'Cred că profesionalismul în artă înseamnă autenticitate...'

- Dragă Mariana Codruţ, vreau să pornesc dialogul nostru cu următoarea întrebare: cum e să fii scriitor astăzi în România, în dulcele târg al Iaşilor?

 - Iaşul e un oraş foarte frumos şi care capătă, încet-încet, aspect de mare oraş european. E, în acelaşi timp, un loc în care trăiesc multe personaje interesante, artişti şi scriitori, universitari, mulţi tineri. Are o respiraţie a lui, o amprentă a lui pe care le poţi ignora doar dacă eşti de rea credinţă.

 Însă, nu e mai puţin adevărat că ceva încă nu se leagă aici. La nivel de instituţii culturale, multe sînt la ora actuală în mîinile unor "foşti" sau ale unor bravi urmaşi ai lor. Aceleaşi Mării cu alte - prea mari - pălării... Fireşte, plasaţi acolo pe ideea că sînt buni manageri, adică se pricep să scoată bani din piatră seacă. Asta face ca revistele - cu excepţia Timpului lui Liviu Antonesei - să aibă un aer improvizat, iar diverse emisiuni radio sau TV să jignească pînă şi amorul propriu al unui începător... Asta face  din multe "evenimente culturale naţionale", care, teoretic, sună bine şi adună uneori nume extrem de stimabile, nişte însăilări cu mai mult sau mai puţin ştaif, nişte bifări pe un program fără rezonanţă sau consecinţe valabile în peisajul literar şi cultural al urbei...

Din fericire, iniţiativa privată e liberă şi dă roade. Te reconfortează să ştii că există instituţii ca editura Polirom, care poate concura, dacă vrei, şi cu edituri străine, nu doar cu cele româneşti de vîrf. 

La nivelul vieţii de zi cu zi,  dificultăţile tranziţiei se simt şi în Iaşi, astfel că, pe lîngă lupta cu inerţia, aici avem şi lupta cu întreţinerea, oricît de puţin metafizic ar suna. Rezistă cine poate, pleacă cine vrea... Nu cred că are rost să-ţi mai vorbesc despre noul tip de "legare de glie" adus de miniştrii Transporturilor şi Turismului: a face un drum în Bucureşti sau, ştiu eu, la Cluj sau la mare, pe banii tăi, înseamnă să renunţi la mîncare măcar pe timp de o lună, iar dacă mai vrei să şi dormi altundeva decît în gară...

În rest, a fi scriitor la Iaşi e, presupun, la fel ca a fi scriitor în America sau în Tanganika, pentru că oriunde meseria asta înseamnă, nu?, lupta fiecăruia cu propriile fantasme, speranţa şi dorinţa fiecăruia de a pune pe fugă moartea cu scrisul lui...

- Mediul literar din Iaşi a fost animat în ultimul an de un conflict dintre două grupări literare, un conflict zgomotos, ilustrat prin lungi şi vehemente polemici în presă, dar care s-a stins treptat, fără să aducă vreo schimbare de substanţă în peisajul literar al urbei. Se pare că gruparea "reformistă", cel puţin aşa se vede de la Chişinău, a cedat în cele din urmă. Cum comentezi cele întâmplate?

- Cauzele pentru care aproape toţi scriitorii semnificativi din Iaşi (cu excepţia cîtorva, plecaţi atunci în vacanţă, şi cu excepţia lui Lucian Vasiliu, care nu ştiu ce caută de cealaltă parte) s-au decis să iasă în arenă  sînt şi acum valabile, ca şi astă- vară, cînd a avut loc polemica. Ceream, după cum bine ştii, demonopolizarea vieţii literare, încăpută aici pe mîna cîtorva inşi contestabili ca valoare literară şi de administratori culturali, şi înfiinţarea unei noi reviste a Uniunii care să ne reprezinte cu adevărat, Convorbiri literare, în formula ei actuală, nereuşind, în opinia noastră, acest lucru. Însă n-am avut audienţă reală "sus" şi lucrurile au rămas ca şi pînă acum. "Echipa de zgomote", cum au fost numiţi cei graţie cărora alegerile la Uniune s-au desfăşurat cam ca în anii 50, cum spunea Livius Ciorcârlie într-un interviu, a rămas în continuare pe poziţie şi e foarte solidară. Astfel că, în timp ce unii se mută dintr-un avion într-altul, alţii - ca Brumaru, Nimigean şi cine ştie cîţi alţii - n-au din ce trăi. Nu s-a găsit vreun loc de muncă pentru ei, într-un oraş plin de muzee, biblioteci etc. 

