Suspans

Nimeni nu ştia nimic.

Nici cine e, nici ce caută în satul lor.

De fapt, mai întâi a venit maşina. Numai cu şoferul. Acesta a oprit în mijlocul satului, la casa văduvei Agapia, a stins motorul şi a intrat în curte.  Agapia i-a deschis uşa şi l-a primit. A ieşit din casă după vreo douăzeci de minute, poate chiar mai repede, cine numără minutele la ţară? Apoi s-a urcat în maşină şi a plecat. Maşina nu semăna cu a preotului, se vede că era americană, pentru că nu scotea fum negru şi puturos.

Agapia nu voia să spună prea multe, dar ochii îi străluceau, fapt care vorbea ori despre dragoste (dar timpul aflării şoferului fusese totuşi prea scurt!), ori despre o afacere, dar ce afacere putea să facă o văduvă uşuratică şi proastă?

A doua zi nu se ştie cine lansă presupunerea că şoferul fusese Aurel, cel care plecase din sat acum zece ani la nu se ştie ce şcoală, că de şoferi, că de tractorişti şi nu se mai întorsese pentru că ar fi crescut singur un copil de la o nevastă necredincioasă, dar cine să recunoască la sigur după atâta amar de vreme în trăsăturile bărbatului de acum chipul băietanului de atunci? Agapia nu-i putea ajuta cu nimic, pe vremea aceea, proaspăt măritată, nu mai părăsea ea cu una, cu două patul împărţit cu Ion, (Dumnezeu să-l ierte, că s-a prăpădit peste vreo doi ani în Afganistan), ca să-i poată cunoaşte şi ţine minte pe toţi coplejii satului...

Singura informaţie pe care a fost, totuşi, obligată s-o ofere consătenilor era că închiriase casa pentru o lună de zile, şi nu şoferului, ci unui domn care trebuia să pice repede.

- Adică-i vorba de bani! conchise paznicul primăriei, om deştept, deşi fără un picior. Dar despre suma tranzacţiei Agapia refuză categoric să spună ceva. 

Noutatea fu motiv de discuţie vreme de o zi, două, apoi se stinse.

Curând însă apatia în care recăzuse satul fu zguduită din temelii.

Era o după-amiază de iulie, ciudat de răcoroasă, când maşina opri iar la casa văduvei. Coborî un domn înalt, drept, cu puţină burtă, cu părul cărunt şi sprâncene stufoase. Nu arăta prea bătrân, dar judecând după cei vreo cincisprezece paşi făcuţi până la uşa casei - nici prea tânăr nu mai era. În urma lui, cu o valiză, o servietă şi două chestii absolut necunoscute se grăbi şi şoferul. Aproape imediat acesta ieşi din casă, iar peste vreo zece minute îl urmă şi Agapia, dar cu obiectele ciudate în mână.

Văduva se urcă în maşină alături de şofer şi peste vreo zece garduri coborî la portiţa casei în care-i trăia o mătuşă.

Fireşte, fură fixate imediat posturi de observaţie, unele dintre iscoade numite de poliţistul Nică, un fricos nemaipomenit, care, de cum amurgea, îşi baricada casa şi ascundea livorverul  fie în pod, fie prin alte locuri sigure ca să nu i-l fure cineva în caz de atac; alţi observatori erau voluntari, mai ales dintre copii. Lucreţia, destrăbălata şi ruşinea satului (considerată astfel pentru cei doi ani petrecuţi în capitală, unde, cică, ar fi fost chelneriţă, dar şi pentru un an şi jumătate de Istanbul, unde, zicea ea, analfabeta,  a fost secretara unui turc bogat!), începu chiar din prima seară să-şi fluture mini-fustele prin faţa casei cu pricina, dar după o discuţie foarte aprinsă cu secretara primăriei îşi mută locul de promenadă în partea dinspre grădină, care, de fapt, era şi marginea localităţii.

