De la represiune la violenţă simbolică: scriitorii între putere şi public (condiţiile sociale ale unei servituţi voluntare)

Acest text este inspirat de genericul conferinţei "Democraţie şi manipulare"1, la care am avut onoarea să fiu invitat. Am evitat cuvântul "manipulare" în titlu, recurgând dintr-o anume prudenţă – pe care o voi explica în cele ce urmează – la perifraze precum "violenţă simbolică" sau "servitute voluntară". Două expresii pe care le-am împrumutat, tot din prudenţă, de la nişte autori, destul de îndepărtaţi ca registru discursiv, primul un mare sociolog (P. Bourdieu), celălalt un mare scriitor (E. de La Boetie). Voi aborda un subiect local: scriitorii moldoveni în perioada sovietică (nu spun comunistă pentru a nu crea o confuzie geografică şi cronologică). Efortul de a scăpa totuşi vreunei tentaţii etnocentrice îmi va fi constant, încercând să formulez un discurs pe cât se poate de îndepărtat de durerile pe care le putem resimţi, aici şi acum, legate de acest subiect. La fel, îmi asum caracterul oarecum contingent al textului meu, neîndoielnic marcat de multiple constrângeri sociale şi politice.

Lucrez acum la o teză în care întrebarea de bază pe care mi-o pun este: în ce manieră literatura produsă în RSSM a contribuit la crearea şi recunoaşterea identităţii sovietice moldoveneşti? Pentru a da o explicaţie acestei chestiuni, mă întreb mai întâi care au fost condiţiile sociale şi politice în care această literatură a fost concepută? Apoi, ce a făcut ca discursul identitar vehiculat de "literatura sovietică moldovenească" să fie adoptat la un nivel manifest de cea mai mare parte din populaţia locală, care este, mai mult sau mai puţin direct, publicul ei ţintă? Acum mă mai întreb pe deasupra: ce a făcut ca discursul identitar modovenesc să fie contestat cu atâta fermitate şi chiar virulenţă către sfârşitul anilor 1980 de cei mai mulţi autori ai literaturii studiate? Toate aceste întrebări, dar şi răspunsurile oricât de parţiale la ele, ar putea ajuta la înţelegerea resorturilor unui fenomen extrem de complex şi neunivoc cum este literatura într-o epocă totalitară.

Întrebările pe care le-am înşiruit mai sus şi contextul emiterii lor (conferinţa de la Bălţi) induc ideea conform căreia literatura creată de scriitorii moldoveni în perioada sovietică a dus, printr-o formă de manipulare în masă am zice, la promovarea unei identităţi etnice şi naţionale moldoveneşti. Voi încerca totuşi să nuanţez această idee, pe deplin justificată de altfel, cu riscul de a o deforma într-atât încât să treacă drept contrariul ei, iar eu să fiu luat până la urmă drept un partizan prost camuflat al moldovenismului. Vorbind însă cu o anumită detaşare despre chestiunea identităţii moldoveneşti, nu încetez să mă aflu într-un discurs identitar la gradul întâi, deci perfect analizabil la rândul său. Îmi voi asuma aşadar discursul în cele cel puţin trei registre implicate : metodic, identitar şi politic.

Voi schiţa în cele ce urmează un model de abordare comprehensiv şi în acelaşi timp sistemic a problemei identitare în RM printr-o îmbinare dialectică a două puncte de vedere: unul "de sus", altul "de jos", reflectate în spaţiul comun al literaturii moldoveneşti din perioada sovietică. Prin literatura moldovenească înţeleg atât instituţia literară – Uniunea scriitorilor moldoveni cu celelalte instituţii adiacente – , cât şi un corpus de texte literare editate în reviste şi cărţi de-a lungul epocii sovietice.

