Sfîrşitul intelectualilor? (Discuţie cu Jacques Julliard şi Michel Winock)

ESPRIT: - Jacques Julliard şi Michel Winock, prin lucrările dv., în special cu Dicţionarul intelectualilor (Seuil, 1996), aţi prezentat cu o mare claritate Secolul intelectualilor, ca să reluăm titlul lui Michel Winock (Seuil, 1997). Vrem să abordăm cu dv. faza cea mai recentă a istoriei intelectualilor, probabil cea mai greu de descris. Istoria secolului arată că se ajunge la un sfîrşit de ciclu între 1979 şi 1981: întîlnirea lui Sartre şi Aron în favoarea lui boat-people (1979), moartea lui Sartre (1980), ajungerea stîngii la putere (1981) au însemnat o schimbare de eră: începînd cu aceste date, ieşim din epopeea istorică şi intrăm într-o eră democratică  mai liniştită. Ce devine intelectualul în acest context? Avem impresia cã el se eclipseazã în perioada 1980-2000. Pe scurt, trebuie sã stabilim actul de deces al intelectualului... şi să procedăm la autopsie?

Jacques Julliard: - Mi se pare că trebuie să revenim asupra periodizării general admise care presupune că a existat o epocă de aur a intelectualilor. Această periodizare propune mai întîi o preistorie dominată de figura lui Voltaire, o perioadă intermediară care corespunde sec. al XIX-lea, asupra căreia ne vom opri  doar pentru a semnala lucrările lui Paul Benichou, şi epoca de aur care se întinde de la afacerea Dreyfus pînă la moartea lui Sartre. S-a convenit în general ca această epocă să fie numită perioada "angajamentului". Lucru după părerea mea complet absurd, pentru că noţiunea modernă de intelectual presupune oricum angajamentul. Nu vorbesc de intelectual în sensul general al termenului, despre care Raymond Aron a arătat în Opiumul intelectualilor că e produs de orice societate pentru că are nevoie de scribi, preoþi, experþi... Dar în sensul care ne interesează pe noi aici, intelectualul nu poate fi disociat de angajament, dacă ne gîndim la Hugo, Lamartine, Chateaubriand, Toqueville...

Perioada care ia sfîrşit spre 1980 nu e o epocă de aur, ci o paranteză. Angajamentul în cursul acestei perioade semnifică în fapt angajamentul de partea unui partid. Iată ce-l particularizează. Problema angajamentului se pune în aceşti termeni de la revoluţia rusă la prăbuşirea speranţelor puse în comunism. Trăsătura permanentă a angajamentului ia o formă particulară în timpul acestei perioade, aceea de supunere faţă de un partid sau faţă de un "tovarăş de drum". Între 1979 şi 1981, intelectualul îşi regăseşte definiţia tradiţională, adică e angajat  în nume propriu în treburile politice. Eşecul angajamentului partizan readuce intelectualul la funcţiunea sa tradiţională, care e apărarea drepturilor omului. Voltaire s-a bătut pentru aceste drepturi. Nu e vorba deci de o invenţie a "noilor filozofi".  E într-atît de adevărat, că titlul care e citat întotdeauna cu această ocazie, La trahison des clercs a lui Julien Benda, le reproşează exact că au dezertat de la apărarea drepturilor omului, adică a universalismului, în profitul valorilor particulare, legate de clasă, naţiune, rasă etc. Mi se pare deci că intelectualul n-a încetat să existe şi că el a regăsit, începînd cu 1980, o funcţie mai specifică decît înainte.

Dacă iluzia dispariţiei intelectualului există, e din cauza altui fenomen: intelectualii din perioada angajamentului partizan erau şi nişte mari scriitori. Exista o confuzie între răsunetul operei lor de scriitori şi eficacitatea operei de intelectuali. De la suprarealişti la existenţialişti, nu lipseau marile nume care s-au impus în republica literelor. Astăzi, nici un scriitor nu joacă un rol major în această republică. Chiar din contră, astăzi sînt desemnaţi prin termenul de intelectual autori care şi-au sacrificat opera în profitul funcþiei lor de intelectuali. În concluzie, intelectualul trecutului opereazã un transfer de competenþã ºi de notorietate ale propriei opere (literare, filozofice, artistice...) în domeniul politic, în timp ce intelectualul contemporan se situează dintr-o dată în domeniul politic; opera lui n-a fost la început decît un pretext, un marcator. Dacă noii filozofi trebuie să rămînă în istorie, aceasta va fi pentru acţiunea lor în favoarea drepturilor omului, şi nu pentru opera lor, adesea foarte palidă. Sentimentul de sfîrşit al intelectualilor vine mai degrabă din constatarea că nici unul dintre ei nu exercită acest soi de magistratură literară şi artistică care era cea a suprarealiştilor  sau a existenţialiştilor.