Trecură aşa vreo trei zile. Nici un semn demn de luat în seamă, nimic.

Agapia tăcea, iar dacă spunea ceva era absolut imposibil s-o înţelegi. Mai întâi demonstră plină de mândrie obiectele încredinţate de străin, erau nişte mici castronaşe puse unul peste altul şi susţinute de nişte fiare îndoite, se numeau sufertaşe şi se foloseau la transportul mâncării dintr-un loc în altul. Dimineaţa, cu unul din aceste sufertaşe îi ducea mâncare străinului şi îl lua pe celălalt pentru a-i servi masa a doua dimineaţă. Mâncarea i-o făcea ea, "oare nu ştiţi că nu găteşte nimeni ca mine?" Dar la întrebarea - cum îl cheamă şi ce meserie are, răspundea ridicând din umeri. O singură dată recunoscu că i-a spus el, străinul, ce meserie are, dar a uitat. Se înţelege că n-a fost crezută. Cum poţi ţine minte numele străchinilor acelora înşirate pe-o sârmă şi să uiţi ce meserie are un om?... Discutând despre măiestria văduvei la gătitul mâncării, câteva femei mai slabe de inimă au început să-l jelească pe străin. Dar când vorbele acestea ajunseră la urechea văduvei se iscă la fântâna de lângă şcoală o încăierare în lege, pe care subdirectorul aşezământului abia-abia o lichidă cu ajutorul unei căldări de apă.

Dar nimic nu e veşnic. În chiar ziua când Nică, poliţistul, declară autorităţilor locale că au de a face cu un spion şi că el e gata să raporteze cazul la judeţ, intră în primărie gâfâind nevoie mare Egor, o haimana să-l tot cauţi, feciorul unei învăţătoare şi strigă triumfător:

- Azi s-o plimbat pin grădină! Un ceas s-o plimbat!

Secretara primăriei îl privi bănuitor:

- Chiar un ceas? De unde-ai scos-o, ai tu ceas?

- Păi am numărat până la o mie... făcu nesigur haimanaua.

Se-nţelege că nu l-a crezut nimeni că poate număra atâta, dar pentru orice eventualitate hotărâră că e prematur ca Nică să raporteze ceva la centru, cu atât mai mult că nici telefonul nu funcţiona, închis pentru neplata convorbirilor... Şi-apoi lipsea şi primarul, plecat în Africa pentru schimb de experienţă.

Se ajunse totuşi prin consens la concluzia că observaţiile trebuie continuate, dar de către oameni de încredere...

Iar între timp văduva Agapia trecea ţanţoş în fiece dimineaţă cu sufertaşele, sub privirile, la drept vorbind, invidioase ale ţaţelor, dar nimeni, nici observatorii oficiali, nici cei voluntari n-o văzuseră să întârzie în casă mai mult de cinci minute.

Cădea deci şi altă presupunere care plutea în aer...

Lucreţia era pe punctul să revină la strada principală, dar se răzgândi când Timofei, beţivul şi lepra satului, îşi mută traseul de după birt pe lângă locuinţa văduvei, proferând tot felul de cuvinte murdare la adresa celor care stau în satul lui de-acu de-o săptămână şi nu i-au pus de băut nici măcar o cană de vin, deşi el ar prefera ţuica... Intervenţia lui Nică - poliţistul n-a dus la nici un rezultat, dacă nu punem la socoteală un epolet rupt şi doi nasturi de la veston lipsă, în schimb reteveiul mamei lui Egor, învăţătoarea, îl puse la punct.

- Dacă te mai prind pe-aici, fuliganule, am să te ucig! Cum spui aşa ixpresii faţă de copilul meu?

În ajunul Sânpetrului paznicul-olog comunică mândru celor adunaţi în pridvorul primăriei pentru a mai afla noutăţi că des-de-dimineaţă l-a văzut pe necunoscut mâncând un măr.

