Un manifest al tinerilor furioşi români?

Romanul lui Alexandru Vakulovski care a văzut lumina tiparului la editura Aula din Braşov a trezit discuţii aprinse în unele publicaţii din Chişinău (este vorba mai ales despre ziarul Sens, unde un oarecare Nicolae Cheptea publică o cronică favorabilă romanului). Mulţi dintre cititori au fost scandalizaţi de titlul acestuia. Romanul lui Alexandru Vakulovski se numeşte Pizdeţ (titlul tradus din argoul rus înseamnă: s-a sfîrşit, e gata cu toate astea etc.). Este o denumire şocantă, fără doar şi poate. Cititorii revoltaţi de titlu însă nu au ieşit în stradă şi nu au organizat marşuri de protest faţă de publicarea romanului. Ei şi-au exprimat indignarea pe forumul electronic al aceluiaşi ziar. Au existat 341 de reacţii  şi 42 de comentarii pe marginea romanului exprimate pe forumul ziarului. Unul dintre cititorii care s-au revoltat, pe numele său Călin Miţelea, consideră că Alexandru Vakulovski ar fi trebuit să vorbească despre mizerie într-un limbaj decent. Această opinie au împărtăşit-o şi alţi cititori care erau indignaţi de pasajele licenţioase, cum ar fi acesta: "M-am săturat de tine, eşti într-adevăr un cretin dracului de drogat împuţit, un porc, un nesimţit, un bădăran, o conservă căreia i-a trecut termenul, un blea, un vagabond, un shit, un fucking shit…". Spre deosebire de Goluboie salo ("Grăsimea albastră") a lui Vladimir Sorokin, romanul lui Alexandru Vakulovski însă nu a fost aruncat la budă şi nu a fost incendiat în pieţe, aşa cum au procedat locuitorii oraşului Moscova cu romanul scriitorului rus de scandal. Să fie vorba despre faptul că cititorul nostru este mai cult? Oare aceasta să fie explicaţia? Sau este vorba de altceva. De exemplu, de faptul că cititorul de carte română este mai pasiv decît cel rus, iar faptul de cultură nu are pentru el o rezonanţă socială, aşa cum o are pentru cititorul de carte rusă. Oricare ar fi explicaţiile, nişte asemănări între indignarea cititorului nostru şi cel rus există. Ambii au protestat împotriva folosirii de către autori a limbajului licenţios. Ambii consideră că literatura este un domeniu aparte, un teritoriu al sensibilităţii şi frumosului. Foarte mulţi cetăţeni indignaţi de utilizarea limbajului indecent nici măcar nu au citit cărţile respective. Dar nu asta-i problema. Buba e în altă parte. Oare cît de justificată este această revoltă a cititorului faţă de folosirea cuvintelor mai "deocheate şi mai pipărate", aşa cum le-au numit ei? Despre romanul lui Vladimir Sorokin nu aş vrea să mă pronunţ aici, fiindcă aceasta ar fi o altă discuţie care ar trebui construită în jurul relaţiei dintre indecenţă şi comercial. Or, este clar din capul locului că romanul lui Alexandru Vakulovski nu este unul de "consum curent". Limbajul licenţios pe care-l foloseşte romancierul basarabean stabilit (cel puţin, deocamdată) la Cluj poate fi raportat mai degrabă la tradiţia prozei "negre" americane, a postmodernismului sumbru, aşa cum se manifesta acesta, de exemplu, în romanul Visul american, dar nicidecum la literatura de consum. Poetul şi eseistul Alexandru Muşina însă a mers chiar şi mai departe, decretînd romanul lui Alexandru Vakulovski "manifest al tinerilor furioşi români". Afirmaţia este extrem de tare: trebuie să recunoaştem. Nu credem că Alexandru Muşina a făcut-o fiindcă este editorul romanului şi pentru a contribui la succesul de librărie al cărţii. Cunoscîndu-l pe domnul Alexandru Muşina un om sincer şi deschis, credem că afirmaţia sa poate fi luată în serios.

După ce citeşti romanul, această afirmaţie pare şi mai veridică. Prin grila furiei poate fi justificat şi limbajul lui Alexandru Vakulovski. Duritatea lui este o expresie a furiei faţă de structurile sofisticate şi osificate ale societăţii. Este ridiculizată atît societatea moldavă, cu toate structurile ei birocratice, cum ar fi vama, de exemplu, cît şi cea română. Instituţia care se ocupă cu evidenţa şi controlul asupra intrării şi ieşirii din ţară a mărfurilor capătă nişte conotaţii monstruoase în romanul lui Alexandru Vakulovski. Ea este, în cele din urmă, un simbol al statului Republica Moldova, aşa cum Universitatea este o metonimie pentru o Românie terifiantă. Iar Profesorul este faţa inumană a ambelor societăţi. Naratorul din romanul lui Alexandru Vakulovski nu este un declasat. El este prins în iureşul unor întîmplări odioase. Este integrat unui mediu care se droghează şi se alcoolizează. Dar, după cum se va vedea şi în finalul cărţii, intenţia sa este de-a scăpa din această mocirlă de subsol (socială). Tendinţa personajului principal este spre redempţiune. Efortul său se configurează în jurul încercării de-a ieşi din această cloacă.

Aceasta ar fi o dimensiune a cărţii. Dar mai există şi alta. Este vorba despre filiera biografică pe care o explorează prozatorul, astfel încît multe personaje pot fi recognoscibile. Călugărul Baston este unul dintre aceste personaje "luate" din viaţă. Acest lucru însă nu ştirbeşte valoarea cărţii. Ba chiar, dimpotrivă. Veridicitatea ei este produsul unei realităţi underground, care există cu voia sau fără voia noastră. Personajele din carte sînt oameni care pot fi întîlniţi în crîşmele îmbîcsite de fum.  Dramele lor apar şi în acest roman. Faptul că romanul valorifică jurnalul este un alt atu al său. Dar romanul lui Alexandru Vakulovski nu poate fi identificat jurna­lului pe care-l trans­cende. Călugărul Baston din nara­ţiune totuşi nu e călugărul Baştovoi retras  la o mănăs­tire din nordul Moldovei. Între personajul din carte şi călugărul Savatie e o distanţă foarte mare. În primul rînd, deoarece întîmplările călugărului Baston sînt integrate unei structuri narative complet diferite de destinul călugă­rului Savatie. Şi apoi, dimensiunea biografică este doar una dintre componentele romanului, şi nici măcar nu este componenta lui centrală, fiindcă Alexandru Vakulovski construieşte totuşi un univers fictiv postmodern, în care funcţionează alte reguli decît în jurnalul propriu-zis.