Paradoxul perioadei este că, prin închiderea parantezei, în loc să-şi piardă influenţa, intelectualii şi-o recapătă. Rolul în creştere al media în viaţa intelectuală e vizibil. Troţkiştii, vechii revoluţionari, noii filozofi sau militanţii de profesie ştiu să le mînuiască mai bine decît Camus-ii sau Sartre-ii perioadei anterioare. Media n-au consumat niciodată atîţia intelectuali. Nu există eveniment asupra căruia să nu fie consultaţi. Repetitivitatea intervenţiilor lor dăunează, de altfel, solemnităţii magisteriatului lor.

Totuşi, mi se pare că eficacitatea lor e în creştere. Sînt constrîns să amintesc că Sartre n-a avut, practic, nici o influenţă asupra politicii timpului său. Nu vorbesc de dezbaterea intelectuală, în care rolul său a fost eminent. Dar care a fost eficacitatea lui ca intelectual angajat, inclusiv  în războiul din Algeria? Nu mai vorbesc de angajamentul lui de partea partidului comunist, care a fost atît de contraproductiv încît azi toată lumea vrea să-l escamoteze. Cînd Sartre a încercat să creeze un partid, PDR, acesta a fost un eşec imediat. Sartre a demonstrat într-un mod definitiv că ideea de a constitui un "partid al intelectualilor" era o iluzie. Trebuie să avem luciditatea să o recunoaştem. Dar dacă spun că intelectualii au avut mult mai multă influenţă în soluţia iugoslavă decît în cea algeriană, toată lumea se arată uimită. De ce? Pentru că evident Bernard-Henri Lйvy nu e Sartre: nu are aceeaşi operă în spate. Putem vorbi, finalmente, de o profesionalizare a intelectualilor din epoca noastră, comparativ cu intelectualul generalist al celei precedente.

Un raport complex cu media

Michel Winock: - Eu nu cred în sfîrşitul intelectualilor, dar am asistat, de vreo 20 de ani încoace, la o schimbare a tabloului. E adevărat tot ce a spus Jacques Julliard despre retragerea intelectualului partizan, pe care Benda l-a denunţat încă din 1927. Dar eu aş vrea să insist asupra altui fenomen: paralel cu faptul că  nu mai vedem "mari intelectuali", de genul lui Sartre, asistăm la o intelectualizare destul de accentuată a vieţii politice, la banalizarea atitudinii intelectuale. Dacă veţi compara ce era Le Monde în anii '50 cu ce a devenit el azi, veţi fi şocaţi să constataţi puţinătatea intervenţiilor intelectuale în coloanele ziarului lui Beuve-Mery şi supraabundenţa lor sub direcţia lui Colombani. În fiecare zi, Le Monde (dar şi Liberation) ne oferă profesiuni de credinţă, proteste argumentate, analize şi indignări, venite din partea profesorilor, inginerilor, medicilor, funcţionarilor, cadrelor asociate la sindicate etc. - ca şi cum funcţia intelectuală s-a democratizat, nemaifiind terenul scriitorilor şi filozofilor recunoscuţi.

Astfel că putem discuta termenul "profesionalizare" folosit de J. Julliard. Există, pe de o parte, profesionalizare în sensul pe care‑l înţelege el: indivizi reputaţi ca "intelectuali", nu pentru opera lor, ci pentru că au asediat cîmpul politic în favoarea mediatizării societăţii (cele 12 sau 15 nume care revin mereu printre invitaţii radiourilor şi televiziunilor); dar, pe de altă parte, observ această nevoie generalizată de "a lua cuvîntul" din partea unui mare număr de oameni, adesea necunoscuţi, pe marginea chestiunilor de tot soiul. Există,  după părerea mea, o diseminare a comportamentului intelectual; diseminare care înlocuieşte polarizarea de altădată: această evoluţie e, cu deosebire, cea care face să se vorbească de un "sfîrşit al intelectualilor".

ESPRIT: - Să revenim la problema mediilor. Camus, Aron şi Sartre au făcut, şi bine, jurnalism. Nu le ignorau deci. Diferenþa pare sã rezide în tipul de intervenþie pe care intelectualul este invitat s-o aibã în presã: rãspunzînd la o solicitare, el trebuie sã accepte o regie a discuþiei pe care n-o cunoaºte... Este invitat, de exemplu, să intervină plecînd de la o polarizare a poziţiilor care nu corespunde adesea nici unei realităţi decît ideii pe care o au jurnaliştii despre geografia intelectuală. Presa e cea care pune în scenă urgenţa dezbaterilor, care dă tonul, care formulează categoriile de intervenþii... într-un mod care aduce, adesea, prejudicii clarităţii schimburilor.

