Tirania detaliului minuscul

Filme ca Le fabuleux destin d'Amelie Poulain te fac să crezi că cinema-ul încă n-a murit. Te fac să mai speri în forţa unui film de a exista doar de dragul frumuseţii de a arăta sau din plăcerea de a povesti.

Amelie nu s-a jucat cu nimeni de mică, dar a trăit în lumea imaginilor, a semnelor, atentă la acele detalii pe care nimeni nu vroia să le bage în seamă. Ritualul cochetării cu amănuntele ce se sustrag mereu privirii o captiva pe copilă mai mult decît jongleria fadă şi mecanică a jocului cu păpuşile şi jucăriile.

 Ajunsă fată mare, la Paris, ea îşi descoperă vocaţia: de a-i face pe oameni fericiţi. O întîmplare îi schimbă viaţa: găseşte o modestă comoară care a stat ascunsă în perete cîteva decenii. Vecinul său, un individ care nu a ieşit din casă de 20 de ani, o ghidează pe Amelie spre posesorul acelui "scrin" (în fapt, o banală cutie metalică de ceai sau de bomboane). Viaţa acelui om se schimbă, aruncînd o privire îndărăt, el redevine fericit. Prin cîteva obiecte ale copilăriei (duchampian ordonate) trecutul se face palpabil, prezent. Un orb, după ce Amelie îl trece strada şi căruia îi turuie la ureche despre o groază de lucruri lumeşti, ridică capul către cer, crezînd că tocmai a fost însoţit de un înger.   

Bătrînul vecin al lui Amelie, autoclaustrat, pictează în fiecare an cîte o replică după acelaşi tablou de Renoir. E în acea scenă pictată un personaj feminin care bea dintr-un pahar, în mijlocul mulţimii, dar care face o figură separată - îşi are propria existenţă, interiorizată, exact ca acea a lui Amelie. Firul discuţiilor dintre cei doi vecini se ţese în jurul acelei tinere fete, care se opune "bunei" reprezentări.

Amelie reală şi o "Amelie" pictată, planurile se întreţes, se suprapun, se apropie şi se îndepărtează. Din întîmplare, după ce de a sustras piticul din "mausoleul" maică-sii (instalat de tatăl lui Amelie, devenit un "sihastru" taciturn după decesul soţiei), îl întîlneşte pe Nono, în metrou. Acesta culegea de zor resturi (rupte, distruse şi sfîrtecate) de fotografii de sub aparatele publice de fotografiat la minut. Aruncate de nemulţumiţii-robiţi ai instantaneelor. În mîinile lui Amelie nimereşte, fără ca să vrea, albumul-arhivă al lui Nono (un "album de familie"!?), care conservă "vestigiile" pe care acesta le reconstituia, asemenea arheologului care reface, din cioburi, străvechi arhitecturi şi obiecte. Nono reface chipuri, fizionomii, grimase...înainte de asta, a colecþionat urme (fotografiate) de încãlþãri imprimate pe cimentul proaspãt; aceastã preocupare i-a succedat celei de înregistrat voci stranii...(încă un geniu al detaliului insignifiant). Nono e un tip ciudat: miercurea o face pe scheletul în labirintul groazei, la bîlci, în timpul celorlalte zile - vinde în sex shop. El este tocmai opusul lui Amelie; în copilărie nu putea scăpa de tovarăşii de joacă, era excedat, era un împătimit al ludicului. De aceea, l-a prins imediat "strategia"(stratagema) misterioasei fiinţe care-i returnează, fără a avea un face-to-face, "morbidul" album. 

Renaşterea  cultului de binefacere (poate excesiv de bigot), sub formă de dar, nu este lipsită de inevitabile "ispite de stînga": micuţa Amelie nu vrea să primească nimic drept răspuns la gesturile sale. I se atrage atenţia că ar putea, prin această atitudine, pierde totul, din trufie deci. Există o vreme cînd oferi, apoi vine vremea cînd trebuie să şi poţi (trebuie) primi: altfel echilibrul se sfărîmă, se ruinează.

Cînd era mică Amelie jinduia după mîngîieri şi atingeri, nu le primea decît atunci cînd era consultată cu stetoscopul,  ca urmare a cărui fapt tatăl său conchidea de fiecare dată că fetiţa era bolnavă. Alteritatea copilului era privită ca boală, ca o anomalie. Alteritatea se manifestă, în filmul lui Jean Pierre Jeunet (a realizat, printre altele, şi straniul episod, al 3-lea, din seria "Alien"), cam la fiecare secvenţă: tertipuri, giumbuşlucuri, ciudăţenii, infirmităţi, "stratageme", spectre (depanatorul aparatului public de fotografiat este suspectat de a nu fi o fiinţă reală - "moartea" care se fotografiază pentru a-şi afirma "fiziognomia"; piticul care "călătoreşte" după ce a fost sustras de pe mormîntul lui madame Poulain, întorcîndu-se frecvent sub formă de imagine fotografiată-pe-suport-polaroid, din Moscova, Londra, Istanbul, NY; un infirm, cu o proteză la un picior, dansează step foarte fericit ; copiii proaspăt născuţi înoată perfect, aidoma unor amfibii; o cameră video proiecta în televizorul bătrînului imaginea ceasului din stradă, scutindu-l să-şi mai întoarcă, zilnic, propriul ceasornic; un cal sprinţar îşi părăseşte imaşul, pentru a participa la curse de ciclism, la chiar "Turul Franţei", luînd-o înaintea concurenþilor...). Tirania detaliului insignifiant. Nu scapă nimic ochiului scrutător.