Conjuraţia mediocrităţii

În toamna lui 1990, la aproape un an de la revoluţia română, Bucureştiul găzduia prima ediţie a Festivalului Naţional de Teatru "I.L. Caragiale", la care participa şi un oaspete special de la Chişinău, Teatrul "Eugиne Ionesco", cu spectacolul "Aşteptîndu-l pe Godot" de Samuel Beckett. Elita teatrală românească descoperea cu această ocazie o "tera icognita", teatrul de expresie română din Basarabia.

Eram în plină epocă a "podurilor de flori", România şi R.S.S. Moldovenească se cunoşteau reciproc în dimensiunea lor reală, nu cea mediată de lecturi, ideologii ori stereotipuri. În mod firesc, intelectualii basarabeni, în special oamenii de cultură, erau mai bine informaţi vis-а-vis de  fenomenul cultural românesc decît colegii lor de peste Prut în ce priveşte producţiile din Moldova. Scriitorii basarabeni cunoşteau literatura de peste Prut prin intermediul ediţiilor procurate la Moscova ori Cernăuţi, pictorii, prin albumele de reproduceri, de care făceau rost pe aceeaşi cale, muzicienii, prin muzica pe care o audiau la radio România ori de pe discuri, cineaştii, prin producţiile filmice româneşti (aşa cum am făcut-o şi eu, la clubul din sat, acolo unde am privit pentru prima dată filmele poliţiste ale lui Sergiu Nicolaescu, în care comisarul Miclovan vorbea, evident, în rusă).

Nu la fel însă stăteau lucrurile cu oamenii noştri de teatru, care nu aveau cum să cunoască teatrul românesc decît prin intermediul spectacolelor TV (cei care "prindeau", în satele de lîngă Prut, televiziunea română), ori din cronicile publicate în revista Teatrul, care ajungea sporadic şi la Chişinău. Mai norocoşi au fost tinerii basarabeni care şi-au făcut studiile în instituţii cu profil teatral de la Moscova, pentru că doar acolo se  întîmpla să vină în turneu, o dată la doi-trei ani, Naţionalul bucureştean ori "Bulandra". Echipa lui Petru Vutcarău, de pildă, a putut asista la repetiţiile unui regizor român, Alexa Visarion, care monta în anul 1983 "O scrisoare pierdută" de I.L.Caragiale pe scena teatrului moscovit MHAT. Iar promoţia lui Igor Caras şi Vlad Ciobanu a avut şansa să asiste la orele practice ale marelui regizor român Liviu Ciulei, moment care se producea în 1989, în SUA, acolo unde cunoscutul om de teatru îşi găsise refugiu şi unde studenţii basarabeni se aflau în cadrul unui schimb între instituţii de învăţămînt artistic americane şi sovietice.

Aşadar, în toamna lui 1990, cînd în Sala Atelier a Teatrului Naţional Bucureşti actorii basarabeni jucau "Aşteptîndu-l pe Godot", mulţi oamenii de teatru români nici nu bănuiau că la Chişinău se mai face teatru românesc, şi încă unul atît de bun. Surpriza a fost cu atît mai mare cu cît teatrul din România nu era la acea oră într-un moment foarte fast, mai mulţi regizori importanţi părăsiseră ţara, trupele erau îmbătrînite, incomplete (în special cele din afara capitalei), repertoriul conţinea multe lucrări montate în stagiunile vechi, "ceauşiste". Echipa lui Vutcarău venea la Bucureşti după cinci ani de perestroika, în timp ce teatrul românesc nu cunoscuse decît zece luni de libertate. Petru Vutcarău şi Mihai Fusu abordau marele text beckettian fără inhibiţii, propunînd o interpretare neaşteptată, în cadrul căreia tragismul piesei era dezvăluit prin mijloacele comicului. A fost momentul de vîrf al prezenţei teatrului basarabean la Bucureşti, tot ce a urmat după acest episod nu a făcut decît să adumbrească şi să estompeze prima impresie.

Este adevărat, pe acea undă a deschiderii şi entuziasmului de la începutul anilor '90, s-au produs mai multe evenimente care trebuiau să alimenteze şi să fortifice teatrul basarabean, consolidînd totodată relaţia dintre cele două mişcări teatrale. La Chişinău au poposit pentru prima (şi unica) dată două nume importante ale  teatrului românesc, regizorii Alexa Visarion şi Cătălina Buzoianu, ei fiind invitaţi în calitate de viitori co-directori ai Teatrului Naţional "Mihai Eminescu" ("co-directorat" care avea să eşueze din cauza prestaţiei actorilor noştri), în toamna lui 1990 Teatrul Naţional din Craiova susţinea un amplu turneu la Chişinău, în aceeaşi perioadă este recrutat primul studio de actori basarabeni care îşi vor face studiile la Bucureşti. În virtutea crizei de cadre actoriceşti din teatrele româneşti de provincie, mai mulţi actori basarabeni trec Prutul şi se angajează în aceste trupe. Cele mai bune spectacole ale teatrelor din Chişinău participă în fiecare an la Festivalul "I.L.Caragiale".

