La marginea Europei

Dintre toate cărţile scrise sau coordonate de Lucian Boia (şi nu sînt deloc puţine!), aceasta trebuie să fi fost - îmi imaginez - printre cele mai dificile pentru "deconstructorul" en titre al interpre­tărilor istoriei româneşti. Întotdeauna - nu spun o noutate - cel mai greu este să scrii despre lucrurile familiare. Mai ales atunci cînd o faci pentru străini. Dificultatea este recunoscută de profesorul bucureştean încă din primele pagini. "Această carte - scrie el - îşi propune să răspundă la întrebarea: ce este România? Voi încerca să descriu şi să explic o ţară. Dar poate fi cuprinsă o ţară într-o carte? Da şi nu. Realitatea este multiformă şi inepuizabilă, în timp ce reprezentarea ei nu poate fi decît limitată şi simplificată. Şi, inevitabil, subiectivă. O singură ţară, dar cîte priviri asupra ei! O singură istorie, dar cîte reconstituiri şi interpretări! Nici o imagine nu are cum să fie identică cu obiectul reprezentat (...). Ca orice ţară, şi România se simplifică şi se multiplică în tot felul de imagini şi de simboluri (...). Ce pot face altceva, la rîndul meu, decît să aleg şi să interpretez potrivit propriilor mele opţiuni?...Iată, aşadar, în cele ce urmează, nu România în deplinătatea ei, ci, pur şi simplu, o interpretare personală, România mea" (Introducere). Regăsim, în aceste cuvinte, întreaga, "filosofie" a cercetării, care l-a făcut faimos în ultimii ani pe Lucian Boia, atrăgîndu-i critica multora dintre confraţii săi (şi, uneori, chiar grave acuzaţii): neîncrederea în posibilitatea unui spirit obiectiv în cercetarea istorică, distincţia dintre realitatea trecutului şi interpretările (toate echivalente) care îi sînt asociate, natura eminamente subiectivă a oricărei reconstituiri, relativitatea ei intrinsecă ş. a. m. d. Pot să-mi imaginez sarcasmele multora dintre adversarii ireductibili ai coordonatorului Miturilor comunismului românesc la aflarea veştii că, dintre toţi specialiştii autohtoni, tocmai "el" a fost cel invitat să scrie o istorie a românilor pentru uzul străinătăţii! Cu atît mai mult cu cît ea constituie şi cel dintîi text redactat cu acest scop, semnat de un singur autor român! Din 1989 şi pînă astăzi, unica sinteză de istorie românească de circulaţie internaţională este, dacă memoria nu mă înşală, aceea în două volume publicată de reputatul Keith Hitchins în 1994 şi 1996 la editura oxoniană Clarendon Press (The Romanians, 1774-1866 şi Rumania, 1866-1947; între timp, ambele au fost traduse şi în româneşte). Alta nu ştiu să existe. Cartea de care mă ocup aici este a doua de acest fel.

Nu mai e nevoie să precizez că asemănarea dintre ea şi volumele istoricului american este minimă. Nici nu putea fi altfel, de vreme ce rostul cărţii lui Lucian Boia este cu totul diferit. Destinată unui public străin (cu precădere anglo-saxon), variat şi prea puţin familiar cu realităţile noastre, ea trebuia să cuprindă nu o panoramă completă a trecutului şi prezentului românesc (cine, de unul singur, s-ar mai încumeta s-o facă?), ci doar cîteva informaţii esenţiale, de natură să compună o imagine sintetică şi cît mai coerentă a obiectului studiat. "Scopul meu - mărturiseşte autorul - a fost de a răspunde la o întrebare complicată: ce este România?". Nu sînt convins nici acum, la capătul lecturii, că Lucian Boia a dat o lămurire definitivă acestei dificile chestiuni. El a propus însă - mă grăbesc să precizez - o interpretare verosimilă. Pentru atingerea acestui scop, selecţia datelor şi organizarea lor trebuiau să fie operaţiuni esenţiale. Ce a ales autorul să spună şi ce a lăsat el deoparte?

