O scrisoare pentru Florin Mugur

"Voi scrie un vers, cînd voi fi liniştit"

George Bacovia

Prin Scrisori de la capătul zilelor de Florin Mugur, Editura Compania, Bucureşti, 2002 (ediţie îngrijită de Mircea Iorgulescu cu concursul nemijlocit al lui Petru Romoşan şi al Adinei Kenereş), ni se oferă un remarcabil exemplu de prietenie literară. O prietenie care transgresează timpul, memoria şi moartea, o prietenie dincolo de interesul imediat, dincolo de perversa şi extravaganta afecţiune faţă de un individ peste care "unii, vai! aştern vălul uitării". O dovadă sinceră a ataşamentului pentru un nume al vieţii noastre literare şi pentru o persoană despre care, într-adevăr, ştim prea puţin, dar care, înainte de toate, a fost admiratul, controversatul, dificilul Florin Mugur (n. Mugur Legrel, 7 febr. 1934 – 9 febr. 1991), scriitor român de origine evreiască, redactor la Cartea Românească, în sfîrşit, om marginalizat de moartea prematură a soţiei, de nevroze, de complexe, de bolnăvicioasa agitaţie postrevoluţionară, de propriul mod de a-şi concepe viaţa.

Avem de citit şi de trăit 23 de epistole, scrise în perioada 1 febr. 1989 – ianuarie 1991 şi adresate prietenilor intelectuali refugiaţi din România lui Ceauşescu. E vorba de Virgil Duda, Leon Volovici, Mircea Iorgulescu, Norman Manea, Lucian Raicu şi Sonia Larian.

Util de urmărit destinul din ce în ce mai insuportabil pe care îl poartă, în însingurarea lui, un scriitor pentru care "unul din eroii principali ai vieţii (…) a devenit cutia de scrisori". 1989 e anul în care ia o decizie care îi va administra, cu puţine schimbări de direcţie, ca să nu zic de nuanţă, conştiinţa. Gîndul sinuciderii, determinat de trecerea în nefiinţă a Iuliei (Iulia Legrel, n. Wolfthal, 1 ian. 1933 – 1 iul. 1989, soţia poetului), e soluţia oricînd mîntuitoare pentru absurdul cotidian al existenţei. Departe de a fi "în stare să lupte împotriva singurătăţii", Florin Mugur recurge la o sinucidere lentă, la încetinirea ritmului, la abstinenţa de a trăi viaţa de zi cu zi. Rutina e cea care îngroaşă zidul absurdului, dar şi plicul pe care îl trimite, cu regularitatea aritmiei, amicilor săi. Scrisul constituie, în această perioadă, o modalitate de reînviere a unei lumi care a dispărut, lumea "minutelor fericite" ("un minut fericit" – specie a poemului născocită de Florin Mugur) care umpleau cu sens orele inerte ale cadranului realist-socialist. Revoluţia va transforma însă rutina într-un sentiment al libertăţii. Nu atît libertatea de exprimare va fi cea care îl va scoate pe poet din apatie, cît faptul că non-sensul propriei existenţe ar putea dobîndi sensul unei existenţe colective. "Iluzia unei simpatii" între scriitori, ce s-a înfiripat îndată după evenimentele din decembrie, se preschimbă curînd într-o "exacerbare a egoismului" care înlocuieşte "euforia". "Uriaşa izolare colectivă" e dislocată de "singurătăţi izolate care nu comunică", iar redactorul Cărţii Româneşti îşi pune tot mai multe întrebări le­gate de opera sa. Se autointitulează, ironic, "cel mai important poet evreu din România", mărturiseşte credinţa tînărului Mugur Legrel în idealurile socialismului, binecuvîntează gafele care l-au scos din regimul canonic al certitudinilor (căci "certitudini au numai idioţii") şi hotărăşte să-şi dilueze plictisul (şi contul bancar) cu o îndelung visată călătorie la Paris. Parisul îi fortifică moralul, întrucît are de văzut pe cei care stau la capătul scrisorilor sale. Mai e ceva de scris totuşi pînă la celălalt capăt şi, la revenirea în ţară, Florin Mugur se reapucă de corespondenţa pe care nu o poate substitui nici un fel de întrevedere "pe viu". Tot atunci, întocmeşte o listă cu "opţiuni". În realitate, o ierarhie a calităţilor care ar face posibilă apropierea dintre sine şi confraţii săi în ale scrisului: 1. Prietenia; 2. Valoarea literară; 3. Valoarea morală; 4. Convingerile politice. Nu este greu de văzut că, la noi, grupările şi, mai cu seamă, regrupările s-au făcut, în cel mai bun caz, după exact scara inversă a calităţilor, cam sămănătoreşte. Lupta cu sentimentul din ce în ce mai acut al morţii ("Se adună încetişor, peste mine, pămîntul" şi "Nu sînt mort, nu sînt mort, nu sînt mort – încerc să mă conving singur") nu îl privează pe poet de simţul critic şi chiar profetic al realităţii: "Bucureşti (…) oraş despre care nimic nu am a vă spune – o invazie de lichelism liber, de minciună liberă, de anticomunism şi de şovinism libere care nu izbutesc să fie contracarate de puţinele momente de luciditate necomunistă (nu neo, ne – aici stă esenţa: nici anti, nici neo, ne! ) (…)". Mai speră să scrie o carte despre tatăl său, Leon Legrel, ziarist din presa ţărănistă a anilor ’30, dar …"totul stă" şi soluţia cea mai bună pentru un toxicoman şi nevrotic ca el pare a fi o "moarte-n somn". Lucru care, probabil, s-a şi întîmplat (nu se poate stabili dacă voluntar sau nu) în data de 9 februarie a anului 1991.