Pe această cale, identific trei instanţe aflate într-un raport durabil în urma căruia a apărut literatura moldovenească ca şi discurs identitar : Puterea (reprezentată mai ales de agenţii Agitprop-ului de pe lângă CC al PCM şi PCUS), Publicul (reprezentat în principal de câteva mii de pedagogi – cititori şi în acelaşi timp difuzori ai acestei literaturi) şi în sfârşit Scriitorii (adică membrii USM). La început instituţii reale, aceste instanţe devin, după un timp de convieţuire, variabile interne, inerente discursului literar. Puterea vine cu nişte exigenţe conforme intereselor sale politice de moment şi de lungă durată; publicul, în ceea ce-l priveşte, se proiectează în procesul de creaţie literară printr-un orizont de aşteptare2, altfel zis prin nişte aşteptări mai mult sau mai puţin naive, anticipate de textul literar; nu în ultimul rând se implică autorul care îşi transpune propria experienţă ontologică şi estetică şi, ţinând cont de primele două instanţe (la pozitiv sau negativ), dă curs versiunii finale a operei literare, care de-acum încolo devine o nouă piesă în economia simbolică pe nume "literatură (sovietică moldovenească)". Această schemă ne poate face să înţelegem mai bine istoria genezei literaturii moldoveneşti din perioada sovietică.

Mă voi întreba aşadar dintr-o perspectivă deopotrivă deterministă (după modelul lui Durkheim, reperând factorii "externi") şi comprehensivă (modelul weberian, prin decelarea factorilor "interni"): care au fost motivele pentru care cele trei instanţe pomenite mai sus – puterea, scriitorii şi publicul – s-au întâlnit laolaltă în spaţiul instituţiei scriitoriceşti din epoca precedentă, dar şi care au fost raţiunile de a se acorda credibilitate (adică valoare) literaturii produse de către această instituţie. Putem zice pentru moment că interesele celor trei instanţe nu au coincis pentru că proveneau din trei logici sociale distincte, deşi până la urmă complementare.

Interesul puterii politice este de a încuraja producerea unei literaturi care să-i legitimeze în plan simbolic ideologia, dar să şi formeze şi să reproducă o anume ierarhie de valori şi norme care cu timpul să devină simţ comun (adică un sistem de adevăruri evidente). Literatura face parte, alături de alte instituţii precum Şcoala şi Legea, dintr-un sistem de dominaţie pe care Bourdieu l-a numit violenţă simbolică, sistem care "impune anumite semnificaţii drept legitime, disimulând raporturile de forţă aflate la baza acestei legitimităţi"3. Convenţia de ficţionalitate, adică de joc, a literaturii permite în mod perfect instaurarea disimulată a unei astfel de violenţe tacite, cu deplină adeziune din partea subiectului-cititor, implicat în calitate de consumator şi deci de beneficiar al ei.

Interesul scriitorului este de a produce o operă care să se bucure în primul rând de o recunoaştere din partea confraţilor săi – ceea ce reprezintă şi principala recompensă simbolică a activităţii sale – , dar nu şi în ultimul rând o recunoaştere din partea celorlalte două instanţe: puterea politică şi publicul. Forţa de consacrare a acestor ultime instanţe este adesea denegată cu înverşunare de către scriitori, în anumite perioade de autonomie sporită a câmpului literar mai ales, constituind în ochii lor un soi de valoare "la negativ". Într-o perioadă totalitară, acestor două instanţe – puterea politică şi publicul – li se acordă în schimb o pondere copleşitoare în practica literară.

Interesul publicului de literatură este în sfârşit unul estetic, în sensul grec al acestui cuvânt : aesthкsis ca satisfacţie. O satisfacţie obţinută printr-un amalgam de proiecţii şi de identificări în urma cărora cititorul se îmbogăţeşte cu nişte experienţe fictive ori se vede scăpat de anumite stări patogene, în funcţie de specificul configuraţiei sale psihice4. La un alt nivel, lectura literară, pregătită de un program instituţional precum e cel şcolar, poate constitui şi ea un capital specific pe care îl numim zi de zi "cultură generală", valabil în primul rând în mediile cultivate, care îi recunosc valoarea şi viabilitatea.

Cel mai des însă, aceste trei tipuri de interese de grup care se regăsesc în structura operei literare nu se îmbină la modul cel mai fericit, dacă nu chiar se exclud reciproc. Instituţia literară are funcţia de a le normaliza într-un proces de creaţie coerent şi armonios.

