|
Vasile Gârneţ: - Stimate domnule Mihai Cimpoi, aţi marcat de curând aniversarea a 60-a, şi la începutul dialogului nostru aş dori să vă spunem şi noi un călduros La mulţi ani, din partea revistei Contrafort şi a publicului nostru cititor. Sunteţi poate cel mai prolific scriitor din generaţia Dv., reuşiţi să editaţi în fiecare an cel puţin câte o carte, un lucru remarcabil în provincia noastră unde creativitatea, în pofida deschiderilor post’89, nu dă peste margini. Nu ştiu dacă agreaţi ideea unui bilanţ, dar dacă tot vorbim de aniversări, v-aş ruga să faceţi o ierarhie, axiologică şi simpatetică, afectivă dacă vreţi, a ceea ce aţi scris până acum. Care sunt titlurile la care ţineţi cel mai mult şi la ce teme şi direcţii de cercetare mai meditaţi?
Mihai Cimpoi: - Această aniversare a mea a sur-venit ca o facticitate heideggeriană, ca un prag concret şi (de ce nu când este vorba de timp?) ca o limită. Noi nu facem altceva decât să luptăm cu limitele, cu cenzura transcendentă, vorba lui Blaga, şi cu tot întunericul pe care îl întâlnim în drum spre Centrul existenţial. Primul (şi esenţialul) lucru pe care l-am conştientizat, ajungând la aniversare, e că sunt un om de cultură devenit destin. Or, destinul înseamnă ceva dat (e un dat ontologic prin excelenţă), ceva predeterminat, cuvânt care, în spirit ludic postmodernist, ar putea fi transcris în felul următor: pre-determinat sau pre-de-terminat. În predeterminare se aud distinct sunetele fatalităţii. Prin urmare, mi-a fost dat să scriu cronici de întâmpinare, mărunte, ocazionale, efemere sau mai rezistente, să scriu o Istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, să aştern pe hârtie o carte despre fiinţa românească intitulată Cumpăna cu două ciuturi, câteva volume de studii despre Eminescu, Blaga, Brâncuşi şi Duiliu Zamfirescu, la care se adaugă mai vechile micromonografii despre Druţă şi Vieru, o culegere de eseuri cu aspect comparat Mărul de aur, tradus şi în franceză, o sinteză a exilului literar românesc (Critice, II, Centrul şi marginea). Ceea ce mă bucură pe mine însumi e diversitatea, fermitatea deontologică şi o orientare valorică de care nu mi-e ruşine (cu anumite poticneli inerente, bineînţeles).
V.G.: - Este cunoscută predilecţia Dv. pentru opera lui Eminescu, creator căruia i-aţi dedicat multe studii şi aţi deschis piste interesante de interpretare. Cum aţi caracteriza momentul actual în eminescologie? Aţi remarcat în ultimii ani apariţia unor exegeze înnoitoare în cultura română şi în cea străină?
M.C.: - Sunt, probabil, două foarte surprinzătoare şi fireşti "piste": este cea existenţială (fiinţială, ontologică) conturată clar de la apariţia în 1961 a marii cărţi a profesoarei Rosa del Conte Eminescu o dell’ Assoluto (cu care am o întinsă corespondenţă) şi apoi a cărţii Svetlanei Paleologu-Matta, stabilită în Elveţia (şi cu care fac de asemenea schimb de opinii) Eminescu şi abisul ontologic şi a studiilor lui George Munteanu şi Theodor Codreanu. O altă direcţie de cercetare eminescologică o impune aşa-numita moarte civilă a poetului, subiect abordat de acelaşi Theodor Codreanu, de N. Georgescu (una din cărţile acestuia, Moartea antumă a lui Eminescu a apărut nu demult la editura chişinăuiană Cartier), Ovidiu Vuia, Lazăr Cernăianu, Dimitrie Vatamaniuc, singurul rămas din faimoasa echipă editorială a lui Perpessicius. Chiar dacă asemenea studii aruncă o anumită umbră asupra lui Maiorescu, lucrurile trebuie spuse pe nume: moartea civilă a poetului şi mai ales a gazetarului, care a supărat atât duşmanii (liberalii "roşii"), cât şi prietenii de partid şi de orientare (conservatorii), a fost "o operă" realizată metodic cu bună ştiinţă sau doar consimţită tacit, ceea ce nu schimbă esenţa realităţilor. O altă pistă e cea tradiţională care merge pe studiul comparat; aş remarca în acest sens noile perspective exegetice pe care le propun Helmuth Frisch cu Sursele germane ale creaţiei eminesciene, Jean-Louis Courriol cu traducerile în franceză, Libuљe Vaidova şi Libuљe Valentova în Cehia şi Slovacia, Kim So-Wol în Coreea.