J.J.: - Printre persoanele care joacă un rol important în perioada 1980-2000, în special prin mişcarea pe care a constituit-o în jurul lui, Pierre Bourdieu, orice am spune despre sociologia lui şi despre opţiunile sale politice, a insistat în mod deosebit asupra caracterului pervers al instrumentalizării intelectualilor de către presă şi injecţia lor de manieră artificială în dezbaterile preformate. Iată de ce el refuză cel mai adesea, ceea ce se potriveşte bine cu temperamentul său cunoscut drept neîncrezător, să se implice în dezbateri pe care nu le conduce el. Slăbiciunea intelectualilor "profesionişti", filozofi sau scriitori reconvertiţi la eseistică, este că acceptă să intervină toată ziua-bună ziua. Riscă să devină intelectuali decorativi.

M.W.: - Presa se serveşte de intelectuali mai bine decît intelectualii de presă. Am sentimentul că e o bătălie pierdută. Unul din motive ţine, după părerea mea, de faptul că intelectualii, oameni de condei în general, fie au dispreţuit presa de masă la debutul lor, fie nu s-au prins că aceste medii vor invada totul. Pionierii televiziunii din Franţa nu sînt intelectuali. În momentul în care ea demarează, cei mai mulţi dintre ei o dispreţuiesc. Se ştie că ultimii cumpărători de televizoare s-au recrutat din intelighentsia, cu deosebire la dascălii de şcoală. Televiziunea s-a dezvoltat fără ei, a căpătat anumite habitudini şi, devenită comercială, le impune propriile reguli: intervenţii într-un timp cronometrat, regii adesea groteşti etc. Or, descoperind puterea noilor medii, mulţi intelectuali au acceptat regulile lor de joc. Sistemul de schimb e, de acum înainte, următorul: tu eşti de decor (reiau termenul lui J.J.) în emisiunea mea, iar eu îţi fac publicitate, difuzînd capul şi numele tău. Unii rezistă acestui joc şmecheresc, dar le e greu să reziste legii pieţei, presiunii editorului lor, la recunoaşterea vecinului lor de palier sau a vînzătorului lor de ziare. Instrumentalizarea este adesea cinică: este intervievat timp de trei sferturi de oră un autor care are sentimentul că are ceva de spus, pentru ca apoi, la difuzarea emisiunii, el să descopere că intervenţia i-a fost redusă la 15-30 de secunde, cît să ilustreze ideile realizatorului. Dar cine se revoltă împotriva acestei manipulări? Dacă nu mă duc eu la televiziune, se va găsi altul care să se ducă: ocuparea ecranului a devenit caricatura "ocupării puterii" după Leon Blum.

ESPRIT: - E vizibilă recentrarea intelectualului pe misiunea lui specifică, apărarea drepturilor omului; dar nu e el expus unui altfel de risc, al diluării definiţiei intelectualului? La limită, orice persoană luînd apărarea demnităţii umane - şi, în democraţie, trebuie de altfel să ne bucure acest lucru, nu sînt o minoritate cei care fac acest lucru - poate să se prezinte ca intelectual. Se simte de altfel o glisare  în petiţiile publicate în presă care adună tot felul de semnături, clasate pe categorii socioprofesionale.

J.J.: - Această diluare, evidentă, nu va face decît să se accentueze. De altfel, putem să ne felicităm, pentru că intelectualul e o fiinţă bizară, a cărui legitimitate este rezultatul unui transfer de notorietate sau de influenţă: el transferă în politică o notorietate dobîndită într-un cîmp disciplinar particular. Or, nu poate fi considerată în acelaşi mod funcţia intelectualului într-o societate în care-i poţi număra pe degetele unei mîini cu funcţia lor într-o societate în care numărul lor a crescut considerabil. De ce e în creştere? Nu se văd mereu decît cîteva individualităţi, cei pe care-i numim mari intelectuali, dar dacă, în acord cu Krzysztof Pomian care vorbeşte de "semiofore", propun să definim intelectualul modern ca unul care acţionează nu asupra realităţilor, ci asupra semnelor sau simbolurilor lor, atunci se va putea vedea bine că intrăm într-o societate din ce în ce mai simbolică, în care funcţiile de creaţie sau de comunicare a simbolurilor vor cunoaşte o expansiune continuă. Din acest punct de vedere chestiunea raportului între marii intelectuali, creatori de curente noi, inventatori de sensibilităţi noi, cu toţi cei care se mulţumesc să comunice, să vehiculeze, să repercuteze aceste idei, se pune într‑un mod mai acut. M-am amuzat numărînd intelectualii după criteriile obiective decurgînd din această remarcă, şi am ajuns la concluzia  că în societatea noastră sînt mai mulţi intelectuali decît ţărani. Înainte, intelectualul vorbea în numele universalului; azi vorbeşte în numele unei felii de societate. E destul să amintim analizele lui Kautsky pe marginea situaţiei intellighentsiei de la sf. sec. al XIX‑lea.(Nota 1-"Socialismul şi profesiunile liberale", apărută în 1894 în  Neue Zeit şi tradusă în fr. în le Devenir social de George Sorel, nr.2, mai 1895, şi nr. 3, iunie 1895.)