- Om ca toţi oamenii, n-am spus eu? adăugă el. Care şpion ar mânca mere din copacii Agapiei?

- Da, i se alătură ghebosul de la cadastru. N-a văzut-o nimeni să stropească copacii. Merele trebuie să fie viermănoase...

- Şpionii nu-s proşti, făcu Catinca, dereticătoarea şcolii şi a primăriei.

Dar chiar când să plece fiecare în treaba lui, apăru la fugă Lucreţia, roşie la mutră ca o pătlăgică şi le chemă la o parte pe dereticătoare şi pe încă una, prietena ei:

- Fetelor, ce-am văzut! Ce-am văzut! şopti ea, gâfâind.

- Dar spune odată! Ce-ai văzut? o repezi Catinca.

- Eram la capătul grădinii... Of, nu mai pot...

- Spune, proasto! o scutură de umăr prietena.

- S-a pişat! S-a pişat chiar pe tufa de jasmin... Eram la doi metri, i-am văzut şi scula, am văzut-o cum te văd, să chiorăsc, na!...Dar nu mai spuneţi la nimeni.

- Şi... cum era? se interesă Catinca.

- Ce era?

- Scula! o repezi prietena.

- Bu-ună, zise Lucreţia. Şi nu m-a văzut, măcar că am tuşit... Dar nu mai spuneţi la nimeni.

Era însă prea târziu.

Învăţătoarea, mama haimanalei, se dăduse mai aproape, în spatele micului grup şi auzise tot.

- Doamne fereşte şi apără, strigă ea, încercând să povestească adunării, fireşte cu alte vorbe, cuminţi, ceea ce auzise de la destrăbălata.

- Ei, n-am spus eu? Om ca toţi oamenii, conchise paznicul. Toţi facem aşa... dar nu preciză ce anume.

- Hai, făcu secretara primăriei. Hai, că avem de lucru şi mâine‑i mare sărbătoare.

Adunarea se împrăştie, dar se simţea după mutrele acre că oamenii nu-s prea mulţumiţi, deşi, dacă i-ai fi întrebat de ce nu-s mulţumiţi, n-ar fi putut da un răspuns cât de cât coerent.

Sărbătoarea trecu ca toate sărbătorile, două-trei zile după cinstirea memoriei sfinţilor apostoli lumea încerca în fel şi chip să-şi pună la cale stomacurile şi capetele, problema cu străinul rămase oarecum în suspensie, Agapia continua să circule dimineaţă de dimineaţă pe traseul ei fix, iscoadele lui Nică adormeau la posturi, în orice caz nu aveau nimic de raportat şi asta îl făcea tot mai suspicios. Nu era de acord cu cei din conducere că e vorba de o banală vacanţă a unui om sătul de oraş, dar nu putea găsi nici un fel de argumente contra. Şi asta îl făcea să-şi neglijeze multe din obligaţiile impuse de slujbă...

Într-un ultim efort de a dezlega problema, poliţistul o chemă oficial pe Agapia la biroul său, de fapt o cămăruţă întunecoasă din subsolul primăriei.

Agapia veni cu mare întârziere, dar îmbrăcată în straie noi, vopsită şi parfumată. Atât de parfumată, că Nică îşi împinse scaunul până în perete, de teamă să nu miroase şi el, nevastă-sa are un nas grozav şi acasă lucrurile s-ar putea termina urât....

N-o invită să se aşeze şi intră direct în subiect:

- Cetăţeancă Agapia, te oblig să-mi spui tot ce ştii!

Agapia îi zâmbi dulce:

- Ehe, măi Nică, multe ştiu eu! Dar dacă tu nu vrei să le afli...

- Eu nu sunt Nică! Sunt domnul plutonier, femeie! Să-mi spui ce ştii despre omul pe care-l ţii în casă!

- Da’ ce să ştiu? Omul mi-a plătit chiria înainte şi mai departe...

