunţarea sentinţei de condamnare la moarte, mi-am dat seama că în viaţă este insuficient doar să ştii împotriva cui eşti, mai important este să realizezi pentru ce valori pledezi. Întrebarea pe care mi-am pus-o din acel moment a fost: eu pentru ce pledez? Dacă n-aş fi găsit atunci răspunsuri la această întrebare, probabil că n-aş fi supravieţuit...

După Frankfurter Rundschau (iunie 2002)