M. W.: - Am făcut deja aluzie înainte la ceea ce dv. numiţi "diluarea definiţiei intelectualului". Vreau să mă refer la această idee după care misiunea specifică a intelectualului ar fi apărarea drepturilor omului. O idee demnă de apărat, dar fără îndoială reductoare. Se mai aşteaptă de la intelectual să fie un ghid, un luminător. Marii scriitori ai sec. al XIX-lea au fost, chemînd, bătîndu-se pentru libertate, democraţie, Republică, ca să nu mai vorbim de lupta pentru societatea fără clase. Or, eu sînt frapat de slaba reprezentare a intelectualităţii în acest rol. Mă gîndesc în mod deosebit la  construcţia Europei. Aceasta a fost opera politicienilor şi apoi a oamenilor de afaceri: unde sînt profeţii Europei? Existau în sec. XIX: de la Saint-Simon la V. Hugo. Şi în sec.XX? Tăcere! Există fără îndoială motive istorice pentru asta: Europa a început să se manifeste în momentul în care intelectualii erau prinşi aiurea, în lupta anticolonialistă, de problema comunismului, de denunţarea totalitarismului. O Europă cu ceva trivial - facă alţii! Dar această Europă care azi tropăie, denunţată pe bună dreptate ca fiind dominată de economic, nu e ea lipsită dureros de această dimensiune intelectuală, etică, chiar utopică, să spunem, datorită carenţei intelectualilor?

ESPRIT: - Dacă, ieşind din paranteza angajamentului partizan, intrăm într-un nou ciclu al istoriei intelectuale, caracterizat prin diluţia sociologică a noţiunii de intelectual, nu s-ar putea zice că se observă unele moşteniri ale trecutului? E surprinzător să constaţi cît supravieţuiesc vechile reflexe şi uneori vechile iluzii. Hiperpolitizarea care caracterizează sec. XX, adică faptul că orice luare de poziţie este comandată de "mitul adversarului" (nu risc eu să fac jocul adversarului meu adoptînd cutare sau cutare poziţie?),  e fără îndoială mai dominantă pe teren politic, dar nu o găsim transpusă în funcţionarea pe model "clan" a intellighentsiei? Faptul se vede în vivacitatea dezbaterilor din jurul situaţiei algeriene sau iugoslave sau în atitudinea vizavi de SUA. Una din achiziţiile perioadei recente este că intelectualii sînt mai prudenţi: sînt mult mai la obiect cînd abordează chestiunile umanitare, cînd se mobilizează contra SIDA sau a rasismului. Totuşi, se observă că ideea unui magisteriat moral, a unei "puteri spirituale laice" incarnată de scriitor (Philippe Sollers) sau de savant (Pierre Bourdieu) rezistă foarte bine.

Generalizarea funcţiei de intelectual

J.J.: - Trebuie precizat în ce constă sfîrşitul parantezei: esenţialmente în faptul că intelectualii au reluat dialogul între ei. Lucrul n-a durat prea mult. Pierre Bourdieu, de exemplu, a adus o nouă glaciaţiune, prin denunţarea morală a celor care nu sînt de acord cu el. E deci o moştenire a perioadei numite a angajamentului, în timpul căreia Sartre refuza să dialogheze cu Aron pur şi simplu pentru că, independent de interesul reflexiilor sale, era pentru el un "ticălos" şi cu un "ticălos" nu se discută. La sfîrşitul perioadei angajamentului partizan, intelectualii au reintrat în dialog între ei, dincolo de clivajele politice. Pierre Nora fondează acum o revistă care se cheamă chiar Le Dйbat şi care nu afişează vreo ideologie anume. Lucrurile n-au mai rămas la fel,  deşi cei care reintroduc interdicţii morale rămîn, pentru moment, o minoritate.