Dacă exceptăm referinţele geografice (absolut necesare pentru majoritatea cititorilor străini), discuţia succintă despre originile româneşti şi partea relativă la construcţia României moderne, observăm că, dintr-un total de 271 de pagini (fără note), mai mult de jumătate sînt consacrate perioadei comuniste şi celor 13 ani de după ea. Alegerea mi se pare potrivită, nu numai fiindcă anii dintre 1947 şi 1989-2002 au fost interstiţiul care cîntăreşte cel mai greu în istoria contemporană a României. Ea era necesară şi pentru că, din punctul de vedere al unui lector străin, perioada în discuţie stîrneşte, invariabil, în cel mai înalt grad, interesul (nu mai vorbesc cît de preocupantă şi pasionantă rămîne ea şi pentru români). Tabloul acestui interval, pe care ni-l restituie Lucian Boia, este concis şi - asemenea tuturor interpretărilor din carte - extrem de echilibrat. Autorul nu sacrifică procedeului curent, în anii din urmă, care constă în demonizarea regimului totalitar şi în minimalizarea oricărei responsabilităţi individuale sau colective în instaurarea şi perpetuarea lui. Deşi îl judecă aşa cum merită, profesorul bucureştean nu-l "înnegreşte" excesiv. El îi subliniază ambiţia modernizatoare (finalmente iluzorie) şi nu ezită să constate complicitatea în instaurarea sa a unor categorii însemnate ale populaţiei. "Comunismul - scrie Lucian Boia -  a întors aproape complet societatea românească. Aproape toţi românii au urcat sau au coborît...Este o societate formată din «oameni noi», pe care comunismul i-a făcut ceea ce sînt astăzi (...). Comunismul a fost un regim impus de cuceritor. Ar fi însă greşit să se tragă concluzia că s-a menţinut doar prin asuprire şi teroare. Nici un sistem politic nu poate rezista atît de mult dacă nu întruneşte, în lipsa consensului, măcar adeziunea unor anumite categorii sociale. Procedînd la o răsturnare radicală,...comunismul i-a atras pe cei care au profitat (sau au avut cel puţin sentimentul că profită) de această răsturnare: toţi cei care «au urcat», în timp ce alţii «au coborît»" (p. 134, 98).

Un echilibru asemănător caracterizează şi judecăţile privitoare la interstiţiul postcomunist. Fie că se referă la evoluţiile politice sau la derivele naţionaliste şi ortodoxiste din discursul public şi viaţa cotidiană, la spinoasa (în anii de început ai ultimului deceniu) problemă a monarhiei sau la noile particularităţi ale societăţii româneşti de după 1989, analizele lui Lucian Boia sînt, întotdeauna, corecte şi nepărtinitoare, încercînd să dea seama de toate aspectele fenomenelor discutate. Această voinţă de imparţialitate este mai cu seamă evidentă în consideraţiile referitoare la prezenţa evreilor în societatea românească şi la atitudinea populaţiei majoritare faţă de ei (în trecut şi astăzi). Chestiunea a fost intens dezbătută în ultimii ani la noi, fiind marcată de o polarizare aparent ireductibilă (şi nefericită, aş adăuga) a punctelor de vedere. Judecăţile echilibrate formulate de autor în aceste pagini vor avea, poate, darul de a inaugura, în legătură cu această problemă, o dezbatere mai puţin pătimaşă şi mai responsabilă, aşteptată de mai multă vreme.

În afară de perioada comunistă şi de intervalul ei subsecvent, Lucian Boia a ales să se mai oprească, pentru a-şi face cititorii străini să înţeleagă mai bine cu ce fel de societate au de a face, şi asupra unor aspecte mai puţin convenţionale (în orice caz, pentru o carte de istorie) ale realităţii româneşti, ca, bunăoară, imaginarul alterităţii (capitol în care se găseşte şi analiza despre români şi evrei, pe care am citat-o), alcătuirea Panteonului naţional şi imaginea - trecută şi prezentă - a Bucureştilor, toate trei capitolele evidenţiind aceeaşi ponderaţie a aprecierilor, împletită cu o remarcabilă capacitate de sinteză şi cu un talent descriptiv mai puţin obişnuit la un istoric.

Sînt, în ceea ce scrie Lucian Boia, şi opinii discutabile. Bunăoară, aceea despre aşa-zisul "complex ăromânescî de inferioritate", generat, pasă-mi-te, de condiţia politică modestă a Ţărilor Române în Evul Mediu (p. 57) sau despre "pronunţata notă anarhică" a istoriei românilor, responsabilă pentru "neîncrederea ănoastrăî în istorie, în orice proiect pe termen lung"(p. 58). Pur intuitive, neprobate (cu rare excepţii) documentar, ele nu pot constitui o bază interpretativă. Afară doar dacă cădem de acord că există o psihologie a popoarelor, o "Weltanschauung", posibilă de identificat pe o cale mai serioasă decît aceea empirică.

Pînă la urmă, prin ce anume este România o "ţară de frontieră a Europei" (expresie care înlocuieşte tradiţionalul şi obositul "spaţiu de convergenţă/sinteză a civilizaţiilor")? Titlul cărţii - care îl reproduce pe cel al versiunii engleze, dat de editor - trimite la cîteva particularităţi ale societăţii româneşti (care au de partea lor şi un consistent suport documentar), evidente mai cu seamă din secolul al XVIII-lea încoace. Acestea sînt diversitatea, eclectismul, coabitarea nestînjenită a contrariilor, în care Lucian Boia pare a vedea - şi pe bună dreptate - chintesenţa unui "fel de a fi" naţional.