- Dacă tot am ajuns la "polemici şi confruntări", cum priveşti eterna polemică din cultura română între autohtonişti şi europenişti, între reformişti şi conservatori? Crezi că această polemică, care există cu siguranţă şi în alte culturi, înregistrează la noi un echilibru de forţe între cele două tabere, ceea ce explică într-un fel evoluţia noastră mai lentă spre civilizaţia europeană?

- Nu cred că există un echilibru de forţe, cum spui, între cele două tabere. Cred că tabăra conservatoare este mult mai puternică, ajutată fiind şi de realitatea de fapt. Sărăcia şi sărăcirea continuă a celor mulţi este un argument imbatabil în favoarea ei. Nimeni n-ar privi înapoi cu nostalgie dacă lucrurile ar evolua vizibil, chiar dacă puţin cîte puţin, spre bine. De asta cred că pe umerii indivizilor care ajung la putere apasă o sarcină de-a dreptul istorică la noi: nu vor pierde doar ei - indiferent ce partid - puterea, ci pierdem cu toţii înscrierea reală pe orbita democraţiei. Or, se vede cu ochiul liber că indivizii despre care vorbim nu sînt conştienţi de asemenea lucruri sau, dacă sînt conştienţi, nu au insomnii din cauza asta. În plus, tabăra conservatoare, din care noi vedem doar vîrful aisbergului, are de partea ei rămăşiţele securisto-comuniste, care ţin să-şi apere... bogăţia şi nevoile şi neamul şi nici dracul nu le mai poate clinti de unde s-au cocoţat încetul cu încetul. Nu trebuie să fii un observator prea avizat ca să-ţi dai seama cît de mulţi, de bine înfipţi şi de solidari sînt... Singura speranţă care ne rămîne este că, bogaţi fiind, nu vor mai dori întoarcerea la nişte vremuri "colectiviste", expropriatoare. Asta nu înseamnă că ne aşteaptă vremuri roz, decît dacă mafia o fi arborînd culoarea asta între timp. De cealaltă parte, într-un inevitabil echilibru, pericolul "Vadim" e treaz şi veghează...

  - Ce cărţi, evenimente culturale şi, din nou, polemici ţi-au atras atenţia în ultimii ani? Viaţa literară ţi se pare mai interesantă, mai animată acum decât până la 1989?

- Îmi plac polemicile, prin urmare le-am urmărit pe toate în presă. Cred că aceea produsă de Lavastine nu ar mai fi avut loc dacă am avea un program cultural coerent şi ceva mai consecvent. Poate că traducerea în franceză a cărţilor Martei Petreu şi difuzarea lor în Franţa ar fi făcut-o pe "coţofana hoaţă", cum o numeşte Marta pe improvizata eseistă, să-şi prindă gheruţele în uşă, cînd s-a decis să se înfrupte din munca altuia, şi să renunţe la ambiţiosul ei proiect de a le rade cu tot dinadinsul pe cele  trei figuri ilustre ale diasporei româneşti. Cît despre disputa din  jurul lui Patapievici, ce să zic? Mi s-a părut de-a dreptul regretabilă.