M.W.: - Se greşeşte, cred, distribuind intelectualul într-un rol unic. El trebuie să continue să fie un observator critic al societăţii: să denunţe insuportabilul, inumanul, injustiţia, care nu sînt eradicate de nici o societate pretins democratică. Intelectualii trebuie - sau măcar unii dintre ei - să aibă o vocaţie de ghid, cum am mai spus. Dar ei trebuie să fie şi un stimulent organic al societăţii democrate. Recent, Madeleine Rebйrioux a criticat sensul pe care l-am dat, în cartea mea, expresiei "intelectuali organici", amintindu-mi de Gramsci. Dar ce înţeleg eu prin misiune organică într-o democraţie, este travaliul intelectual constînd în a da un sens comunităţii istorice şi politice căreia îi aparţinem: a da o raţiune voinţei noastre de a trăi împreună, a ajuta integrarea imigranţilor, a dărui ceea ce pentru unii e un lucru depăşit, adică spirit civic. În războiul petiţiilor din timpul marii greve din 1995 vizînd Securitatea socială a reformei Juppй, mi s-a părut că una dintre ele - cea lansată de Esprit - nu era departe de asemenea preocupare. E posibil ca o diviziune a muncii să fie inevitabilă, că vor fi mereu intelectuali mai critici decît organici, mai negativi decît pozitivi. Rămîne că pot exista şi unii şi alţii în acelaşi timp. Dacă mă refer încă la "intelectualii" (avant la lettre) ai sec. XIX, Lamartine dar şi Hugo sau Quinet, ca să rămîn la aceste exemple, ei erau pătrunşi de această dublă preocupare, să spunem de a condamna înrobirile, regimurile autoritare, conservatismele de orice fel şi, în acelaşi timp, de a pregăti ceea ce ei numeau un "suflet comun", al cărei receptacul să fie Republica. Această sarcină, care nu aparţine doar "marilor intelectuali", ci şi tuturor educatorilor, editorialiştilor din presă, responsabililor cu media, este foarte adesea, mi se pare, uitată sau neluată în seamă. Orice s-ar zice despre fondatorii lui Esprit, despre pertinenţa formulei lor, despre temeiul "revoluţiei (lor) necesare", Mounier şi prietenii lui erau obsedaţi de această nevoie de construcţie în Cetate. Confruntaţi cu individualismul excesiv, cu social-corporatismul, cu deteriorarea sistemului educativ al timpului actual, intelectualii de toate categoriile au de lucru în perspectivă. Politicienii sînt incapabili sã-ºi asume aceastã funcþie civicã, prea preocupaþi de probleme imediate, de circumscripþiile lor, de realegerea lor...

ESPRIT: - Puteţi preciza ce înţelegeţi prin "profesionalizarea" intelectualilor care caracterizează perioada noastră? Trebuie să  vedem aici o nuanţă peiorativă sau, dimpotrivă, beneficiul unei mai mari tehnicităţi a intervenţiilor lor? Pe de altă parte, cum se face legătura între definiţia intelectualului care are în sarcină universalul şi obligaţia de a se supune unei anume tehnicităţi a dezbaterilor?

J.J.: - Vorbesc de profesionalizare în sensul în care faptul de a interveni public devine pentru unii o meserie în sine şi nu un simplu derivat al activităţii lor intelectuale. Intervenţiile lui Pierre Bourdieu ţin de tipul clasic: că îl apreciem sau nu, el are o operă în spatele lui şi în numele acestei opere pretinde el că intervine. În cazul noilor filozofi, intervenţia lor e cea care îi constituie ca intelectuali. "Profesionalizarea" nu semnifică deci în acest caz o mai bună tehnicitate, ci o intervenţie care nu mai derivă dintr-o specialitate.

Dar am subliniat şi că există o generalizare a funcţiei intelectuale, din cauza lărgirii cîmpului simbolic în raport cu cîmpul material. Există deci mult mai mulţi oameni care pot pretinde că exercită o funcţie intelectuală în societate: am văzut arhitecţi, dar chiar şi croitori făcînd acest lucru. În sec. XIX, scriitorii erau mai mult evidenţiaţi: Chateaubriand, Lamartine, Hugo; în sec. XX, aceştia sînt mai degrabă filozofii; azi, se au în vedere mai degrabă sociologii decît scriitorii. Se poate vorbi deci de moartea intelectualului tradiţional, în sensul cuiva care operează o translaţie de autoritate de la o disciplină spre politică, şi această moarte face să apară un intelectual profesionist care stabileşte  competenţa prin intervenţia însăşi.  Nu poţi să-ţi spui părerea despre Bosnia şi Herţegovina, de exemplu, pentru că ai scris ciclul Rougon-Macquart, dar poţi dacă, precum Paul Garde, ai scris o carte pe această problemă şi ai fost la faţa locului. Această competenţă este direct receptabilă de către public. La televiziune, nu poţi să te prezinţi ca autorul lui Rougon-Macquart care vine să-şi dea cu părerea despre un subiect de actualitate, dar poţi spune: m-am întors din Kosovo ºi iatã ce se întîmplã acolo... Unii însã pot sã vadã acolo pizzerii, alþii masacre...

M.W.: - Un alt fenomen trebuie semnalat, care opune epoca noastră societăţii de ieri: locul ocupat de experţi. S-ar putea relua termenul de "profesionalizare" în acest alt sens, unde complexitatea vieţii colective cere din ce în ce mai mult intervenţia specialiştilor: medici, oameni de ştiinţă, economişti. Foucault vorbea de "intelectualul specific". Există cei care cunosc dosarele, care au o formaţie într-un domeniu precis şi care intervin punctual într-o problemă pe care o înţeleg mai bine decît alţii. Este inevitabil. Mă gîndesc astfel că dominaţia economicului intimidează pe mulţi oameni formaţi de cultura clasică, sortiţi să fie nişte generalişti. Cînd vreunul ca Viviane Forrester vrea să-şi ridice glasul de profan, Oroarea economică a sa îi face să rîdă şi pe elevii şcolii de economie - dar pamfletul ei, în ciuda naivităţilor sale, este primit cu fervoare, pentru că răspunde unei nevoi, unei cereri a societăţii globale. Gide, Sartre, Camus erau la fel de amatori, dar amatorismul în lumea noastră de experţi e condamnat. Intelectualul clasic riscă astfel să fie marginalizat, folclorizat şi statutul său e cu atît mai precar.