V.G.: - Cât de actual mai poate fi Eminescu într-o lume în plină schimbare ca a noastră şi cum credeţi că s-ar cuveni să‑l valorificăm, să ne raportăm la el, în aşa fel ca să nu dăm senzaţia de desuetudine, ci să-l păstrăm ca un reper? Unii colegi de-ai noştri români consideră chiar că "blocarea" excesivă a basarabenilor la Eminescu îi face un deserviciu şi poetului naţional, pentru că îi uzează numele, obstaculând într-un fel accesul la alte personalităţi ilustre ale culturii române din secolul 20, la interbelici bunăoară – mă gândesc la Lovinescu, cu "sincronismul" lui, dar şi la grupul extrem de valoros al intelectualilor de la Criterion, grup care pune şi el anumite probleme, prin prisma, din nou, a angajamentului politic şi a simpatiilor legionare ale unora dintre ei (este o întreagă dezbatere în cultura română de azi pe această temă). Mai poate fi Eminescu un nume de referinţă în dialogul dintre modernitate şi postmodernitate? Cât de valabile vi se par ideile politice ale lui Eminescu din publicistica sa în epoca informatizării şi a high-tech-ului? Vă pun această întrebare pentru că "receptarea lui Eminescu, azi" a constituit unul din subiectele ce au făcut "valuri" în presa culturală românească de pe ambele maluri ale Prutului, iar miza acestei dezbateri nu a fost înţeleasă corect de toată lumea. E o bună ocazie să vă cunoaştem punctul de vedere şi să aduceţi clarificările necesare.
M.C.:- Nu ştiu dacă lucrurile pot fi clarificate printr-un scurt şi expeditiv răspuns. Problema receptării lui Eminescu drept model ontologic (şi bineînţeles axiologic, deontologic, gnoseologic etc.) focalizează toate problemele pe care le are la ora actuală cultura românească (privită ca un întreg) şi societatea românească, cea basarabeană în particular şi întreaga lume românească (din ţară, din afara frontierelor ei de azi şi din diaspora). Toate problemele, subliniez, şi toate complexele. Aşa cum am abordat mai multe aspecte ale acestei chestiuni, mă mulţumesc cu a prezenta un rezumat al studiilor mele. Jucându-ne cu vorbele (iarăşi în spiritul ludicului postmodernist; or, însuşi autorul Luceafărului valorifica în mod superb jocul verbal în poeme ca Antropomorfism, Umbra lui Istrate Dabija-voievod sau Cugetările sărmanului Dionis), am putea spune că atitudinile faţă de Eminescu iau aspect – în funcţie de interesele care se pun în joc - de partitudini (mă refer la ceea ce se atribuie fals sau apriori, la ceea ce se ajustează conjunctural la model). Dincolo de gluma grosieră aleatorie, absolut în contrasens cu gravitatea eminesciană, se relevă întreg spectacolul plin de ciudăţenii groteşti al (supra)aprecierii/ (sub)aprecierii, al sacralizării/ desacralizării. Adevărul e că atât iconodulii, cât şi iconoclaştii nu cunosc opera şi personalitatea lui Eminescu şi n-au ţinut vreodată în mâini caietele eminesciene care se păstrează la Biblioteca Academiei Române şi despre care Noica vorbea ca despre un miracol. Au apărut apoi aberantul îndemn al românilor americani la lepădarea de modelul Eminescu şi reacţii denigratoare de felul celeia că e un paravan care ascunde neantul culturii româneşti, că e "un tip păros" şi altele de felul acesta. Nicolae Manolescu spunea, pe urmele lui Lovinescu, că e un personaj concret al istoriei şi atât. Lovinescu, în atitudinea sa faţă de opera poetică şi politică eminesciană, era circumspect, glacial-academic, evaziv şi aştepta învechirea, anacronizarea ei rapidă. lucru care, evident, nu s-a întâmplat. Eminescu nu a putut ilustra tezele programatice ale criticului Zburătorului şi nu a încăput, astfel, în "calapodul" teoriei sincronismului sau al principiului mutaţiei valorilor. Nu întâmplător lui Lovinescu nu-i aparţine o evaluare serioasă, profundă şi obiectivă a operei eminesciene. Strategia retardării n-a fost operantă în cazul său. Iată trei afirmaţii făcute în 1926, 1929 şi 1933: "Reacţionarismul şi tradiţionalismul trecute printr-un temperament pasional şi deformat ca al lui, printr-o mare viziune de poet (...), au avut însă o influenţă socială atât de considerabilă, încât se poate spune că de la 1900 încoace viaţa noastră politică şi chiar culturală a fost frământată de sămânţa lor, urmând a-şi face o verificare istorică în clipele când scriem aceste rânduri"; "Revoluţionară în 1870, expresia lui metaforică a fost de asemeni depăşită de poezia contemporană; personaj, în vremea lui, dar uzat de atâtea generaţii de poeţi, materialul verbal a început să se macine şi el; cu toate aceste măcinări evidente, calitatea de sugestie a poeziei eminesciene rămâne şi astăzi proaspătă, intactă şi neegalată de nici un poet contemporan"; "Fenomenul acesta (al neperimării marilor valori literare – n.n.) îl găsim foarte rar, dar îl găsim în definitiv la toate literaturile lumii în câteva exemplare ce se pot cita. Cum Eminescu e cel dintâi fapt pozitiv al poeziei noastre, el va juca rolul, de pildă, al lui Dante, creator de poezie, creatorul limbii poetice şi exponent al unei epoci fixată sub o formă definitivă". Spuneam că într‑o societate caragializată care seamănă cu Fierăria lui Iocan din Moromeţii lui Marin Preda, în care fiecare intră cu părerea lui şi tot cu părerea lui iese, este firesc să recidiveze vechile complexe ale culturii româneşti: autodispreţul cioranian (credinţa în "neantul valah"), complexul culturii mici, idiosincrazia faţă de modele, mituri, coduri, plăcerea de "a te urina pe biserici" (expresia e a lui Tudor Arghezi), folosirea în acţiunile de detractare a imperativelor europenizării, globalizării. Criticismul nostru arhiexagerat s-a manifestat şi în calificative grave şi extreme de felul "naţionalist", "proto-legionar", "reacţionar", "xenofob", "paseist", "antisemit", "rasist", "fascist". S-a recurs chiar la argumentul absolut neplauzibil că noţiunea de "poet naţional" nu există în culturile mari şi s-a contrapus insistent "Poetului naţional Eminescu", "dramaturgul naţional Caragiale". Controversele s-au pus temeinic sub semnul Zeului Momos, divinitate ce proteja zeflemeaua şi bârfeala, fapt pentru care Zeus l-a alungat din Olimp. (Am consultat unele istorii ale marilor literaturi, germană, italiană, rusă, portugheză, traduse chiar în română şi am văzut că toate fără excepţie operează cu termenul de "poet naţional"; Franz Martini spune, bunăoară, despre Goethe în Istoria literaturii germane "poet şi educator naţional".)