În ce priveşte viaţa literară... Am fost ca şi absentă din ea, înainte de ‘89, nefiind membră a Uniunii. Ce mai ştiam, ştiam din presă. Or, atunci numai presa aservită sau protejată de Securitate era cu adevărat liberă. Şi acum cunosc viaţa literară tot aproape numai din presă. E de la sine înţeles că actualitatea e cu mult mai animată, mai interesantă. Dar şi mult mai confuză. Cel puţin pe mine mă aruncă în totală confuzie să văd  cum un critic rafinat de poezie, cum e Gheorghe Grigurcu, neagă valoarea lui Nichita Stănescu, dar o descoperă la te miri cine... Ori că scriitori de raftul al cincisprezecelea par pur şi simplu abonaţi la premiile US...  Să te sminteşti, cum spune Pleşu, nu alta...

- Crezi că este necesară o revizuire, o lectură critică a literaturii scrise în comunism, care ar implica şi o nouă ierarhie, una adevărată, a valorilor literare? Unii critici, foarte puţini e drept, şi să-l cităm în primul rând pe Gheorghe Grigurcu, şi-au făcut un program din aceste revizuiri literare. Ţi se pare că eforturile lor au reuşit să clatine ceva din clasamentele literare postbelice? Cum vezi prestaţia noului val de critici literari veniţi în literatura română (Paul Cernat, C. Rogozanu, Victoria Luţă, Luminiţa Marcu...)?

- Păi, revizuirile literare nu sînt necesare. Sînt... normale şi inevitabile. E aproape imoral, dacă nu absurd, să le ceri criticilor care au stabilit zeci de ani ierarhiile, să şi le revizuiască acum. Revizuirile, "epurările", amendările vor veni pur şi simplu de la sine, o dată cu lectura pe care o vor face tinerii şi foarte tinerii critici. Pentru că ei nu vor mai "contextualiza" literatura cuiva, nu se vor mai "împiedica" în detalii politice sau biografice, în detalii de circumstanţă, extraliterare. Drept dovadă: cei pe care i-ai amintit tu (dar aş vrea să adaug şi alte nume reprezentative pentru mine, ca Sălcudeanu, Daniel Cristea-Enache, Cliveţ, Groza, Boldea ş.a.) au şi început această operaţiune, unii dintre ei cu - uneori - sărituri peste cal specta­culoase, dar absolut fireşti la vîrsta lor. Anormal ar fi dacă nu le-ar face... Scriitorii clasicizaţi deja nu cred însă că au de ce să se teamă, contestarea viguroasă nu face decît să le  consolideze poziţia. Ai văzut doar: critica foarte dură a Luminiţei Marcu la o carte a Blandianei a avut mai degrabă un efect benefic, pentru că a intervenit chiar Manolescu să restabilească balanţa. Şi probabil vor mai sări şi mulţi alţii...

Au mult de lucru, criticii tineri. Eu le doresc să-şi poată păstra libertatea de spirit.  

- Ai publicat 5 cărţi de poezie, bine apreciate de critică şi un roman "Casa cu storuri galbene", care a fost tradus în limba germană. Cum s-a întîmplat în cazul tău trecerea de la poezie la proză?

- Am început timid cu nişte foarte scurte proze poetice publicate prin ‘86, cred, în Convorbiri literare. Apoi am trecut la proze ceva mai lungi, după care m-am "obrăznicit" total şi-am încercat romanul.  "Viaţa lor necunoscută" (care a devenit "Casa cu storuri galbene" ) i-a plăcut în 1987 doamnei Domniţa Ştefănescu, care l-a acceptat şi propus atunci spre publicare la Albatros, dar nu le-a plăcut cenzorilor de la Consiliul Culturii, care mi l-au exclus doi ani la rînd din planurile acestei edituri...

Cînd a apărut, ani buni după ‘89, am fost fericită că mulţi comentatori avizaţi - printre care G. Dimisianu, Alex Ştefănescu, Daniel Cristea-Enache - au spus că romanul subsemnatei e chiar proză, adică, am înţeles eu, nu poezie degenerată, cum se întîmplă uneori cînd poeţii abordează genul epic...

