|
"Mă aflam dinaintea unei oglinzi care se pietrifica sub ochii mei. Uimit, am văzut-o transformându-se în zid. Ulterior, n-am mai simţit nevoia să caut alt răspuns în faţa destinului. Nu poţi fugi de tine însuţi nici măcar când o vrei cu tot dinadinsul. Sau mai ales atunci."
(Octavian Paler – "Deşertul pentru totdeauna")
Inocenţa se apără cu pumnii. Cu braţele, cu dinţii, cu trupul. Cu trupul căzut în timp şi cu a sa zvârcolire perpetuă. Eugenia Bulat încearcă, de fapt, să atingă nordul originar al moralităţii (mă gândesc la moralitatea legată de norma etică, de ethos prin urmare şi de toate implicaţiile etimologice pe care vocabula aceasta le atrage) prin părăsirea sau, mai precis, prin anihilarea unui sud al asfixiei spirituale. Evadarea poetei, evadare devenită, iată, simptomatică este, în realitate, o tentaţie a normalităţii. Închisă în contingenţă ca într-o presă metalică, Eugenia Bulat începea precipitarea în poezie, mutarea în poezie, acolo unde găseşte aerul rarefiat al înălţimilor spirituale, perfuzia unui trup obosit. Viscerele ei au fost înlocuite cu bucăţi de poezie. Trupul, tatuat cu vocalele zborului către "liman" (pentru că limanul nu este aici un spaţiu al întinderilor orizontale, ci este dezvoltat pe verticală, este sculptat de un creator al hieratismelor) pătrunde în repaosul lirismelor. Poezia Eugeniei Bulat este, în fond, asemenea unui batiscaf. Un batiscaf care taie două spaţii diametral opuse: pe de o parte, unul al onticului, vâscos, nesigur, spaţiu al incertitudinii, al întâmplării şi accidentelor, pe de altă parte, o dimensiune a poeticului, echilibrată, zonă a susurului heraclitian, a colmatării şi homeostazei. Batiscaful poetic pe care îl inventează scriitoarea este vehiculul în care îşi transportă trupul-suflet între două lumi maniheist dispuse: de o parte, teluricul, de cealaltă, cerescul. Bineînţeles, ambele dimensiuni sunt metaforic aproximate. Drumul batiscafului poetic este traiectoria dintre identitate şi alteritate sau, altfel spus, şamanismul alterităţii: ieşirea temporară din alteritate prin recuperarea iluzorie a identităţii, a centrului şi, artificios, a adevărului. Poezia Eugeniei Bulat nu este nici meditativă, nici gnoseologică, nici neoromantică, cum afirmă Mihai Cimpoi (în literatura română, accese neoromantice a avut, cred, numai Macedonski), nici modernă. Este însă o poezie care vizează epopeicul secundei ce se topeşte în aer. Nu este nici o poezie politică, cum s-ar putea lesne invoca. De altfel, conceptul de poezie politică rămâne o impostură în măsura în care politicul se identifică cu socialul, cu istoria trăită şi devenită confesiune. Eugenia Bulat scrie epopeea unui măcel spiritual. Trans-scrie, în realitate, prin meticuloasă mediere poetică, o realitate a consubstanţialităţii. Însemnările ontologice sunt însoţite de accente reflexive. Eugenia Bulat imprimă onticului – vorbim de un ontic al cataclismelor, ontic dostoievskian al meselor murdare care, cine ştie, până nu demult au fost altare -, o ortopedie a moralităţii. Moralitatea trebuie înţeleasă ca spaţiul reprezentabil poetic şi ontic transpozabil unde se intersectează punctul cel mai jos al lumii divine cu punctul cel mai înalt al umanităţii (Andrei Pleşu – Minima moralia). Este aşadar intervalul existenţial unde deescul fuzionează cu umanul. Spaţiu în care, îndrăznesc să afirm, pare să se dezvolte şi poezia Eugeniei Bulat. De la Putna mi-e drumul şi până la Stalactite, poezia Eugeniei Bulat a rămas egală cu sine, s-a dezvoltat asemenea unui imbroglio din sânge, versuri şi carne în jurul unei singure obsesii: evadarea. Această obsesie care poate lesne fi numită şi pasiune a eliberării, invocă, poate mai mult decât orice altceva, spaţiul moralităţii. Julien Benda pune în discuţie următoarea dilemă poetică: "Poeţilor nu trebuie să li se ceară separarea operei de propriile pasiuni; acestea, pasiunile, sunt substanţa operei, iar singura întrebare importantă este dacă fac poezie pentru a-şi exprima pasiunile sau dacă sunt în căutare de pasiuni pentru a face poeme." (Julien Benda - "La trahisson des