Prin urmare, suntem mai catolici decât papa în aprecierea lui Eminescu. Bineînţeles că şi Eminescu trebuie supus unei lecturi la zi şi unei revizuiri valorice. Nimeni nu contestă aşa ceva. Bineînţeles că există mult festivism, multă lustruială ("nu slăvindu‑te pe tine, lustruindu-se pe ei") în manifestările Eminescu. (Dar parcă nu există festivism în manifestările Goethe în număr de o mie numai la Weimar în anul jubiliar, în manifestările Puşkin în Rusia?) În toată această agitaţie a complexelor nu s-a observat revenirea poetului (cel puţin cu Scrisorile) şi a publicistului Eminescu cu criticismul său de fond şi cu radiografia extraordinară, caragialiană în fond, a moftului (ca supremul defect al românilor), cu penetrantele observaţii critice privind confuzia dintre "lupta de idei" şi "lupta de persoană" ("Caracterul obştesc al luptelor din viaţa publică a românilor e că în mare parte nu sunt lupte de idei, ci lupte de persoane...", citat din Spiritul de gaşcă, Timpul din 3 august 1879; "În locul sentimentului dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi şi ambiţii", iată un alt citat care priveşte direct clasa politică din Basarabia...). Necesitatea raportării la modelul Eminescu, nevoia de Eminescu se impune cu de la sine putere, chiar dacă avem – azi – oroare de modele. Epoca informatizării şi a hi-tech-ului şi dialogul multicultural nu ne cere nicidecum o lepădare de paradigma identitară. O spune limpede şi filosoful şi sociologul Charles Taylor în volumul său Multiculturalisme. Difference et democratie (Paris, 1994): "Revendicarea de ordin universal, conchide el, alimentează o luare în considerare a specificităţii".
V.G.: - Cartea Dv. "O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia", publicată în 1996 şi care a avut ulterior mai multe reeditări, este considerată - pe bună dreptate - o operă fundamentală a literaturii şi culturii române din acest spaţiu. Au fost însă şi voci care v-au reproşat faptul că aţi eludat în această lucrare spiritul critic şi criteriul axiologic, înfăţişând mai mult o "istorie culturală, statistică" a literaturii române din Basarabia. Pe când să aşteptăm o "istorie critică" a literaturii române din Basarabia, care să încerce o ierarhizare valorică a scriitorilor? Literatura de la noi, invadată acum de amatorism şi impostură, are nevoie, în opinia mea, de mult spirit critic, pentru a se realiza o cât de mică "verticalizare" a ei.
M.C.: - Şi aici lucrurile se cad delimitate, apele trebuie despărţite de uscat. La Istoria... mea s-au scris în ţară şi în străinătate o sută de cronici de întâmpinare, pe care nici nu am reuşit să le citesc în întregime. Viaţa românească a publicat şi un studiu al lui Florin Mihăilescu despre "metoda" pe care am utilizat-o. Metoda critică nu poate fi una în sine, intrinsecă. Ea este prin excelenţă una extrinsecă şi depinde de caracterele esenţiale (ontologice, fenomenologice, geo-psihice, geo-psiho-istorice) ale literaturii investigate. Aşa cum există (spuneam mai sus) o pre-determinare în viaţa omului, există o pre-determinare şi în viaţa literelor. Lucrul acesta este dictat şi de faptul că critica literară e o metaliteratură, un hipotext generat de Marele Text al Literaturii. Călinescu defineşte istoria literară drept "sinteză epică" şi "ştiinţă inefabilă". O "metodă" e un nonsens dat fiind relativismul estetic, de care vorbeşte acelaşi Călinescu, dat fiind apoi că metodele sunt "calapoade", sunt "colbe" în care e greu să surprinzi şi să torni esenţele fluide ale operei artistice. Apoi, metoda mea poate fi (în măsura în care se poate vorbi despre o metodă) una amalgamată; fiind călinescian în punctele de pornire, lovinescian în nişte puncte tangenţiale, am ţinut cont şi de alte strategii ale criticii noi, tematice, psihanalitice, ale hermeneuticii, semioticii etc. în punctele de sosire. Reproşul vine chiar din partea Contrafortului şi pare justificat mai cu seamă în ce priveşte doleanţa "de mai mult spirit critic". Mai-multul-spirit-critic poate duce la un nihilism total, rezumat într-o singură frază oraculară: "În Basarabia nu a existat literatură" (până la cel care rosteşte fraza, bineînţeles), aşa cum spun senin unii colegi de-ai noştri de pe malul celălalt al Prutului că e un neant de cultură română (acoperit de paravanul Eminescu). Nu am scris o Istorie... care a luat în seamă doar culturalul; am înglobat şi o istorie critică, aplicând criteriul estetic care a dictat şi mărimea spaţiului acordat unui sau altui scriitor. Basarabia are o istorie literară, imposibilă de înţeles fără istoria ei culturală. De altfel, Istoria literaturii germane începe cu editorul Nicolai, cea americană cu cronicile portugheze despre cucerirea continentului american şi cea japoneză cu o relatare despre teatrul Kabuki.