Ce mai pot spune, aşa, rapid, e că am trecut la acest gen pentru că în proză valorific lucruri care nu "încap" în poezie, aşa cum  lucruri care nu "încap" nici în poezie, nici în proză le valorific în publicistică. Fiecare gen are respiraţia lui, îmi impune o anume respiraţie. Şi eu am nevoie de respiraţia acestor genuri.

- Cum comentezi afirmaţia că poezia înregistrează în ultimii ani o criză de evoluţie? Cum apreciezi poezia de astăzi din România? Poţi să dai câteva nume noi sau mai puţin noi care crezi că reuşesc să "anime" peisajul poetic din ultimii ani?

- Nu ştiu ce înseamnă "evoluţie" în poezie. Nu cred că poezia de la noi e în vreo criză. Nici de scriere - se scrie enorm; nici de publicare - se publică enorm (dar nu sîntem singulari, în Spania, cum am aflat de curînd, apar cam 3000 de cărţi de poezie pe an!); nici de întîmpinare - revistele au, totuşi, destule cronici şi recenzii. Apoi, slavă Domnului, există reviste doar cu şi despre poezie; există premii importante pentru poezie - cum e cel de la Botoşani; există festivaluri, comisii şi comitete; apar noi şi noi poeţi şi poete...

Nu e mai puţin adevărat însă că s-a petrecut o mutaţie în statutul Poetului, în modul în care e privit el acum, faţă de perioada comunistă.  El şi-a pierdut rolul de primadonă (de care-şi cam bătea joc un Noica). Nu doar fiindcă, ridicîndu-se Cortina de fier, am aflat şi noi că, prin alte ţări, ca America, de exemplu, poezia e un gen cultivat în cercuri restrînse, academice, cu deosebire. Dar şi pentru că, o dată cu noile realităţi, prin explozia genurilor interzise de comunism - filozofia, eseul, comentariul politic, jurnalul, memorialistica, sociologia, jurnalistica - după cum era şi firesc, interesul multor critici importanţi şi al unei largi categorii de public se îndreaptă spre ele. Chiar Dorin Tudoran, Ana Blandiana, Mălăncioiu sau Dinescu ar fi cu mult mai puţin comentaţi azi dacă s-ar menţine doar la poezie şi nu s-ar implica şi în alte chestii de interes actual - publicistică, fundaţii, cum e cea de la Sighet sau de nu ştiu unde de pe malul Dunării, reviste, intervenţii în plan politic sau social etc.

Poezia românească de azi? După mine, are tot ce-i trebuie. Sînt  convinsă că n-are de ce să se ruşineze pusă alături de poezia din oricare altă ţară. Mai trebuie să învăţăm şi să o "vindem", dacă nu ne mulţumim cu audienţa din spaţiul nostru...

Iartă-mă dacă mă abţin să dau nume care animă etc. Mie îmi plac mulţi poeţi, dar n-aş vrea să-i înşir;  trăim - dar probabil nu numai în România e situaţia asta - într-un mediu literar nemilos şi nu ţin neapărat să-mi înmulţesc duşmanii.

- Te consideri că faci parte din generaţia ’80? Se poate spune că este o generaţie afirmată, care face "legea" azi în literatura română, sau o simţi obosită deja, epuizată, consumându-şi gloria apusă?

- M-am temut pentru o clipă că o să mă întrebi dacă fac parte din literatura română, numele meu lipsind din marele dicţionar coordonat de  Mircea Zaciu şi nu doar de acolo... Ce să zic?  Uneori, mă simt cam aiurea, cam de capul meu, cam de nicăieri şi mă încearcă un sentiment de frustrare, de singurătate, de abandon. Alteori, senzaţia asta e reconfortantă pentru o individualistă ca mine... Sper totuşi că fac parte din generaţia ‘80...

Cît despre această generaţie, povestea ei e una minunată - adică: unii au murit, alţii au fugit, unii sînt în plină forţă creatoare, alţii au obosit iar alţii sînt terminaţi! Însă... însă eu cred că fiecare dintre cei vii putem încă oferi splendide surprize...

