Redactorul român de carte beletristică, o absenţă tot mai pronunţată?

Într-unul din numerele României literare, Luminiţa Marcu semna o cronică entuziastă la ediţia românească a romanului "Der gekцpfte Hahn" - Cocoşul decapitat (Humanitas, 2001), al sibianului Eginald Schlattner.

Am reţinut, printre altele, aprecierea ei că, "din punct de vedere estetic, Cocoşul decapitat e mai ales o carte extraordinar de bine scrisă. E un debut şi lucrul e cu atît mai surprinzător."  Cum se explică lucrul acesta?

L.M. îl citează pe autor cu ceea ce a spus într-un interviu, "ceva foarte important, de pus în ramă pentru scriitorii de la noi": "Mă simt foarte onorat că această editură (Paul Zsolnay, Viena, m.a.) mi-a preluat manuscrisul şi ÎMPREUNĂ CU REDACTORII DE ACOLO (subl. L.M.) am făcut un roman care poate fi citit..."

Şi t`năra cronicară continuă: "Se întîmplă să ştiu cel puţin două cărţi recente, între ele un roman foarte bun, care datorează enorm redactorului. Nu am observat ca vreunul din cei doi autori să recunoască public acest lucru. De ce? Nu am depăşit încă provincialismul de a vedea o operă literară ca pe un produs realizat pînă la virgulă într-un birou numai bun de transformat în muzeu, de către un scriitor inspirat şi infailibil. Lucrurile nu stau aşa, din păcate o ştiu redactorii şi apropiaţii lor. Eginald Schlattner poate fi un exemplu de onestitate care nu costă pe nimeni nimic, autorul rămînînd oricum cu toate onorurile."

În ce mă priveşte, realmente mă bucură faptul că numai L.M. ştie cel puţin două cărţi recente care datorează foarte mult redactorului. Că aceştia nu recunosc acest lucru, de, chestie de mentalitate. Şi de moralitate, desigur.

Temerea mea este alta. Anume că tot mai rar editurile româneşti acordă literaturii contemporane, în special prozei, atenţia necesară ieşirii de sub tipar a unor cărţi care să constituie un produs reuşit din toate punctele de vedere şi ca atare unul vandabil. Iar pentru un roman reuşit, de ex., de regulă nu-i suficient un autor bun (excepţiile confirmă regula), ci este nevoie şi de  un redactor foarte bun. Ca să scoţi o carte făcută la meserie, este necesar un redactor foarte citit, unul cu simţul textului, al construcţiei, al stilisticii, al măsurii etc., etc.

Dar cine a zis că editurile serioase/mari din România vor să scoată romane româneşti bune, mari, vandabile? O iluzie! Cine a spus că editorii români caută să descopere prozatori, romancieri conectaţi la pulsul prezentului, cu o viziune a viitorului şi o înţelegere a trecutului?

Ne mirăm că anii '90 n-au prea adus best-seller-uri româneşti. N-a prea ieşit cartea aia, romanul acela care sã rupã gura þãrii, nu a târgului (ºi eventual sã iasã-n lume...)! Dincolo de motivele obiective dictate de societate, de economie, de ce vreţi dumneavoastră, una din cauze e şi lipsa redactorului priceput - şi recunoscut ca atare, şi remunerat ca atare. Lipseşte nu doar redactorul, lipseşte (re)cunoaşterea nevoii de el! Şi, desigur, lipseşte ambiţia aceea curată, estetico-literară a marelui editor de-a scoate marea proză, aia care să fie cândva editată şi reeditată, prezentă în orice istorie a literaturii.

Azi, în România, sunt edituri care lucrează precum o fabrică: dacă s-ar produce şuruburi, managementul respectivei edituri nu s-ar schimba mai deloc. Pe scurt, lipsesc editorii cu viziune culturală. Şi dacă n-ai o viziune culturală, foarte probabil să nu recunoşti nici necesitatea unui management cultural, nici nevoia unui redactor meseriaş de carte, dintr-aceia care, cum s-a întâmplat în Germania adesea, dacă se ceartă cu directorul editurii şi pleacă, iau cu ei mai toţi autorii buni. Iau cu ei e un fel de-a spune: se duc autorii după ei, pentru că ştiu foarte bine: calitatea cărţilor lor este strâns legată de parteneriatul cu redactorul!

De, chestiuni de mentalitate. Atât la autori, cât şi la editori. De altfel, din păcate, dacă în România încă nu par să fie nici prea mulţi autori (mai ales printre cei "geniali") care să recunoască nevoia unui redactor de carte foarte bun, care să facă net mai mult decât ceea ce face orice corector,  în Germania situaţia e niţel inversă: tot mai mulţi autori deplâng faptul că se subţiază rândurile redactorilor foarte buni. Explicaţia? N‑are cum să fie alta decât una economică! Editarea de cărţi este/tinde să devină o ramură industrială ca oricare alta, iar un redactor foarte bun are meteahna de-a ţine producţia-n loc, de-a miza uneori pe cărţi-experiment, cam nevandabile (cel puţin imediat), aşa că mai bine cumperi o licenţă de traducere de pe piaţa americană!

Numai cã, tare mi-e teamã cã cel puþin americanii folosesc fãrã doar ºi poate redactori foarte buni (care, deci, nu sunt, ca prea adesea-n România, doar niºte simpli ... corectori)  şi vând literatură-n prostie. La ei, în Europa, la noi.