V.G.: - Domnule Cimpoi, aţi fost unul din criticii care au promovat opera lui Ion Druţă în perioada URSS-ului şi imediat după 1989. Din păcate, Ion Druţă a dezamăgit pe mai multe planuri – politic şi cultural – în anii independenţei Republicii Moldova, situându-se pe poziţii antinaţionale şi afişând un dispreţ psihanalizabil, aş zice, pentru confraţii săi şi pentru Uniunea Scriitorilor ca instituţie. În replică la acest comportament ciudat al lui Druţă, au apărut destule opinii care sugerau că s-a exagerat enorm în aprecierea omului, a "disidentului cu voie de la poliţie", Ion Druţă, şi a operei sale. Ce vă reproşaţi acum în aprecierile Dv. referitoare la opera lui Druţă, ce aţi reface din ce aţi scris despre el şi dacă intenţionaţi să publicaţi noi studii critice despre autorul "Frunzelor de dor"? Nu vi se pare ciudat că până acum în Basarabia nu a apărut nici o încercare de reconsiderare critică a operei lui Druţă, după ce simpatiile politice ale autorului au avut parte de o întâmpinare pe măsură?
M.C.: - Cazul Druţă (psihanalizabil, după cum bine ziceţi) este o hârtie de turnesol, un reactiv bun pentru detectarea fenomenului literar (cultural) basarabean versus fenomenul politic (şmental) basarabean. Aşa cum avem de a face cu un om credincios, ale cărui fapte îi contrazic preceptele biblice pe care le promovează, nu am vrea să-l supunem judecăţii şi "să urmărim cele ale păcii şi zidirii unuia de către altul"; dar tot Biblia sfătuieşte şi anume emblematicul Apostol Pavel, să ne păzim şi să ne îndepărtăm de "cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care au primit-o" (Romani, 16, 17). Mitul Druţă (să-i zicem convenţional aşa) s-a construit, fireşte, în temeiul unei supraaprecieri şi al unei sacralizări voite (ca orice mit!), deoarece el reprezenta paradigma identitară, fundamentată pe tradiţie şi rezistenţă, opusă paradigmei nonidentitare, adică a unei internaţionalizări abstracte neantizatoare pe care o reprezenta Bucov. (Nu întâmplător romanul Cresc etajele a fost scris ca o replică la Casa mare!). Nimeni nu se îndoieşte de talentul lui Druţă. Problema e a matricei stilistice în care el se manifestă. Toţi scriitorii basarabeni trebuie să treacă examenul etic şi mai cu seamă estetic al revenirii la această matrice stilistică firească, al (re)integrării în spaţiul cultural românesc unic. Druţă refuză încăpăţânat testul, rămânând exponentul declarat al moldovenismului primitiv şi al modelării sale rusofile în spiritul unui misticism acultural şi subfilosofic, departe de adâncimea unui Berdeaev sau Florenski, departe de pathosul filosofico-religios al operei lui Tolstoi însuşi, personajul druţian. Stere şi Donici-Dobronravov, modelaţi şi ei în context ideologic rusesc, au re-devenit români. Druţă refuză programatic acest lucru. E un caz tipic de autonimicire (autojertfire), de autocondamnare. Ar trebui să ne culpabilizăm pentru supraaprecierea de altădată (în sensul Bibliei sau al lui Karl Jaspers)? Druţă se cade reconsiderat în mod aşezat, ţinând cont nu de rătăcirile sale politice (rătăcire în sens biblic înseamnă întunecare), ci de criteriul estetic, unicul valabil într-o exegeză. Din moment ce cărţile lui au fost stilizate de numeroşi redactori, aplicarea acestuia se arată destul de anevoioasă.
V.G.: - Domnule Cimpoi, o întrebare mai delicată, dar care e sugerată de timpul şi el "delicat" pe care îl trăim – mă refer la neocomunismul revanşard, care ameninţă identitatea românească a Basarabiei. Nu e un secret că mulţi intelectuali de la noi au căzut în plasa poliţiei politice, fostul KGB, fapt ce i-a făcut şantajabili, le-a determinat un comportament public oscilant şi imprevizibil. Printre cei "recrutaţi" de KGB au fost (sunt) şi mulţi scriitori, unii din ei "foarte activi" la USM. Într‑o formulare mai glumeaţă, nu credeţi că ar trebui făcută o cerere către SIS pentru a-şi retrage colaboratorii (sau, să zicem, "agenţii uitaţi") de la Uniunea Scriitorilor? Instituţia pe care o conduceţi pledează pentru accesul la dosarele securităţii şi deconspirarea poliţiei politice?