Nu cred deci că această generaţie şi-a spus ultimul cuvînt, cum nu cred nici că ea face azi "legea" în literatura română. De altfel, nu scriitorul face legea, ci criticul. Dar nu cel care împarte note după ce a băut o noapte cu autorii şi autoarele despre care va scrie, ci... CRITICUCUL, dacă-mi dai voie să mă joc niţel...

Ştiu însă la ce te referi cînd foloseşti expresia "fac legea". Au fost scandaluri în presă, datorate scriitorilor ultimului val, cum că optzeciştii deţin posturi importante, deci fac şi dreg. Aiurea, cei care deţin posturi importante nu le deţin prin ministere, ambasade, comitete şi organisme naţionale şi internaţionale - cum ar fi normal la vîrsta pe care o au - ci pe la reviste şi edituri  private; prin urmare, e normal să-şi urmeze  programul cultural în care cred. Cu ce drept le-ai putea cere unor  Kenereş, Muşat, Vlasie, Muşina, Ţone etc. ,  care-şi consumă nervii şi timpul pentru instituţia creată, să nu-şi impună propria scară de valori? Cu totul altele sînt însă obligaţiile celor de pe la editurile şi revistele Uniunii sau ale Ministerului culturii... E oare întîmplător că unele din ele sînt proaste de să dai cu căciula în cîini? Eu cred că nu. Deasupra lor, neantul - ca să-l parafrazez pe Danilov...

- Ai călătorit după 1989, cu prilejul unor lansări de cărţi proprii sau antologii, în mai multe ţări - America, Germania, Austria... Ce ţi-au dat în plus, ca scriitor, aceste călătorii? Cum se văd de acolo literatura şi cultura română?  

- Am avut într-adevăr şansa, după ‘97, cînd mi-a apărut romanul, să ies pentru prima oară dincolo de Budapesta: mai întîi în Germania, graţie Poliromului, care mi-a editat ambele variante - română şi germană - ale cărţii; apoi a urmat SUA, cu un grup masiv de artişti şi scriitori ieşeni, prin osteneala Comitetului de cultură; iar anul trecut, în Austria, cu cîţiva din cei mai valoroşi  membri ai Clubului 8 (Michael Astner, Dan Lungu, Radu Andriescu, O. Nimigean, Costică Acosmei), graţie lui Johannes Gelich, scriitor vienez, lector atunci la Universitatea ieşeană. Toate au fost experienţe unice, fireşte, care m-au îmbogăţit şi marcat pentru totdeauna, chiar dacă au venit destul de tîrziu... Nu puteam să adorm de emoţie că voi vedea National Gallery sau Metropolitan Museum sau domul din Leipzig unde a fost Bach organist sau Domul din Viena sau casa lui Mozart din Salzburg şi apoi nu puteam să adorm de mirarea că am văzut eu pe viu tablourile din National Gallery, MOMA şi  Metropolitan, ori domul din Viena, casa lui Mozart etc. Am avut surpriza să constat că picturile dragi mie (o expoziţie itinerantă cu autoportretele lui Van Gogh, de exemplu, la Washington) aproape nu semănau cu acelea ştiute din albumele noastre. Să fi văzut ce serie de oftaturi din rărunchi scoteam, Brumaru şi cu mine, cînd intram în vreo galerie de artă - probabil presimţeam că  nu vom mai avea şansa  să le vedem a doua oară, decît, cine ştie, duşi de mînuţă de vreun arhanghel sau drăcuşor de serviciu...

Cum să se vadă de acolo cultura şi literatura română?! Oriunde m-aş duce, nu le pot privi decît într-un mod implicat, ca individ care, sper, face parte din ele. Deci eu le-am văzut fundamental bine. Cu amărăciunea că, facem ce facem, şi ne dăm singuri cu stîngul în dreptul...