ESPRIT: - Ajungem aici la problema intelectualului-jurnalist. Promovarea reporterului e oarecum un progres în raport cu intelectualul de salon.

J.J.:- Cînd reciteşti unele lucrări ale lui Sartre, rămîi frapat de lipsa de informaţie pe care o trădează, prin inexactitatea cu care sînt prezentate faptele: cînd discută despre marxism cu Claude Lefort în Temps modernes (1953-1954), se vede bine care dintre ei stăpîneşte subiectul. La fel cu Althusser, care te stupefiază la relectura cărţii sale  La reponse a John Lewis (nota 2: L.A.,LraJL, Paris, MaspEro, 1973) despre fundamentele umaniste ale stalinismului. Dezbaterea actuală despre jurnalism este importantă din acest punct de vedere. Intelectualul tradiţional, cel pe care îl incarnează de exemplu Pierre Bourdieu, dispreţuieşte jurnalismul. Jurnalismul este pentru el o formã degradatã de activitate a spiritului. În una din cãrþile sale, el doreºte chiar instaurarea unui soi de consiliu de supraveghere, care sã decidã cine sã aibã dreptul de-a merge la televiziune... Invers, intelectualul profesionist, departe de a dispreţui funcţia de jurnalist, îi recunoaşte o validitate. Jurnalistul, pentru că e om al informaţiei, al comunicării ştiinţei sociale, este una din figurile moderne ale intelectualului.

ESPRIT: - Dar există tendinţa să se uite că există o ştiinţă jurnalistică. Nu oricine poate s-o facă pe jurnalistul. Cele două tipuri de intelectuali pe care le descrieţi au tendinţa să uite acest lucru: unii aruncînd imprecaţii care neglijează aspectul tehnic al meseriei, şi chiar deontologia sa; alţii crezîndu-se autorizaţi să facă un jurnalism prost pentru că ştiu să ţină condeiul în mînă. În ex-Iugoslavia, s-au văzut jurnalişti făcînd o muncă de o mult mai bună calitate decît mulţi intelectuali: să ne gîndim doar la cartea Florencei Hartmann despre Miloşevici.

J.J.:- Dar cartea remarcabilă a Florencei Hartmann (nota 3:FH, Milosevic. La diagonale du fou, Paris, Stock, 1999) demonstrează, prin recursul la arhive, prin modul în care tratează evenimentele etc., mai mult muncă de istoric decît de jurnalist. Numeroşi sînt intelectualii care neglijează caracterul propriu al meseriei de jurnalist, de la Bourdieu, la Debray. Jurnalistul nu e  un surogat de intelectual. El munceşte ţinînd cont de reguli şi exigenţe precise. Din sec. XIX ideea că un intelectual e automat un bun jurnalist este foarte puternic înrădăcinată. Aceasta e legată de faptul că în Franţa jurnalistul nu e la început un reporter, ci un editorialist, adică un fel de filozof al actualităţii. Dar anumiţi scriitori, cei mai lucizi, au înţeles că jurnalismul nu e un fel de subprodus al muncii intelectuale. Les choses vues a lui Victor Hugo, conţinînd pagini de bun reportaj, sînt un exemplu.

M.W.: - Unii jurnalişti sînt ei înşişi intelectuali. Am să vă spun o situaţie: cînd noi, Julliard, alţi responsabili cu Dicţionarul intelectualilor şi eu, am făcut primele liste cu numele care trebuiau să figureze în el, am ajuns cu discuţiile la întrebarea: vom include sau nu şi jurnalişti? Am terminat prin a spune da, chiar dacă ei nu corespundeau exact definiţiei noastre - şi apoi, J.J. a spus-o, unii intelectuali de azi sînt repertoriaţi ca intelectuali deşi şi-au dobîndit o reputaţie nu graţie operelor lor, ci prin intervenţiile pe marginea evenimentelor. Scriitorii sec. XIX scriau toţi în ziare cînd se amestecau în politică, de la Benjamin Constant la Barrйs. Separarea, în Franţa, între jurnalişti şi intelectuali e adesea artificială.

ESPRIT: - Fraţii Goncourt scriu în Jurnalul lor (29 nov. 1860): "Morala oamenilor de litere, iat-o în două cuvinte: cartea este un om cumsecade, ziarul o prostituată".

