Altceva

...Bineînţeles că Universul este şi înseamnă fantastic, infinit mai mult decât lasă el să se vadă şi să se înţeleagă, dar şi omul, la scară simţitor mai... moderată, poate percepe şi descoperi nespus (deocamdată; un deocamdată... etern!) mai mult decât crede el însuşi că e în stare. Altfel spus, presupusele limite raţionale şi senzoriale sunt provizorii şi  fluctuante întru extindere şi tot mai vastă acuprindere. Adică, făcând pe moment abstracţie de acest vag "deocamdată ...etern", filozofia (noastră, terestră) nu poate a nu recunoaşte că, din neant (infinit, timp, materie, atemporalitate, vid etc.), cea mai importantă parte îi este (şi-i va fi) interzisă pentru "intruziune", cercetare şi informare. Însă în pofida Stop!-ului conştientizat, înţelegerea umană se află într-o curiozitate... non-stop, încercând, jinduind să înainteze, oricât de anevoios, în neantul ireductibil care, parcă, i-ar meni inevitabil impasul unui eşec total mereu, mereu amânat. Anume această temporizare (non-stop) menţine necurmat actuală (adică, de o perpetuă actualitate care nicicând nu va fi o fostă, ca şi cum deja una soluţionată) problema dacă este ori nu va fi posibil să aflăm vreodată (ca niciodată!) cauzalitatea obiectivă, alias adevărul indubitabil despre existenţă, lume, cosmos, timp, infinit, divinitate atotcreatoare ori infinetizimalul nucleu energetic (Dar deodată-un punct se mişcă...) care, printr-o primordială explozie (recitiţi Scrisoarea I a lui Eminescu) a generat cele amintite mai sus şi încă multe altele, necunoscute – e de presupus – omului, nici barem ca noţiuni (ne-formulate, încă, conceptual de el).  Posibilul rămâne, deopotrivă, afirmativ şi interogativ, din care motiv, la re-abordarea lui, de pe ambele  versante ale problemei se ridică vecinic neîmpăcaţii înde ei empirişti şi idealişti, unii (indiferent care) rostindu-şi prelung înflăcăratul "Da-a-a!", ceilalţi – furtunosul/furiosul "Nu-u-u!". Astfel că, sortită ancestralelor îndeletniciri interpretative referitoare la realitate, adevăr, obiecti­vitate, subiectivitate, relativitate etc., dihotomica manifestare a înţelegerii (atât cât e posibil aşa ceva) reflectă anume acel (pardon!) fifty-fifty al incertitudinii predestinate omului în mod enigmatic (de unde, când, de ce, de cine?). Oricât de tare ar răsuna "Da"-ul sau "Nu"-ul, atât cognitiviştii cât şi idealiştii (scepticii) predau altora ştafeta nesiguranţei hermeneutice a nesoluţionatei (poate că în genere insolvabilei) probleme a legăturii dintre realitatea (obiectivă), mentalitatea (subiectivă) şi percepţia noastră, problemă disputată de ne-victorioşii vectori botezaţi destul de banal; pro şi contra. În acest sistem de referinţă nu funcţionează relativismul analogiilor, prin care pro ar putea fi asemănat lui Abel, iar contra lui Cain; chestiunea posibilităţii sau imposibilităţii aflării adevărului la scară cosmoexistenţială e una fără învinşi şi învingători. (Ori, poate, numai cu predestinat... învinşi.)