Graţie proprietăţii estetice pomenite mai sus, orice lectură literară precum şi literatura în general, în măsura în care se adresează psihicului (mai exact habitus5-ului) cititorului, este o practică identitară. Literatura sovietică modovenească este un discurs identitar cu prisosinţă, fiind conceput anume spre a inculca publicului vizat o nouă identitate. Mai ales în perioada stalinistă, această literatură vehiculează cu mult zel "identiteme" moldoveneşti. Într-un eşantion destul de vast de texte literare din epoca sovietică, cuvinte precum "Moldova", "moldovenesc" etc. revin cu o frecvenţă extrem de înaltă, uşor detectabilă cu ochiul liber. Literatura realist-socialistă se adresează totuşi cu deosebire, prin sistemul de referinţă pe care îl construieşte, cititorilor de rând, muncitorilor şi ţăranilor, şi prin urmare rareori când poate să procure o satisfacţie – un adevărat aesthкsis – în rândul producătorilor înşişi ai acestei literaturi. Ceea ce şi explică efectul pervers al acestei vaste maşinării de violenţă simbolică, care este şantierul identităţii moldoveneşti în perioada sovietică, la care scriitorii au participat activ. Astfel scriitorii moldoveni din perioada sovietică, lucrând în mod direct, prin literatura pe care o creau în urma constrângerilor de sus, la elaborarea modelului de identitate moldovenească, au scăpat, cu preţul unei dedublări de personalitate, efectului propriilor opere. Căci o violenţă simbolică, ca şi "arbitrar cultural", este prin definiţie6 neobservată ca atare de către cel ce o suportă, considerând-o de la sine legitimă.

O dată cu cel de al doilea dezgheţ de la sfârşitul anilor ’80, o seamă de scriitori moldoveni s-au ridicat solidari pentru a revendica legitimitatea identităţii româneşti până atunci reprimate. Charisma lor "profetică", cultivată asiduu de-a lungul deceniilor precedente, a avut şi acum un impact răsunător dar de relativă scurtă durată. Căci numeroşii lor cititori, urmându-i exaltaţi o vreme, s-au întors până la urmă la mesajul lirico-patriotic profesat în epoca sovietică, inculcat într-un mod mai durabil şi deci mai profund. Sistemul de educaţie moral-patriotică promovat în primii ani de după 1990, deşi construit după un model nu tocmai recent, de sorginte paşoptistă, avea menirea să "moşească" tinere generaţii de basarabeni cu conştiinţa apartenenţei la o cultură românească şi chiar europeană. Punerea lui în cauză cu atâta perseverenţă de către recenţii diriguitori comunişti are drept miză instaurarea monopolului asupra violenţei simbolice legitime, urmărind să reproducă legitimitatea raporturilor de forţă din epoca precedentă.

Dacă intelectualii mai noi şi mai vechi nu vor pierde acum în confruntarea cu "noua" putere politică pentru legitimarea valorilor simbolice pe care le promovează vreme de un deceniu, putem spera că de-acum încolo noile generaţii de basarabeni nu vor mai ezita maladiv între mai multe identităţi naţionale, în timp ce scriitorii vor face literatură, pur şi simplu.

1 Colocviul "Democraţie şi manipulare în post-totalitarism" a fost organizat de dl prof. M. Şleahtiţchi la Bălţi în perioada 13-14 iunie anul curent.

2 Iser, W., L’Acte de lecture. Theorie de l’effet esthetique (Actul lecturii. Teorie despre efectul estetic), P. Mardaga Editeur, Liиge, 1988

3 Bourdieu, P., La Reproduction. Elements pour une theorie du systeme d’enseignement (Reproducerea. Elemente pentru o teorie a sistemului de învăţământ), Paris, Minuit, 1970

4 Într-o accepţie psihanalitică a lecturii, pe care o consider compatibilă cu înţelegerea sociologică de la care mă revendic în speţă. Cf. Holland, N., "Unity. Identity. Text. Self.", in PMLA, nr. 90, oct. 1975.

5 Habitus-ul este şi el un concept bourdieusian care traduce structura personalităţii umane din plan psihologic în unul social. Din perspectiva lui, trăsăturile personalităţii unui individ nu ar mai fi interioare ci interiorizate printr-un proces durabil de socializare. Cf. Bourdieu, P., Le Sens pratique, Paris, Minuit, 1980.