M.C.: - La întrebarea aceasta gravă aş răspunde cu relatarea unui scurt dialog pe care l-am avut cu fostul-actualul securist şi chiar ministru al acestei instituţii politico-poliţieneşti Anatol Plugaru (care e de observat că se tot lasă de politică, nu şi de vechea meserie, după cum mărturiseşte el însuşi). Lucrând la Istorie... şi beneficiind şi de calitatea de deputat, l-am întrebat dacă aş putea consulta nişte dosare ale scriitorilor. Dânsul m-a suspectat (prin urmare, e un securist profesionist) că vreau să‑mi văd propriul dosar şi, având grijă de sănătatea mea (căci şi lucrul acesta intră în atribuţiile de serviciu ale poliţiei secrete), m-a sfătuit cu deosebită bunăvoinţă (ce mai!): "Nu-ţi recomand să te uiţi în dosarul Dumitale, căci ai să te dezamăgeşti profund şi ai să‑ţi amărăşti zilele până la sfârşitul vieţii: te-au turnat chiar prietenii cei mai buni..." Am urmat sfatul domnului ministru, preferând să-mi păstrez prietenii şi să nu-i cred duşmanii mei. Dacă e să vorbim serios (securitatea o merită, nu-i aşa), se cuvine să spunem cu fermitate: dintre toate trădările cele ale intelectualilor sunt cele mai grave, mai primejdioase (Ana Selejan a scris un volum tulburător pe această temă), iar colaborarea lor cu (în) poliţia politică merită pedeapsa supremă a lui Dumnezeu.
V.G.: - Cum caracterizaţi procesul de integrare a scrisului basarabean în cultura română actuală? Constataţi un interes şi o apreciere justă a literaturii din Basarabia în presa culturală românească? Ce dezamăgiri şi nedumeriri aţi avut în acest sens? Zece ani, câţi au trecut de când ne-am regăsit "ca fraţi", vorba unui controversat om politic de la noi, ne oferă posibilitatea unor reflecţii mai detaşate pe această temă.
M.C.: - Spuneam că procesul de integrare presupune şi un examen valoric. Editurile şi presa culturală românească sunt foarte sensibile la nevoile noastre imperative de afirmare, prezentare, estimare critică, deoarece un act de integrare înseamnă şi un act de considerare. Sunt edituri din ţară (Eminescu, Augusta) care au tipărit zeci de cărţi ale autorilor basarabeni. Dezamăgirile şi nedumeririle se focalizează într-un singur punct: generozitatea cu adevărat frăţească nu trebuie confundată cu o recunoaştere valorică. Procesul de integrare include condiţia sincronizării estetice efective. Deci nu numărul de cărţi editate şi de cronici apărute în presă contează, ci punctele de tangenţă dintre generaţia lui Vieru, Teleucă, Damian, cu generaţia Labiş, identificările de program dintre postmodernişti sau extinderea preocupărilor eseiştilor la întreg spaţiul cultural românesc.
Se ştie că avem şi nişte structuri instituţionale în acest sens: Filiala Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România; Uniunea Epigramiştilor din România care-i include şi pe umoriştii chişinăuieni. Nu poate exista alt obiectiv mai important decât acesta, care încape în ecuaţia integrare-sincronizare.
V.G.: - Aţi avut mereu o atitudine de înţelegere şi încurajare faţă de tinerii scriitori, deşi s-au auzit şi opinii că poate aţi fost excesiv de îngăduitor cu unii care nu prea au ce căuta în literatură, dar au ajuns membri ai Uniunii Scriitorilor. Remarcaţi lucruri noi în creaţia tinerilor scriitori? Exprimă pe deplin cărţile lor "sufletul acestui popor" sau ne duc într‑o direcţie… "greşită", "primejdioasă"? Ce genuri sunt mai bine reprezentate şi mai convingător "servite" de tinerii scriitori?
M.C.: - Oricâtă generozitate, justificată sau nu, aş manifesta, mă ţin de principiul înţelept al lui Tudor Vianu: "Tinerii au dreptate chiar atunci când n-au dreptate". Sigur că pot trece uşor peste unele ambiţii mai radicale sau peste aroganţele programatice şi de situare în centrul universului literar. E un păcat uşor scuzabil al tinereţii de oriunde şi de oricând. Nu spune Jorje Louis Borges că în tinereţe credea că sublimul începe de la el? Admir fizionomia intelectuală distinsă a tinerei generaţii de literaţi şi îi invidiez (cu o invidie albă) pentru acea deschidere cu adevărat europeană pe care am râvnit-o şi care nu mi-a reuşit mie însumi în tinereţe: cunoaştere de limbi, contacte cu mediile intelectuale străine, posibilitatea de a avea acces la toate valorile şi de a contacta cu toată lumea civilizată. Avem de-a face (mă gândesc la cei mai reprezentativi) cu o generaţie intelectuală veritabilă, cu o elită. Puteam concepe oare ca posibilă acum câteva decenii că vom avea o bună echipă de tineri intelectuali la Chişinău şi alta la Bălţi? o bună revistă a tinerilor aici (mă refer la chiar Contrafortul care mă chestionează) şi dincolo (am în vedere Semn)? Aş atenţiona numai că un program răsunător şi deosebit de radical nu înseamnă şi o operă realizată. Observaţia mea generală e că tinerii noştri excelează în eseu şi în dramaturgie, parţial în poezie şi mai puţin în proză. Nu aş putea vorbi - doamne fereşte! – de nişte direcţii greşite, ci numai de nişte accente programatice neacoperite.