clercs"). Uşor de înţeles că cei care caută pasiunile riscă un eşec bivalent: ontic şi poetic, pe când cei aflaţi în "empireul" pasiunilor consacră tumultul onticului prin dublarea lui poetică. Este cazul Eugeniei Bulat, care nu inventează empiricul pentru a-l "pansamenta" mai apoi poetic, ci care dă brânci vieţii în arterele încinse ale poeziei. Poezia Eugeniei Bulat este spaţiul unde realitatea este tranşată şi transformată în idealitate. Poeta dă naştere unui lirism al confesiunilor febrile, precipitate, străbătute de frizonul revoltei. Mihai Cimpoi greşeşte a doua oară. Nu, Eugenia Bulat nu doreşte să fie, în fine, nu este doar un spirit justiţiar. Travaliul ei poetic are conotaţii mult mai profunde. Dimensiunea impulsului justiţiar este, dacă nu riscantă şi înşelătoare, un concept cu totul relativ, desprins de definiţia poeziei. Poezia nu este tribunal, iar dacă ea acuză, o face la modul exclusiv ideal. Sau cel puţin invocă idealitatea. Poezia Eugeniei Bulat este o poezie a dreptăţii. Prin dreptate trebuie înţeleasă sinteza platoniciană între cele trei virtuţi cardinale: cumpătarea, curajul şi înţelepciunea, cărora li se adaugă în chip complementar (Diogenes Laertios - Despre vieţile şi doctrinele filosofilor). Or, dreptatea, în accepţiunea platoniciană este starea de echilibru sufletesc, un acord care este în sine şi pentru sine şi care domină printr-un soi de invariabilă armonie a lăuntricului. Într-un mod cu totul aparte, Eugenia Bulat îmi evocă răzvrătirea Antigonei. Or, Antigona nu era un spirit justiţiar în sensul juridic al cuvântului. Vă propun o scurtă re-amintire reflexivă a mitului eroinei: Antigona, fiica lui Oedip, îşi însoţeşte tatăl în Atica până când acesta cade pradă furiilor. Reîntoarsă la Teba, asistă la uzurparea tronului tatălui ei de către propriul unchi, Creon. Pentru că se îngrijeşte de trupul fratelui ei Polinice, Antigona este condamnată a fi îngropată de vie de către Creon. Dar preferă să îşi ia singură viaţa. Cu ea moare şi Hemon, logodnicul Antigonei şi fiul lui Creon. Re-amintirea legendei trebuie să fie alegorică: Antigona este, cum am spus, poeta, Creon, încarnarea puterii, iar Polinice patria sau ideea de patrie. Numai că poeta îşi ia altfel viaţa: prin poezie. Ea se sinucide în poezie, se îngroapă în ea. Poezia este pumnalul care străpunge inima suferindă a poetei, iluzia Evadării. Aici, în poezie, plânsul realităţii încetează, iar lacrima se transformă încet-încet în zid: "sarea aceasta/ neplânsă/ cu ultimul cerc/ strangulant/ gâtu-mi cuprinde" (Stalactită). Structura stalactitei este un simbol dispus în spaţiu. Ea evocă, astfel încremenită, geografia lacrimii. Stalactita este ipostazierea perenă a plânsului. Este lacrima devenită mit. Fuga în spaţiul poetic este fuga dintr-un ontologic-Sodomă-şi-Gomoră. Repetă însă acelaşi arhetip al regretului. Stăpânită de amintirea unei cetăţi bântuite de duhurile înstrăinării, scriitoarea se înstrăinează la rândul ei prin contemplarea devenită paravan al organicului, împietrire. Kafkiană ispăşire a unei posibile vine, în măsura în care zona potenţialităţii este echivalentă cu actul ontic în sine. Participă în fond la un proces absurd: proces al falşilor vinovaţi-proces al falşilor inocenţi. Eugenia Bulat îşi conştientizează naufragiul. Rămasă pradă poeziei, o transformă treptat în mormânt, în colivie a cărnii. A devenit un izvor secat, s-a transformat în stâncă, asemenea Niobei. Se retrage prin urmare (să fie vorba numai de un scurt repaos?) în mormântul poeziei, în turnul de fildeş al propriei idealităţi. În raport cu propriile proiecţii, realitatea pare acum desuetă, frizează ridicolul. De aici, din nordul poeziei nu i se va putea răspunde decât cu un amestec bizar de ironie şi regret: "Rochie retro,/ viaţa mea,/ atârnă cuminte/ în spaţiile/ unui vechi/ şifonier/ (...)