- Cât ţi-a plătit?

- Apoi asta-i treaba mea.

- Ba-i treaba statului. E vorba de un venit bănesc şi trebuie să plăteşti impozitele!

- Să le plătească moniţa de nevastâ-ta! Casa-i a mea şi fac cu ea ce vreau.

Într-adevăr, soţia plutonierului nu era cine ştie ce frumuseţe, el ştia asta şi suferea. Dar era o femeie autoritară şi îl domina. Gândul că Agapia putea să se laude cu "moniţa" îl făcu să-şi piardă cumpătul:

- Cetăţeancă Agapia! Te arestez pentru neplata impozitelor datorate statului nostru independent şi su...

Dar Agapia nu mai aşteptă sfârşitul frazei. Se întoarse scurt pe tocuri şi ieşi din cămăruţă. Dar nu mai înainte de a-i arunca:

- Să mă pupi în cur...

Nică dădu să se repeadă pe urma ei, dar îşi luă seama: cum s-ar mai strânge lumea la asemenea spectacol!

Se trânti iar în scaun.

"Greu să lucrezi cu oamenii din satul ăsta, greu..." se gândi el oftând.

În aceeaşi zi taina ce învăluia satul ca o pâclă deasă şi împiedica oamenii să se simtă în largul lor aproape că se risipi.

Pe la orele cinci după-amiază, când doritorii de noutăţi începeau să se adune în pridvorul primăriei, veni în goană Egor, haimanaua, băiatul învăţătoarei.

Se opri pe scări, gâfâind.

- Ce-ai păţit? îl întrebă zâmbind secretara primăriei. Fug americanii după tine?

- Ba nu fug... L-am văzut că scrie!

- Cine scrie?

- Şpionul. Stă la masă şi scrie. Are o maşină de scris cu televizor... Pe crucea mea!

- Şi cum, mă rog, l-ai văzut? îl ispiti paznicul-olog.

- Din copac! Pe fereastră... Din nucul de peste drum...

Mama, învăţătoarea, coborî două trepte şi-i repezi o palmă zdravănă la ceafă:

- Ţi-am spus, măgarule, să nu te zgaiberi prin copaci! M-am săturat să-ţi peticesc pantalonii, ariştatule!

Haimanaua o luă la fugă zbierând cât îl ţinea gura, şi urletele lui fură ca un fel de semnal să se adune la primărie şi cei întârziaţi.

- Nu trebuia să-l bateţi, doamnă, zise paznicul. Ne-a adus o informaţie serioasă.

- Lasă, că vine tată-su din Portocalia, are să-i arate el, debilul!...

- O clipă, interveni Mereacre, fostul contabil-adjunct al fostului colhoz. Mi se pare că lucrurile sunt mult mai serioase decât credeţi. Străinul, cred eu, e gazetar...

- Ei şi? făcu Nică. Şi ce dacă-i gazetar?

Mereacre era singurul abonat din sat la oficiosul judeţean "Mioritza- International".

- Da? zise fostul contabil. Oare puţine nereguli se întâmplă în localitatea noastră rurală?

- He-he! făcu dereticătoarea.

- V-ar plăcea ca ele să fie oglindite şi comentate în presa cotidiană?

- Da el de unde să le ştie? se sperie secretara.

- Păi n-o avem pe Agapia care este în contact direct cu gazetarul? Ori Lucreţia? I-ar putea servi informaţiile în scris...

- Cine, Agapia? sări învăţătoarea. În scris? Da ştie ea să se iscălească?

- Lucreţia a rămas de trei ori repetentă în clasa a treia şi apoi a legat şcoala la gard, adăugă ghebosul de la cadastru. Am fost colegi....

- Nu vorbiţi prostii. Gazetarii au izvoarele lor.

- Şi unde-a scris, mă rog, se interesă Nică.