V.G.: - Rămânând în siajul aceleiaşi teme, aş aminti de bine cunoscuta polemică între generaţii din literatura basarabeană a ultimilor ani. Cum o vedeţi Dv.? Există multă intoleranţă, considerăm noi, "contrafortiştii", în această controversă ce nu a reuşit să se menţină întotdeauna în limitele civilităţii şi a dezbaterii de idei. Unii scriitori mai în vârstă nu acceptă pluralismul de opinii, pe care îl consideră un pericol la adresa prestigiului lor. Din păcate, aceşti oponenţi ai noştri îşi găsesc susţinători şi în România, şi nu numai în tabăra foştilor adulatori ai lui Ceauşescu, ci şi, uimitor, printre intelectualii de calitate, cum este, de pildă, domnul Eugen Simion, preşedintele Academiei Române. Dv. aţi avut o atitudine "de mijloc", de mediator, încercând aparent să dezamorsaţi aceste situaţii conflictuale, deşi nu tocmai cu succes. În ce vedeţi esenţa polemicii dintre generaţiile de scriitori din Basarabia şi dacă vi se pare normală maniera în care s-a derulat ea până acum?
M.C.: - Polemica dintre "antici" şi "moderni" nu e polemică pur basarabeană; este o polemică eternă care recidivează cu deosebită acuitate în anumite perioade. Sunt tentat să cred că există în fiinţa culturii (în sufletul acestuia, dacă e să preluăm termenul de la Spengler, Frobennius sau Blaga) două direcţionări ontologice ce se tensionează reciproc, ca în logica dinamică a contradictoriului, la Ştefan Lupaşcu (basarabean, de altfel, şi el): una spre revoluţionarizare radicală şi alta spre valorificarea moderată a tradiţiei, a originilor, a ceea ce aş denumi fondul imuabil al fiinţei (versus cel fluctuant, determinat de facticităţi şi de setea, absolut firească şi ea, de înnoire, de modificare sau modăficare). Cearta dintre romantici şi clasicişti a fost, în esenţă, o ceartă dintre antici şi moderni, reluată într-un alt câmp de manifestare a Zeitgeist-ului. Până la urmă, toate mişcările literare tumultoase, revoluţionare, avangardiste, moderniste, postmoderniste se clasicizează. Eugen Ionescu observa acest fenomen într-un pătrunzător eseu: în cele din urmă, zicea el cu referire şi la perioada interbelică românească, totul s-a aşezat în chip liniştit în cadrele bine conturate ale suprarealismului postbelic. În cearta dintre cei vechi şi cei noi se infiltrează un apriorism programatic sau, mai simplu zis, nişte prejudecăţi, nişte preopinii de felul celora ale lui Moromete şi Cocoşilă, o intoleranţă faţă de opinia altora, o neglijare a principiului voltairian că toate genurile (aş adăuga: toate geniile) sunt bune în afară de cel plictisitor. Sunt pentru polemicile de idei şi nu de prejudecăţi, sunt pentru polemicile dintre formule şi nu dintre persoanele (personalităţile) care le cultivă. Grigore Vieru şi Emilian Galaicu-Păun sunt oameni de talent, indiferent ce formule mitopo(i)etice cultivă. Cele mai inteligente polemici (şi cele mai aducătoare de rod, de efect scontat) sunt polemicile prin opere. E binecunoscut faptul că Fraţii Caramazov a fost conceput ca o replică la Război şi pace, că între Dostoievski şi Tolstoi a existat o dezbatere ideologico-literară tacită, concretizată în cărţi. Iată o modalitate polemică civilizată, urbană demnă de urmat.
V.G.: - Domnule Cimpoi, cum vă explicaţi fenomenul că după 1989 mulţi scriitori basarabeni au încetat practic să mai scrie? O bună parte dintre ei se "regăsesc", ca scriitori, doar în cartea de telefoane a USM. Era multă impostură în breasla scriitoricească sau aerul tare al libertăţii le-a tăiat multora apetitul creaţiei?
M.C.: - E o întrebare interesantă care vizează o anumită psihologie a perioadelor de schimbare de mentalităţi, de coduri, perioade de tranziţie, în care aerul libertăţii poate "lenevi" şi calma spiritul creatorilor de valori. Nu ştim dacă am putea subscrie la părerea lui Nietzsche care credea perioadele vitrege ale istoriei ca fiind prielnice creaţiei. O perioadă vitregă (precum a fost cea a proletcultismului, realismului socialist, utopic şi absolut fals, după cum spunea în discursul său cu ocazia decernării Premiului Nobel Albert Camus, căci nu exprima o realitate şi chiar a dezgheţului hruşciovist) poate fi neantizatoare, poate şterge cu buretele cenzurii şi interdicţiei orice efort de creaţie. Ne-am convins cu vârf şi îndesat de acest lucru. Este adevărat că timpul nostru cere o altă literatură şi mai cu seamă o literatură despre putere, despre impactul nostru cu Leviathanul, cu limitele existenţiale la care am fost supuşi şi care e datul Fiinţei în genere să le înfrunte. Cu unele mici excepţii (Busuioc cu romanele sale Lătrând la lună şi Pactizând cu Diavolul, Saka în publicistică, Strâmbeanu cu piesa Consumatorul de onoruri), ea întârzie. Nu e cazul să ne precipităm cu acuzările: marile sinteze vin mai târziu, astfel încât paginile de jurnal ale lui Vasilache, Beşleagă, Marinat să se transforme în nişte lucrări epice de mare valoare. Căci sunt printre cei care continuă să scrie după 1989 şi au toate disponibilităţile pentru aşa ceva.