/ râde mut/ universul de noi" (Panta rhei). Totul pare însă să se transforme în stâncă. Niobe cuprinde realitatea asemenea unei epidemii. Fiinţa îşi încetineşte suflul, se apropie poticnit de un soi de paseism anorganic: "O moleşeală e-n tot,/ o indefinire/ ca înainte de facerea lumii". Acest nivel pre-ontologic anunţă însă marele cataclism ontologic, ameninţă cu o erupţie a morţii, prefigurează apocalipsa: "Ameninţată/ e viaţa/ de coagulare." (Apocalipsă sangvinică). Poezia, suprem refugiu din realitate, înregistrează la rândul ei evadările fiinţei. Evadări în "chimeră" bunăoară, în somn. Viaţa este un câmp de bătaie, un duel al voinţelor. Scufundarea în somn e retragerea temporară în adâncul tranşeelor, e iluzorie implozie a eului. Poeta se afundă în somn ca într-o spovedanie, ca într-o viaţă suplimentară: "M-arunc în el,/ voluptuos/ ca un astmatic/ la perna-i/ cu oxigen" (Somnul). Or, somnul, în măsura în care echivalează cu abdicarea de la ontologic, devine consolatoare sinucidere şi izbăvire. Câmpul de luptă rămâne pustiu. Poeta se transformă în stană de piatră. În curând va fi Niobe: "Gata,/ m-am sinucis,/ reuşesc să-nţeleg/ şi cad abrupt/ pe funiile/ vechiului ring." (Somnul) Ring în care până nu demult fusese un "nebun arbitru". Evadarea este însă artificiu, iluzie onirică, pentru că "în dimineaţă/ o mie de arcuri/ m-aruncă/ spre centru". Acest volum înregistrează un adevărat complex al înfruntărilor, prezenţa ringului frizează obsesia-pasiune. Raportată însă la mirajul evadării, realitatea îşi pierde sensul şi devine res, lucru înecat în măruntul joc al nudităţii ontologice. Cade pradă gâlgâitului ceţos al intervalului şi nesiguranţei: "în această gară bolnavă,/ pe acest peron improvizat,/ lângă ucigaşe şine de tren", în fine, pierdută iremediabil în "ringul acesta/ bizar" (Peron de tranzit). Poeta se confruntă cu un fals dualism, cu un dualism impus, cu un caricat dualism-politică de stat: "între Ţară şi Est". Alegerea e o alegere inventată şi nefirească. Absurdă de-a dreptul. Se vede nevoită ca, odată alăturată propriei identităţi, posedându-şi identitatea în mod legitim, să aleagă superficios între identitate, de acum irevocabilă ontic şi o alteritate-artizanat. Acest "între" se rezumă, în cele din urmă, la spaţiul superfluu al sofismului identitar. După ce a purtat o nouă luptă, cedează încă o dată refluxului orfic "şi mă-ngropai/ în visul pruncului/ ca-ntr-o salvare." (Sincopă). Poeta regizează un fel de sfârşit al vieţii. Transformă poezia în priveghi al înscenatei sale metamorfoze; "Era inutil să insist:/ mă dizolvasem total/ în pulsul/ adâncurilor" (Exod vegetal). Poeta se precipită în toropitoarea senzaţie a sfârşitului. Jertfită, ea a forţat în fond un salt în transcendent, s-a mântuit prin poezie: "cred cu adevărat/ că sunt mielul/ lui Dumnezeu". Credinţa este o plasă aruncată peste realitate, un tifon îmbibat cu formol sub anestezia căruia realitatea devine pâcloasă. Sentimentul tragicului se schimbă, prin urmare, după ce i s-a aplicat filtrul unei astfel de izbăviri, în voluptate. Îşi ascunde aripile în spatele glonţului de argint. Lupta devine misionarism, împlinire a credinţei, asistare a adevărului. Va reveni astfel în ringul terorii, în mijlocul măcelului, în faţa lui "Creon": "Să ştii/ că abia azi/ am înţeles:/ îmi place tranşeea mea,/ la ea am să revin" (Certitudine). Admite astfel că orice evadare este, în sine, numai o iluzie. Marea încercare, imersiunea în neantul Fiinţei, au loc în ring, pe câmpul de luptă. Renunţă de aceea la eresul exodului spre a se întoarce în trup, se întrupează pentru a-şi împlini destinul. Sacrificiul ei are nuanţe biblice. Pătrunde în sine ca într-un ochi de apă, ca într-un vertij, ca în Infern. Se reîntoarce la sine pentru a pătimi. Suferinţa a devenit acum "dureros de dulce". Fiecare cuvânt este ca un piron înfipt în palme, din ce în ce mai adânc, fiecare murmur este o răstignire. Singura finalitate a lepădării este reîntoarcerea în suferinţă: "În fiecare zi/ mă lepăd de sine/ şi,/ în numele vieţii,/ păşesc în uitare/ spre oameni./ Când cocoşii cântă/ a treia oară,/ strâng cuiele-n palme/ şi pe dâra de sânge/ mă reîntorc/ în trupu-mi" (***). Poeta se pierde în sinele-poezie, se zideşte în text. Revine în ringul ultimului duel. Revine la duelul Logosului.
|
Andrei Poamă
Inapoi la cuprinsul numarului