- Îmi iau angajamentul să cercetez, zise Mereacre. Dar ar trebui să mă abonez şi la un ziar cotidian central. Trebuiesc bani...

Secretara primăriei rugă să se facă linişte:

- Găsim bani. Dar nici o vorbă!

Adunarea se risipi curând, fiecare plecă gândindu-se la cele spuse mai îndrăzneţ şi la cele făcute mai aşa.

A doua zi de dimineaţă poştăriţa îl abonă pe Mereacre la oficiosul central.

Şi mai trecură trei zile.

Fără evenimente...

Toţi aşteptau darea de seamă a lui Mereacre care recitea rând cu rând ziarele primite din ziua când sosise străinul.

Auzind de bănuielile ce planează asupra ei, dar mai ales dezamăgită de faptul că nu era nicicum luată în seamă de simpaticul străin, Lucreţia părăsi fundul grădinii şi reveni pe strada principală. O zi-două se plimbă prin faţa casei văduvei, parcă întâmplător. Dar în chiar ziua când la semnalul contabilului se adunaseră toţi în pridvorul primăriei de unde casa văduvei se vedea ca în palmă, Lucreţia, profitând de faptul că presupusul gazetar ieşise în curte, se opri la portiţă  şi îi strigă voios:

- Bună ziua!

Adunarea din pridvorul primăriei rămase cu gura căscată.

Era o provocare: destrăbălata trebuia învăţată minte.

Un pic mirat, gazetarul îi răspunse şi se opri în prag, privind întrebător la necunoscută.

- Se poate la două vorbe? întrebă Lucreţia.

- Bineînţeles, zise străinul şi se apropie de portiţă. Vă ascult, domnişoară... Sau doamnă?

Bărbatul îi zâmbi binevoitor.

- Domnişoară, domnişoară! îl asigură Lucreţia. Şi în momentul de faţă liberă ca o... ca o pasăre!

- Şi ce aţi dorit să-mi spuneţi?

Lucreţia ştia precis ce-ar fi vrut să-i spună. Dar îi privi mai atent ochii şi intuiţia ei de fată trecută prin multe îi spuse că nu are nici o şansă.

- Sunteţi aici singur? întrebă ea totuşi.

- Singur. De altfel am şi căutat această singurătate. Dar astăzi îi pun capăt. După masă vine maşina să mă ia.

- A-a! nu putu Lucreţia să-şi stăpânească dezamăgirea. Păcat!

- Şi mie îmi pare rău că nu pot sta mai mult. Dar treburile...La anul cred că am să revin. N-am întâlnit până acum un sat în care oamenii să respecte cu atâta sfinţenie liniştea unui străin...

- Dar ce meserie aveţi? întrebă Lucreţia. Şi cum vă cheamă?

Străinul îi spuse.

- Dar pe şoferul dumneavoastră...cum îl cheamă? Nu cumva Aurel?

- Exact.

Apoi îşi luară rămas bun.

Lucreţia îşi netezi fustiţa, mai descheie un nasture de la bluziţă, şi păşind apăsat se opri cu mâinile în şolduri în faţa concetăţenilor de la primărie:

- N-aveţi ce vă teme, oameni buni. Domnul Voinea-i scriitor. Scrie cărţi pentru copii! Eu i le povestesc!...

Mai spuse ceva, dar n-o ascultară. Toate capetele se întoarseră spre maşina ce opri la poarta văduvei şi din care coborâră Agapia şi şoferul.

 Întoarse capul şi Lucreţia. Stătu o clipă pe gânduri, apoi strigă:

- Salutare Aurel! Creşte băiatul? Creşte?...

Şoferul se opri, ridică din umeri şi... fără să privească îndărăt împinse portiţa.

Lucreţia scoase limba spre adunarea din pridvor, apoi îşi duse palmele la ochi şi o luă la fugă pe uliţă, stârnind nori de praf cu platformele ei uriaşe...

1