|
OLGA, MAŞA, IRINA, adaptare de Alexandru Vasilache după TREI SURORI de A. P. Cehov. Teatrul Union, Bucureşti. Data reprezentaţiei: 23 septembrie 2001. Regia: Alexandru Vasilache. Distribuţia: Profira Serafim (Olga), Silvia Luca (Maşa), Nicoleta Rusu (Irina).
De obicei, adaptările unor piese din marele repertoriu au drept scop aducerea lor, uneori cu forţa, în contextul actualităţii. Nu este cazul spectacolului "Olga, Maşa, Irina", realizat de Alexandru Vasilache după celebra piesă a lui Cehov, la proaspăt apărutul Teatru Union. Adaptarea de faţă ridică o problemă interesantă privind portabilitatea operei de artă dramatică, în comparaţie cu cea plastică sau muzicală. Înainte de apariţia mijloacelor de reproducere fotografică, se realizau miniaturi fine sau gravuri după marile tablouri din muzee şi colecţii, în vederea transportării lor comode. În muzică, reducţia pentru pian familiariza publicul cu opere sau simfonii la care nu avea alt acces. Tehnica nu a rezolvat problema reproducerii mecanice a actului teatral. În lipsa experienţei directe a prezenţei corporale, caseta cu înregistrarea spectacolului nu este decât un instrument de lucru, nu un echivalent. Ca urmare, turneul rămâne şi astăzi singurul mijloc de diseminare a operei dramatice. Acesta presupune însă, alături de costuri mari, existenţa unui spaţiu de joc comparabil cu cel de la sediu. Transpunerea unei piese de anvergură în ambianţa restrânsă, rafinată a unui teatru de cameră, cum este acea din noul Teatru Union, presupune, deci, reducţia minuţios executată, cu tot ce comportă aceasta ca redistribuire de accente şi modificare de perspectivă.
Alexandru Vasilache a păstrat replicile cheie ale lui Cehov, dar a eliminat elementele de liant şi toate personajele secundare. Cele trei surori repovestesc acţiunea piesei, transpunându-se şi în celelalte personaje, ele îşi retrăiesc drama, comentând-o. Ceea ce vedem nu este o simplă reducţie, ca de la simfonie la muzica de cameră, ci o meta-piesă. Ea începe cu deznodământul şi continuă printr-o recapitulare analitică a ceea ce s-a întâmplat. Surorile nu se comportă ca într-un flash-back, reluând istoria ca atare, ci examinează, cu luciditate şi relativă detaşare, propria lor condiţie. Vedem, astfel, o piesă esenţializată, redusă la elementele ei cheie, dar, în acelaşi timp, ni se propune un comentariu critic. Psihologia originară a personajelor nu este alterată, i se adaugă însă un strat nou, acela al autoreflexivităţii. Teatrul Union oferă un spaţiu intim, elegant, unde se joacă pe un podium în formă de T, în imediata proximitate a publicului, aşezat în jurul barei verticale a T-ului. Cele trei actriţe reuşesc, prin buna coeziune dintre ele, să transpună zona îngustă a podiumului în spaţiul imaginar al speranţelor şi decepţiilor. Alternanţa dintre expresia individuală şi cea de grup, dintre momentele de exaltare şi cele de derută este bine reglată, astfel încât spectacolul are dinamism şi impact emoţional. Silvia Luca (Maşa) şi Nicoleta Rusu (Irina) îşi gândesc personajele conform aşteptărilor unui public familiarizat cu piesa. Prima este clorotică, debordând de tandreţuri neexprimate, a doua, candidă şi juvenilă. Profira Serafim propune însă o Olgă modernă, vitală, energică, departe de fiinţa frustrată şi înăcrită la care ne aşteptam. Ea pune în evidenţă dimensiunea lucidă, autoreflexivă a spectacolului, arătând că nu despre îndurarea suferinţei este vorba, ci despre găsirea sensului ei.
|
Adrian Mihalache
Inapoi la cuprinsul numarului