|
Apariţia la editura Polirom din Iaşi a romanului Circul nostru vă prezintă, semnat de tînărul prozator Lucian Dan Teodorovici, constituie fără nici o exagerare un eveniment. Cartea prezintă marele avantaj că poate fi parcursă şi de cititorii mai puţin familiarizaţi cu estetica romanului modern. Literatura a devenit de mai multe decenii locul de întîlnire al elitelor. Autori de elită scriu într-un limbaj de elită cărţi pentru cititori de elită.
În ceea ce-l priveşte pe Lucian Dan Teodorovici, căruia nu-i sînt deloc străine numeroasele artificii narative moderne, multe dintre temele obsesive ale literaturii îşi găsesc o cu totul altă reprezentare. Astfel, putem considera ca supratemă a romanului sinuciderea, dar aceasta este scoasă de sub presiunea obişnuitei sale gravităţi.
Eroii romanului nu au nume, dar sînt bine individualizaţi cu ajutorul unor atribute caracterizatoare: amicul băutor de whisky, prietenul cu bretele portocalii, amicul seminarist, fosta iubită, fosta vecină. Mai există şi alte personaje mai puţin individualizate: ţiganii din tramvai, prostituata, ceferistul, asistenta de la dispensarul medical. Această modalitate de numire a personajelor sale a mai fost experimentată de autor şi în primul său roman Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi apărut în anul 1999 la editura Outopos. Acolo pot fi întîlniţi eroi precum "prietena mea hippy", "prietenul meu bunduc şi pistruiat" sau naşa cea îndrăgostită de un extraterestru. Toţi aceştia alcătuiesc un climat ce se suprapune perfect cu realitatea românească a zilelor noastre. Dar cotidianul nu este o temă şi nici un pretext pentru analiză, deşi se simte şi o anumită aplecare spre observaţia de tip realist. Cotidianul este pur şi simplu un cadru în care personajele evoluează cu naturaleţe, în pofida preocupărilor bizare pe care le au. Însă cum altfel ar putea ieşi în evidenţă absurdul dacă nu printr-o aşezare a acestuia în aceeaşi ecuaţie cu firescul, cu naturalul.
Personajul narator este în permanenţă în aşteptarea impulsului sinucigaş care însă nu vine niciodată. Majoritatea personajelor filosofează pe această temă într-un mod rudimentar, actul în sine este căutat, explicat şi experimentat doar în partea lui pregătitoare. Absolut memorabilă este scena în care unul dintre protagonişti încearcă să se sinucidă prin ingurgitarea unei cantităţi uriaşe de whisky. Interesant este faptul că potenţialul sinucigaş are nevoie de martori care să-i supravegheze alunecarea spre moarte. Dar actul nu se produce deoarece, în mod accidental (sau nu), găleata plină cu băutură scoţiană de cea mai bună calitate se varsă şi protagonistul nu mai are bani să-şi procure alta. Romanul, în afara faptului că are o structură foarte bine conturată, este o culegere de scene memorabile, punctul de greutate lăsîndu-se parcă aşteptat în fiecare secvenţă. De aici se poate trage concluzia că Lucian Dan Teodorovici îşi construieşte fiecare capitol după tehnica alcătuirii actelor unei piese de teatru. De fapt şi titlul romanului sugerează acest lucru. Circul este al acelora care, cu migală, îşi pregătesc ieşirea din scenă printr-o moarte inedită, spectaculoasă, intermediată de un anumit "hazard anticipat". Titlul mai poate fi explicat şi printr-o anumită incursiune în biografia personajului narator. Acea snoavă despre omul-pasăre care o zi zboară, o zi nu, dar care, în realitate, nu zboară niciodată are o însemnătate cu atît mai mare cu cît aceasta este plasată într-un context care nu atrage iniţial atenţia; prin comicul de situaţie orice urmă de gravitate dispare. Personajul narator este egal în mare măsură celorlalte, deşi are ceva în plus. El vînează situaţiile cele mai bizare şi se înconjoară de histrioni. El însuşi este un histrion aflat în căutarea altor indivizi asemeni lui. Omul-pasăre nu zboară azi, adică impulsul sinucigaş întîrzie să apară. Acţiunea romanului începe pe pervazul unei ferestre şi se termină într-o locomotivă veche dezafectată. Şi între aceste două puncte există o legătură foarte solidă. Sinuciderea nu are loc nici prin aruncarea de pe pervaz, nici prin spînzurarea de cele "două bucăţi lungi de fier care dau locomotivei un aspect ciudat, de pasăre uriaşă, cu aripi scheletice roase de vînt". Scena de final, cînd se încearcă sinuciderea în tandem, poate fi interpretată ca o forţare a hazardului. Dar de data asta cineva într-adevăr îşi doreşte să moară, nu doar să-şi contrazică imaginea de diletant într-ale sinuciderii cum s-ar putea înţelege la prima vedere. Este vorba despre "amicul cu bretele portocalii", autorul unui scenariu foarte atent elaborat pe care, în final, din laşitate sau nu, îl modifică. Scena de încheiere a romanului este scrisă cu minuţiozitate. Ea reorganizează secvenţele principale şi le amplifică sensurile. Omul-pasăre pare acum un infirm, o caricatură a ceva ce s-a dorit a fi senzaţional. Aripile sale sînt la fel de nepotrivite şi inutile precum cele două ţevi de care pînă la urmă nimeni nu atîrnă.
|
Şerban Axinte
Inapoi la cuprinsul numarului