J.J.: - Prestigiul codex-ului rămîne imens în raport cu ziarul pliat. A arunca un ziar este un gest cotidian. A arunca o carte este un scandal, chiar dacă e execrabilă. Cînd un acelaşi reportaj apare într-un ziar sau într-o carte, nu e primit în acelaşi mod. Dar noile suporturi numerice sînt pe cale de a schimba această ierarhie.

M.W.: - Aş adăuga că fraţii Goncourt nu sînt în măsură să dea lecţii de demnitate intelectuală. Libertatea, democraţia, Republica nu le datorează prea mult!

Noul statut al opiniei

ESPRIT: - Pentru a reveni la ceea ce distinge intelectualul de jurnalist, independenţa nu e o condiţie necesară pentru o poziţie critică credibilă? Jurnaliştii nu sînt neliniştiţi din acest punct de vedere?

J.J.:- În mod cert, dar neliniştea nu se datorează  libertăţii de expresie, care n-a fost niciodată mai mare ca azi. Libertatea de gîndire este mai bine asigurată azi decît era  înainte de război în Le temps sau în micile ziare de dinainte de 1914 - simple foi plătite. Este "abominabila venalitate a presei franceze", denunţată de Raffalovitch (nota 4: E titlul cărţii sale, publicate în 1931 plecînd de la documentele luate de sovietici şi apărute mai întîi în l'Humanitй. A se vedea pe acest subiect cartea clasică a lui Jean-Noel Jeanneney, L'agent cachй, Paris, Fayard, 1981; Paris, Le Seuil, col. "Points", 1984): s-a descoperit că presa franceză era plătită de Ţar! În situaţia actuală, presiunea proprietarilor ziarelor se exercită rar asupra conţinutului. Există, natural, cîteva limite în ceea ce priveşte piaţa publicitară.

În revanşă, există un fel de presiune a societăţii asupra ei înseşi. Să luăm un caz recent: cînd Lionel Jospin a spus în discursul de la instalarea sa că singura politică vizavi de Corsica trebuie să fie restabilirea ordinii şi a legii republicane, toată Franţa a aplaudat. După afacerea Bonnet, a fost suficient ca primul-ministru să-şi schimbe opinia pentru ca presa întreagă  să facă şi ea un viraj de 180 de grade. Fie că presiunea indirectă a forţelor instituţionale este mai puternică decît ne imaginăm, fie că există o asemenea frică de opinie că se devansează ceea ce se crede a fi tendinţele sale, rezultatul este o lipsă de independenţă de gîndire foarte regretabilă. S-a văzut şi în cazul Bosniei: dacă a existat un acord în a se considera că trebuie oprite prin mijloace militare aroganţa şi exacţiunile sîrbilor, în acelaşi timp se gîndea că în faţa  primului sicriu al unui soldat francez dezaprobarea opiniei publice ar fi fost imediată şi totală. Era o extrapolare destul de discutabilă, cum desfăşurarea evenimentelor a demonstrat-o, de altfel. "Evidenţele" de acest fel, care decurg  nu atît din presiunea opiniei înseşi cît din ideea că ea s-ar exercita, limitează independenţa de spirit a jurnaliştilor şi probabil şi a intelectualilor.

M.W.: - Da, ei sînt în aceeaşi oală.

ESPRIT: - Dar această opinie pe care toată lumea se teme s-o tulbure este ea însăşi mai insesizabilã decît altãdatã, mai ºovãielnicã, volatilã, reversibilã...

J.J.: - Dar intelectualul este chiar considerat, pe drept sau pe nedrept, ca un specialist al opiniei. E motivul pentru care este aşa de influent azi. Aceasta ne aminteşte faimosul capitol din Tocqueville (nota 5: "Cum devin, spre mijlocul sec. XVII, oamenii de litere principalii oameni politici ai ţării şi efectele care decurg de aici", L'ancien rйgime et la Revolution, cartea a III-a, cap. I) descriind cum au devenit  oamenii de litere din sec. XVIII purtătorii de cuvînt ai opiniei împotriva puterii instituţionalizate. Mult timp Partidul comunist, ca intelectual colectiv, a pretins că este un intermediar al maselor. Azi, partidele nu mai îndrăznesc să pretindă a fi interpreţii opiniei. Intelectualii pot cu atît mai uşor să pretindă că o reprezintă. Devalorizarea politicii, noul statut al opiniei şi evoluţia jurnalismului schimbă natura magistraturii morale exercitată tradiţional de către scriitori, şi se poate spune că acela care deţine azi această nouă magistratură morală este intelectualul organic al societăţii noastre.

ESPRIT: - Problema opiniei e cu atît mai complicată cu cît e dublată de anunţarea, fără îndoială prematură, a naşterii unei opinii publice internaţionale.

J.J.: - Opinia publică internaţională este deocamdată încă  masiv virtuală. Totuşi, opiniile publice naţionale sînt mai sensibile la internaţional şi se afirmă din ce în ce mai mult în jurul unor chestiuni internaţionale. S-a văzut, cu ocazia tuturor războaielor iugoslave, că activiştii erau puţin numeroşi, dar că oamenii aveau o opinie, adesea destul de tranşantă.