- Scrisul tău, indiferent dacă e poezie, proză sau publicistică, are o importantă componentă etică şi existenţială asumată. Se poate afirma că trăieşti cu acuitate, cu multă febrilitate şi chiar angajament realitatea. Crezi că un creator nu se mai poate instala astăzi în "turnul de fildeş"?  Să nu aibă literatura, după 12 ani de tranziţie, dreptul la "autonomie", la repliere elitistă, aşa cum consideră de pildă Mircea Cărtărescu că ar fi normal? Cum ai defini profesionalismul în artă?

- Într-adevăr, trăiesc acut, cu multă febrilitate, tot ce mi se întîmplă, e o chestie care ţine de temperament... Toate mă "provoacă", toate - şi bune, şi rele - îmi cer un consum afectiv exagerat, participare, angajament, cum spui tu. Pentru mine, există angajament şi în prietenie, şi în iubire, şi în muncă, şi în scris... Cred însă că nimeni nu poate interzice unui scriitor să adopte formula artistică şi de viaţă care i se potriveşte mai bine. Şi apoi, eşti implicat  prin însuşi faptul că faci literatură sau artă adevărată, dacă faci, chiar dacă stai retras ca un sobol... Dar, fiindcă veni vorba despre Mircea Cărtărescu: te poţi implica şi cînd nu gîndeşti. Într-un interviu dat la Berlin Ioanei Pârvulescu, pentru România literară, dintr-un simplu condei, Mircea ne-a făcut una cu pămîntul pe cei vreo 30 de contestatari ieşeni (l-a "salvat" doar pe criticul Al. Călinescu). Fiind un scriitor foarte important şi foarte bine cotat, cuvîntul lui a atîrnat greu în favoarea celor contestaţi de noi. I-am spus lucrul ăsta de curînd, la Oneşti, şi a fost mirat, nu i-a venit să creadă ce ecou au avut vorbele lui... semn de modestie, fireşte...

Cred că profesionalismul în artă înseamnă autenticitate. Dai impresia asta, eşti valoros, chiar dacă eşti cutră în viaţa de toate zilele. Sigur, în ce mă priveşte, îi apreciez cu deosebire pe cei care "se implică". E motivul pentru care îi aşez foarte sus pe cei care, sub comunism, şi-au riscat viaţa şi libertatea şi pe cei care azi se străduiesc să limpezească supa asta grotescă şi tragică în care plutim cu toţii...

- O întrebare la modă astăzi în România este dacă ţi-ai văzut dosarul de Securitate. Te interesează acest subiect? Unii - mă gândesc la Stelian Tănase -  au reuşit deja să-şi exploateze în "plan artistic" propriul dosar din arhiva poliţiei politice ceauşiste, publicînd chiar cărţi cu oarecare succes la public.

 - Mă interesează, chiar mult, problema dosarelor de Securitate, şi am scris de mai multe ori pe tema asta, motiv pentru care am şi primit ceva ghionturi şi lovituri peste degete... Am fost şocată cînd am aflat că dl. Onişoru, şeful Comisiei naţionale de cercetare a arhivelor Securităţii, a încheiat un penibil pact cu cei de la comisia SRI, fără să fie tulburat că de la întîlnirea de "batere a palmei" au absentat - şi nu întîmplător! - cei trei foarte credibili (şi nemeritaţi de dînsul) membri ai CNSAS: Pleşu, Patapievici şi Dinescu. Probabil acest pact va produce şi mai multă ceaţă decît pînă acum în chestiunea în cauză.

Problema dosarelor e una pentru care vom plăti un mare... TVA în faţa istoriei şi din cauza căreia se perpetuează năclăiala din actualitatea României...