V.G.: - Sunteţi preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova de aproape zece ani, şi această unanimitate în jurul Dv. este remarcabilă, poate unică în fosta Europă de Est, oricâte interpretări se pot face pe marginea ei. Uniunea este criticată din mai multe direcţii şi pe planuri diferite, ideologic-estetic şi managerial. Invectivele şi insinuările foştilor politruci şi kulturnici comunişti, reactivaţi de noua putere, sunt uşor de localizat şi de "neutralizat": aceşti oameni nu au credibilitate, deşi ei încearcă să speculeze problemele organizatorice ale USM. Dar există critici şi din tabăra cealaltă, a intelectualilor neînregimentaţi, care însă nu au fost întotdeauna bine primite, ci văzute mai degrabă ca tentative de subminare a actualei conduceri. Este şi cazul criticilor pe care le-am formulat în mai multe rânduri noi, cei de la Contrafort, cu singura intenţie de ameliorare a lucrurilor în cadrul breslei. Vi se reproşează între altele că nu aţi mai înnoit echipa de consilieri care vă asistă. Cum aţi răspunde acestor obiecţii? Veţi propune la viitoarea Adunare generală a USM un program de redresare a instituţiei, vă gândiţi să promovaţi oameni noi în structurile Uniunii?
M.C.: - Uniunea Scriitorilor din Moldova e iubită şi e urâtă, e simpatizată şi antipatizată în funcţie de interesele partizanale ale celor care exprimă atitudinea în mod tranşant sau tacit. Ea a fost, în ciuda aprobărilor şi dezaprobărilor de tot felul, o instituţie prestigioasă cu pondere în viaţa culturală, socială (şi politică), care este însă, înainte de toate, un sindicat de breaslă cu obiectivul statutar de a promova valorile naţionale şi de a susţine (moral, material) scriitorii. Două fapte (cel puţin) sunt îmbucurătoare în activitatea ei: con-locuirea unor scriitori de factură diferită şi care fac parte din generaţii, din etnii şi din grupări diferite (de ce să nu admitem şi aşa ceva, din moment ce ele constituie o realitate?) şi solidaritatea manifestată în cazul marilor şi sfintelor imperative culturale. Nu vom exagera dacă vom afirma sus şi tare că Uniunea are un merit deosebit în păstrarea valorilor democratice, a statutului oficial al limbii române, în impunerea strategiei integrării europene. Este o societate literară, care stimulează şi promovează spiritul democratic, pluralismul de idei şi climatul socio-psihologic necesar afirmării valorilor culturale în ciuda certurilor inerente (uneori chiar suburbane) şi al taxărilor activităţii Uniunii dinafară sau dinăuntru. Or, există şi calificative ca cel de a fi o uniune stalinistă. Este o totală aberaţie, căci prin ce ar fi stalinistă Uniunea Scriitorilor din Turcia, cea din Marea Britanie (care ne-a cerut, de altfel, o recomandare pentru Ion Martea, netrimisă de noi fiindcă ne-am temut să nu aparem ridicol în faţa colegilor englezi), cea din Israel sau cea din Suedia? Cât priveşte anumite critici, le primim îndeosebi pe cele constructive care ne ajută cu ceva la redresarea situaţiei. Unele dintre ele sunt marcate de subiectivism. Sunt lucruri fireşti, căci ele se constituie până la urmă într-o atmosferă literară. Cât priveşte structura conducerii Uniunii, nu încape îndoială că se cere înnoită, ţinând cont şi de experienţa mai nouă a Uniunii Scriitorilor din România (două consilii: unul mai mic dinamic şi altul mare care se adună pentru direcţiile programatice, secretariat ş.a.) Un program de redresare depinde şi de mijloacele financiare de care dispunem. Aş dori ca să fie ales un consiliu bun de lucru, dinamic, în care să fie reprezentate toate generaţiile. Ar fi necesar, probabil, şi un consiliu al redactorilor-şefi ai revistelor literare care să fie atras în activităţile concrete ale Uniunii.
V.G.: - Domnule Cimpoi, să ne oprim puţin asupra revistelor literare girate de Uniunea Scriitorilor. Există multe nemulţumiri legate de prestaţia lor. Anul acesta a apărut o publicaţie nouă, "Viaţa Basarabiei", al cărei director sunteţi Dv., şi despre care s-a spus că anihilează/eclipsează revista "Basarabia", condusă de Nicolae Popa. E vorba într-adevăr de un conflict de interese? Cum aţi califica relaţiile existente între publicaţiile USM, pe de o parte, şi raporturile acestora cu revistele de cultură independente, pe de altă parte?