Dar mai sînt multe de făcut pentru articularea opiniilor naţionale între ele în ce priveşte problemele internaţionale. Reacţiile franceze pe marginea evenimentelor din ex-Iugoslavia erau foarte decalate în raport cu ceea ce se întîmpla în Marea Britanie sau Germania.

E frapant să vezi, în acest punct, cît de puţin comunică intelectualii. Luările de poziţie ale intelectualilor au rămas, cu excepţii, naţionale. În raport cu perioada dinainte de 1914, care era foarte internaţionalistă, dezbaterile s-au naţionalizat. Dezbaterile asupra marxismului erau transnaţionale pe timpurile lui Sorel şi Kautsky. Comunicarea e dificilă şi asistăm la mişcări curioase: cînd Franţa era foarte filocomunistă, pînă la mijlocul anilor 1970, intelectualii americani erau anticomunişti. Mă aflam în SUA cînd curentele s-au inversat. În 1980, vedeam intelectualii francezi devenind antitotalitari în momentul în care universitarii americani refuzau violent conceptul de totalitarism şi se marxizau. E aici un fenomen dificil de explicat: de ce, la ora comunicării generalizate, intelectualii au probleme cu dialogul transfrontalier? Probabil cele două războaie mondiale şi-au spus cuvîntul negativ în acest sens.

ESPRIT: - Se evocă dificultatea intelectualilor de a dialoga între ei. Nu se simte lipsa, pentru dinamizarea dezbaterii intelectuale, a stilului pasionat al scriitorilor catolici care, de la Pйguy la Bernanos şi Mauriac, au reprezentat mari figuri ale lumii intelectuale?

J.J.: - Mi se pare că da. De ce intelectualii catolici au fost în Franţa nişte imprecatori, polemişti şi nonconformişti? La numele pe care le-aţi citat aş adăuga pe cele ale lui Chateaubriand, Veuillot, Lйon Bloy şi, mai recent, Clavel. Mi se pare că forţa acestei tradiţii se datorează faptului că, de la Revoluţia franceză, catolicii nu sînt legitimi în lumea intelectuală. E motivul pentru care catolicismul reprezintă o contracultură. Toţi aceşti scriitori împărtăşeau sentimentul de a fi fractirori din interior. Dispariţia acestui rol este o sărăcire considerabilă: funcţia acestor scriitori catolici era de a fi trădători ai taberei lor. Funcţia lor de transgresare le dădea toată valoarea, erau oameni de care nu puteai fi niciodată sigur! Cea mai bună definiţie a intelectualului este poate finalmente aceasta: e unul care-şi trădează tabăra! E în tot cazul cineva care consideră că trebuie să-şi măture în faţa propriei porţi înainte de a stigmatiza pe altul. Din acest punct de vedere, el nu poate fi un om de partid, nu poate fi unul pe care să se conteze. E, de altfel, motivul pentru care Mauriac simbolizează el însuşi, ca şi Voltaire sau Sartre, figura intelectualului. El era în acelaşi timp un mare scriitor, un jurnalist de foarte mare talent şi un trădător al taberei lui. Aceşti imprecatori catolici erau finalmente adevăraţii transgresori, şi nu doar  nişte nonconformişti, termen azi compromis. Ei nu erau niciodată acolo unde te aşteptai să fie. Iată pentru ce ei puteau lansa adevăratele dezbateri.

M.W.: - În ce priveşte aceste mari voci care ne lipsesc, ne putem întreba dacă e un deficit de talent la bază. Conjunctura în care trăim este foarte diferită de aceea a lor, marile mize care erau locul Bisericii în societate, înfruntarea totalitarismului, războiul, Rezistenţa, decolonizarea, naşterea unei noi Republici (a IV-a şi a V-a), războiul rece, toate acestea ţin de istorie. Noi am ajuns la momentul "melancoliei democratice", confirmată de sfîrşitul comunismului sovietic. Ajunşi în această "societate democratică", pe care o anunţa Tocqueville, îi suportăm consecinţele ca şi avantajele: libertatea individuală a triumfat, nivelul de viaţă în medie a crescut considerabil, dar, în acelaşi timp, tentaţia replierii asupra propriei individualităţi, epuizarea marilor dezbateri, revendicările individualiste sau corporatiste, toate acestea nu dau deloc ocazia actelor de bravură: după terminologia lui Peguy, iată-ne ajunşi într-o perioadă după ce am cunoscut o (sau mai multe) epocă (epoci). E cu certitudine momentul în care avem nevoie de lumină. Nu de strigăte, de răcnete, ci de opere şi acte care să redea un sens vieţii noastre: demisia intelectualilor, în această situaţie, ar fi deplorabilă.

Traducere de Mariana Codruţ