În ce mă priveşte, după cum îţi spuneam, dragă Vasile Gârneţ, am devenit membră a Uniunii abia în ‘90 şi am fost ca şi absentă din viaţa literară de dinainte de revoluţie. În plus, n-am călătorit şi n-am avut vreun post de conducere. Iată tot atîtea motive pentru care nu cred că am dosar de Securitate. Am răsfoit şi eu de curînd Cartea albă a Securităţii a lui M. Pelin şi-am constatat că erai "lucrat cu mijloace operative specifice" cu deosebire dacă erai prezent la manifestări culturale şi nu doar ca mobilă... Totuşi, am frecventat şi eu un cenaclu în Iaşi, prin anii  ‘72-‘76, am fost studentă şi ştiu că aveam informatori printre noi, am lucrat într-un teatru ca secretar literar, la noi în casă mai veneau uneori scriitori, în ‘89 am avut legături cu unii scriitori basarabeni... cine ştie, oi fi avînd şi eu dosar (să mori de rîsu-plînsu, nu alta, cînd auzi însă că Pleşu, Dinescu, Iliescu ş.a. nu au !).

Dar apropo de întîlnirile cu basarabenii, ţin să-ţi povestesc o mică întîmplare, dacă-mi dai voie... Cred că prin primăvara lui ‘89, Costachi m-a sunat într-o zi de la redacţie să iau de acasă un almanah Convorbiri literare şi să ne întîlnim în oraş. El era cu un scriitor de-al vostru, Mihai Prepeliţă se numea, dacă nu mă înşel. Ne-am dus să-i arătăm Bojdeuca lui Creangă. Pentru că era închisă - era probabil zi de  luni - n-am stat prea mult pe gînduri şi am sărit gardul toţi trei, să fim cît mai aproape de un loc aşa magic. Ca din pămînt, au apărut doi inşi destul de tineri, care au urmărit pe faţă şi de la mică distanţă toată evoluţia noastră acrobatică. Era pentru prima oară cînd mă simţeam supravegheată aşa, la modul deschis, provocator, şi eram atît de iritată, de furioasă, încît îmi venea să mă duc la ei şi să-i pocnesc cu poşeta în cap. Ceea ce nu s-a întîmplat, fireşte, cei doi companioni ai mei fiind mai cu capul pe umeri decît mine...

În fine, am să fac şi eu o întrebare la CNSAS, pentru că sînt, totuşi, curioasă să aflu dacă am dosar. Tot ce pot să-ţi spun deocamdată, este că ştiam, la fiecare serviciu pe care l-am avut înainte - corector extern la Junimea, profă navetistă şi secretar literar - care erau ciripitorii de serviciu. Se vorbea între noi. Că vor mai fi fost şi alţii, rămîne de văzut...

- Ştiu  că te-au interesat întotdeauna evenimentele din Basarabia. Ai scris pe acest subiect şi ai avut parte de mai multe atacuri grobiene din partea "patrio­ţilor" noştri dintre Prut şi Nistru, care nu admiteau nici o opinie critică la adresa lor. Cum vezi acum eveni­men­tele şi viaţa din Basarabia?

- Sînt destule lucrurile care mă leagă de Basarabia: mai întîi, lungul şir de bărbaţi din neamul meu de ţărani de pe malul drept al Prutului, care au murit pe Frontul de Est pentru această fostă provincie a României; taică-meu trăieşte, dar e veteran de război, ciuruit fiind la cotul Donului; apoi nu pot uita  emoţia de nedescris, dar şi o spaimă indicibilă, cu care mă uitam, cînd mă duceam în copilărie pe furiş la scăldat la Prut, spre pădurile şi satele voastre din care se auzea şi se simţea pulsul vieţii...  Zău că nu pricep de ce eu şi fraţii mei, cînd eram mici, ne ameninţam unul pe altul aşa: "am să-ţi dau una peste cap, de-ai să auzi cîinii în Băsărabia" (sic!) - doar auzeam cîinii şi fără să ne pocnim în cap!