Însă între da (pro) şi nu (contra) sau dimpreună cu ele sau poate chiar dincolo de ele (de bine şi de rău, vorba lui Nietzsche) pare a se contura un Altceva. Iar până să ajungem la ipoteticul Altceva, să ne amintim că, după Nicolai Hartman, cele trei probleme actuale ale filozofiei sunt: ce putem şti, ce ar trebui să facem, ce ne putem permite să sperăm? Dar, ca să sperăm, trebuie să fim în stare a intui ceva, mai bine zis – altceva, rămas la discreţia unei înţelegeri de nivel şi formă simpatetice. Apoi, după cum se ştie, intuiţia, simpateticul nu propun, obligatoriu, un discurs al logicii, ci unul al abaterii de la general acceptat şi cunoscut, depăşind parametrii realităţii "palpabile" ce s-ar supune experienţei verificabile, discursive; depăşind "schema substanţei care este permanenţa realului în timp". (Kant.) Intuiţia păstrează mereu netrecătoare senzaţia de fenomenologie cosmo-umană transraţională "etichetată" prin noţiuni foarte vagi, indefinibile şi ele – taină, mister, enigmă, miracol etc. – ce scapă raţionamentului discursiv şi care pot fi "acceptate" doar prin avansarea spre un mod de înţelegere net superior, de sorginte metafizică sau mistică. Ba chiar se crede că intuiţia ca motricitate a sensibilităţii noastre ar fi capabilă să avanseze în spaţialitatea unor noi configuraţii epistemiologice, spre ceea ce Velimir Hlebnikov numea "legi supraexistenţiale". Anume aceste noi configuraţii, la rându-le, configurează acel(e) Dincolo şi Altceva. De aici şi tulburătoarea interogaţie a lui George Steiner, dacă o ecuaţie sau o problemă de geometrie descrie o lume deja existentă ori poate – atenţie! – au capacitatea de a crea un nou univers; de a crea Altceva! În intimitatea sa, umanitatea speră, probabil, de-a ajunge la altfel sau astfel de raţiune net superioară ca forţă de înţelegere celei ce-i este dată în prezent; o raţiune ce ar fi (este) altceva decât şi dincolo de sistemul de gândire al omului contemporan (postmodern, din... post-istorie); din, să concretizăm, chiar acest moment planetar, cosmic. În baza respectivei idei, Gabriel Liiceanu constata că: "Kierkegaard a mers cel mai departe pe linia surprinderii condiţiei umane cu ajutorul unui scenariu special: a înţelege condiţia umană în nedeterminarea ei absolută, ca efort de depăşire a oricărei limite date, atinse sau propuse. Esenţial este că umanul se află situat în permanenţă dincolo de el, că el se rezolvă în supra-uman, că fiinţa umană se defineşte prin nedefinirea ei, prin trăirea auto-distructivă a propriului statut ontologic". Deci, nu se poate şti pe cât de neserioase ar fi intenţiile gramatologilor decontructivismului de a "demonta" conceptele fundamentale ale metafizicii, spre a realiza o "ieşire" în afara filozofiei, unde ar putea afla un alt statut şi poate că un alt model al discursului gnoseologic. (Brehier susţinea anume că este timpul unui tranşant examen critic al întregii gnoseologii, "atât de important la ora actuală deopotrivă pentru oamenii de ştiinţă şi filozofi".) Dincolo de limitele existenţei sale (limite prezente, cu siguranţă – provizorii), omul e în drept să ţintească o hiperfilozofie a unor alchimişti ai spiritului, nu ai materiei (care mizau doar pe o hiperchimie). Acestea fiind spuse/presupuse mai curând pe un versant al Parnasului sau Olimpului, unde mitul ar fi la el acasă. Însă şi ştiinţa ceva mai "realistă" întreprinde tentative de modelare ale posibilelor sisteme de dincolo de sistemele deja cunoscute pe cale empirică. Să zicem, o încercare de-a presupune/modela ceea ce e dincolo de cuarcii identificaţi de microfizică drept "ultime" componente ale substanţei. Ba chiar strădanii de-a imagina modele transsubstanţiale. Nu e sigur că, totdeauna, în această precompre­hensiune care animă şi orientează respectivul proces formativ modelul propus/presupus de cercetător coincide cu ceea ce oferă ontologia subiacentă, propriu-zisă, "autentică" a sistemelor/subsistemelor aflate în starea lor naturală, în datul naşterii şi alcătuirii lor ontice. Această ontologie, numită tacită, e un model în sine care sau se cere descoperit, cu adevărat, de ştiinţă sau e propus/presupus de aceasta. Însă eventualitatea dată poate rămânea la stadiul unei ipoteze vane şi inutile, atestând o activitate de dragul activităţii, precum în cazul fascinantului mit al formalismului cantitativ ce a antrenat numeroşi matematicieni să înşire ecuaţii fără semnificaţie, sub pretextul că fac, bineînţeles, "operă ştiinţifică".

De aici, cantonarea cercetării teoretice într-un surplus de modelări naive. Iar excesul de modelări înseamnă, de fapt, mizerie, insignifianţă, inutilitate, toate, sublinia Gaston Bachelard, plătite foarte scump, crezându-se "că a înţelege fenomenul este un lux de care ne putem prea bine dispensa de vreme ce dispunem de formula care permite predicţia". Diferenţa dintre ontologia de facto, "reală", şi modelul teoretic propus/presupus de către om a fost tratată (de Prigogine, de pildă) ca tentativă de înstrăinare de natură pentru a-i substitui un "artefact", prin depăşirea (ori, poate, ocolirea...) experienţei concrete spre orizonturile unor abstracţiuni tot mai difuze.