M.C.: - Nu e vorba de o anihilare/eclipsare şi de nici o contrapunere. Ideea editării unei reviste literare comune a Uniunii Scriitorilor din Moldova şi Uniunii Scriitorilor din România persistă de mai demult; am discutat-o şi cu regretatul Laurenţiu Ulici. Mi s-a părut raţional ca ea să apară sub formă de serie reluată a Vieţii Basarabiei. Pentru transformarea Basarabiei în Viaţa Basarabiei au votat toţi membrii Consiliului prezenţi la şedinţă, inclusiv Nicolae Popa. Această transformare mi se părea absolut necesară din considerentul că Nicolae Popa, deşi avea mijloacele necesare (constatarea mea o confirmă actul de revizie), scotea revista cu mari sincope temporale. După un anumit timp mi-a declarat că nu acceptă transformarea, care presupunea includerea lui în echipa redacţională ca redactor, şi că va continua să editeze Basarabia. Mă bucură faptul că publicaţiile literare ale Uniunii şi cele care apar cu concursul ei ( Limba română, Sud-Est, Clipa siderală), sunt diferite, au cercul lor de cititori şi promovează o bună politică culturală, nuanţată în mod firesc şi de anumite orientări programatice generaţioniste.
V.G.: - Nu putem evita în dialogul nostru temele politice. Ce i se poate opune restauraţiei, cu vădite accente antinaţionale, promovate de partidul comunist în Republica Moldova? Cum ar putea scriitorii să redevină ce au fost pentru comunitate, sau rolul lor s-a schimbat ireversibil? De ce relaţiile româno-române au degradat, nu au putut fi salvate de la fluctuaţiile politice din ultimii zece ani? Există şi o vină a Bucureştiului pentru cele întâmplate?
M.C.: - Politica şi fenomenul politicului, de care nu poate scăpa nici un intelectual în epoca noastră caragializată şi iocanizată (de politică mai poţi scăpa, de politic în chip fatal nu) sunt pentru noi de învăţătură. Modelarea pe care ne-a propus-o implicarea în activităţi politice a fost pe cât de necesară, pe atât de păgubitoare şi, cum îmi place să zic, neantizatoare. Ţin totuşi să precizez că, dacă exceptăm scriitorii angajaţi în politica-politică (am în vedere în posturi de lideri, şefi de parlament, miniştri şi ministeriabili, conducători de departamente la nivel de miniştri ş.a.), majoritatea scriitorilor au făcut politică naţională, preponderent – vreau să zic – culturală. Noi ne-am pronunţat pentru limbă, identitate, democraţie, integrare europeană. Cel puţin eu mă consider, deşi am fost şi deputat în Convenţia Democrată (deci nu membru al vreunui partid, după cum greşit se crede), un om de cultură, nu om politic. Implicarea în politică duce, de regulă, la promovarea spiritului partizanal şi la situarea intereselor personale şi celor de partid deasupra intereselor vitale ale momentului istoric. Este ceea ce s-a întâmplat, fatal, cu liderii formaţiunilor democratice care, neunindu-se nici în al doisprezecelea ceas, au pierdut alegerile şi au aruncat Basarabia în întuneric. Nu ştiu dacă Bucureştiul are vreo vină în cele întâmplate; sunt convins însă că ar trebui să se preocupe cu mai multă fermitate de destinele românilor din afara ţării, inclusiv de cele ale basarabenilor. Cât priveşte o cauză, aş exprima-o cu cunoscutul banc al proiectului de autoturism conceput fără scaunele din spate, astfel ca toţi oltenii să poată merge în primul rând... Relaţiile culturale nu trebuie lăsate nici pe o clipă să degradeze. Este singura posibilitate reală care ne surâde.
V.G.: - Aţi fost deputat în parlamentul trecut şi aţi susţinut mai multe partide politice democratice. Cunoaşteţi, aşadar, se poate afirma lucrul acesta, din interior "fauna" noastră politică. Unde au greşit democraţii? Ar fi putut fi salvat fostul parlament ADR-ist? Ar fi reuşit fosta guvernare, dacă şi-ar fi continuat mandatul, să diminueze "opţiunea roşie" care prindea contur tot mai mare în Republica Moldova?
M.C.: - Am răspuns deja la această întrebare. Aş mai adăuga că democraţii au greşit nu doar neunindu-se, ci şi prin faptul că nu s-au preocupat de nevoile oamenilor de rând şi de ritmul susţinut al reformelor, ceea ce încearcă să facă în mod fraudulos comuniştii, majorând convenţional pensiile (oamenii noştri nepricepând devalorizarea), centralizând ajutoarele umanitare de peste hotare şi oferindu-le chipurile din partea lor ş.a. Greşelile s-au perindat una după alta, o mare eroare fiind, de exemplu, stabilirea pragului electoral de 6 la sută, ceea ce a dus la crearea unei majorităţi constituţionale comuniste absolute, o greşeală a fost şi dizolvarea cu ajutorul lui Lucinschi a parlamentului. Greşeli, greşeli şi iar greşeli, care au şi lăsat mână liberă "opţiunii roşii".
V.G.: - Întrevedeţi o soluţie politică la criza profundă a Republicii Moldova? Ce forţe politice, dacă există cumva, pot schimba situaţia?
M.C.: - Nu văd, din păcate, aceste forţe politice. Soluţia – unică – o poate constitui acţiunile concertate ale intelectualităţii.
V.G. – Domnule Mihai Cimpoi, vă mulţumim.
octombrie 2002,
Chişinău
|
Vasile Gârneţ în dialog cu Mihai Cimpoi
Inapoi la cuprinsul numarului