În ‘89, la Chişinău, unde am venit cu Teatrul Naţional din Iaşi, am simţit pentru prima oară gustul libertăţii: eram într-o cafenea cu actorii şi regizorii Teatrului Luceafărul de la voi şi m-am simţit incredibil de bine cînd îi auzeam ce liber îi criticau ei pe oamenii voştri politici - era perestroika la voi! De acolo m-am întors în România profund tulburată şi, pentru prima oară în viaţa mea, interesată cît de cît de istorie şi de politic... După revoluţia noastră, am cunoscut scriitori de care m-am ataşat profund - Constantin Pricop şi cu mine am croit cu ei planuri de colaborare, de punere pe picioare a unor reviste - Sud-Est şi Contrafort, cum bine ştii; le-am dat cărţi, i-am găzduit, i-am încurajat sau publicat; am scris mult şi cu multă empatie, şi în Convorbiri literare, şi în Contrapunct, şi în Dilema despre realităţile şi despre fantasmele de la voi; am participat chiar, cu enormă emoţie, fie direct, în pieţele voastre, fie urmărind mass-media, la toate marile momente ale istoriei basarabene post-perestroikiste. N-aş putea niciodată să mă dezic, cu toate înjurăturile pe care le-am înghiţit din partea alor voştri, de acest episod din viaţa mea, care m-a îmbogăţit sufleteşte şi a ajutat la maturizarea mea...

Am fost, fireşte, şocată, cînd am auzit din gura unor prietene-  scriitoare din Chişinău, într-un moment de mare "magnetism" între Basarabia şi România, fraza următoare: "cum adică, am scăpat de un centru (Moscova) şi să ne afiliem la altul (Bucureşti)? Noi vrem să ne găsim locul nostru pe harta Europei!" Scurt şi cuprinzător!  Bucureştiul era doar un centru anexant ca şi Moscova!

...Şi am fost foarte sceptică la declararea independenţei voastre, deşi, fireşte, m-am bucurat: nu-ţi trebuia cine ştie ce pricepere politică pentru a înţelege că Basarabia nu are atuurile Ţărilor Baltice care să-i garanteze independenţa, smulgerea ireversibilă din sufocanta "îmbrăţişare" a lui big brother de la Răsărit! Din păcate, realitatea de azi confirmă acest lucru. Să sperăm, totuşi, că noile jocuri din zonă nu vor înăbuşi curentul democratic din Republică, nu vor readuce fantoma trecutului să se plimbe pe străzi în halat roşu, băgîndu-ne din nou în sperieţi pe toţi.

- Cum ţi se pare evoluţia literaturii basarabene după ’89 şi cum ai califica locul pe care-l ocupă acest subiect - autorii basarabeni - în dezbaterile literare din Ţară?

- Cunosc viaţa literară de la voi fragmentar, din puţinele cărţi pe care le obţin întîmplător şi din revista Contrafort. Mi se pare că acolo se repetă situaţia din ţară: coexistă toate manierele, de la scrisul păşunist, pînă la cel de ultim răcnet, postmodernist, ca să folosesc un termen mult îndrăgit de unii, destul de neclar pentru mine. Şi cunosc ceva mai bine poezia şi eseul şi foarte puţin proza şi dramaturgia. Cît am citit din literatura ultimelor valuri însă mi s-a părut de bună calitate, mulţi tineri autori sincronizîndu-se perfect cu literatura scrisă aici sau aiurea. Prezenţa lor în revistele din ţară mă bucură, vitalitatea şi exuberanţa lor sînt de bun augur şi le dau cu tifla idioţilor de Politicieni (scriu cu majusculă pentru că am în vedere specia în sine, detestabilă pentru mine) care croiesc mereu planuri să ne dezbine şi să ne îmbine după cum vrea muşchii lor. Şi, nu în ultimul rînd, vreau să amintesc de  revista creată şi purtată pe umeri de tine şi de Vitalie Ciobanu, care face istorie literară nu doar acolo, ci şi aici...

-  La ce proiect literar lucrezi acum?

- Scriu o carte de proză scurtă - din care am publicat deja în cîteva reviste. Apoi mă gîndesc la un volum de publicistică şi, poate, la prima antologie de poezie proprie...

1