Treptat, însă, lucrurile vor merge pe un făgaş nefast şi relaţia între cele două mişcări teatrale se va deteriora. În situaţia în care teatrul românesc îşi va reveni în mod spectaculos în trei-patru stagiuni prin concursul mai multor regizori importanţi întorşi în ţară,  prin lansarea unei noi generaţii de oameni de teatru, prin succesele internaţionale ale spectacolelor lui Silviu Purcărete şi graţie unei subvenţionări susţinute, teatrul basarabean va cunoaşte din contră o degradare continuă. Nici unul din cei circa 100 de studenţi basarabeni care şi-au făcut studiile în diferiţi ani la facultăţi cu profil teatral din România nu au mai revenit acasă, preferînd să se angajeze în teatre româneşti. Speranţele teatrului basarabean care se legau de numele lui Petru Vutcarău, Sandu Vasilache şi Mihai Fusu se vor spulbera o dată cu retragerea ultimilor doi de la conducerea Teatrului Naţional şi, respectiv, a Teatrului "Luceafărul" şi în situaţia în care Teatrul "Eugиne Ionesco" va fi tot mai marginalizat de autorităţi şi obligat să-şi părăsească sediul. Subvenţionarea din ce în ce mai precară a teatrelor, lipsa unui interes real al autorităţilor şi a opiniei publice pentru destinul artei teatrale, vor împinge, spre sfîrşitul anilor '90, teatrul basarabean către o zonă a griului şi a lipsei totale de personalitate. Astăzi salariul mediu al unui actor din Republica Moldova este de zece ori mai mic decît al celui din România. (O ultimă lovitură aplicată teatrelor chiar zilele acestea a fost reducerea cu jumătate a bugetului şi aşa infim al instituţiilor de spectacol, autorităţile comuniste înţelegînd doar pe această cale să majoreze salariile cadrelor didactice.)

O dată cu retragerea regizorilor şi actorilor valoroşi, locurile lor sînt ocupate de oameni care nu au alte merite decît acelea de a avea o "forţă de penetraţie" semnificativă ori de a fi nepoţi, fini ai unor politicieni sau de a fi ajuns ei înşişi lideri ai aripilor tinere ale cutăror partide. Cei care în alte condiţii şi-ar fi consumat carierele în semi-anonimat, producători de kitsch şi încropeli semi-amatoriste, au ocupat astăzi prim-planul vieţii teatrale de la Chişinău. Ei fac parte din conducerea Uniunii Teatrale, au protectori influenţi la Ministerul Culturii, în Parlament ori la Primărie, au acces larg în presă, la radio şi televiziune, ei organizează Gale ale premiilor teatrale şi tot ei îşi oferă premii.

Cazul Teatrului "Eugиne Ionesco" este relevant în acest sens. Cea mai bună companie de  teatru din Republica Moldova nu a putut prezenta spectacole la Chişinău circa doi ani de zile, fiind lipsită de sediu, trupa teatrului a fost exclusă din rîndurile UNITEM pe motiv că "actorii nu au achitat cotizaţiile", iar funcţionari de la Ministerul Culturii s-au dedat unui adevărat boicot al teatrului, lovindu-l prin acţiuni birocratice ori articole denigratoare în presă. Asistăm la o adevărată ofensivă împotriva valorii, o conjuraţie a mediocrităţii, brutală şi intransigentă.

Încă un semnal îngrijorător în acest sens este şi modul în care cei care se cred astăzi în fruntea mişcării teatrale basarabene reacţionează la ceea ce scriu ziarele despre ei. Publicam acum un an o nevinovată cronică la una din premierele Teatrului Naţional, în care formulam şi anumite critici pe marginea montării. Acest gest mai mult decît firesc într-un mediu teatral şi cultural normal (cu atît mai mult că şi unii critici din România au scris în mod critic despre spectacolul respectiv) avea să provoace la Chişinău o adevărată isterie, îndreptată împotriva autorului şi întreţinută de teatru, de funcţionarii de la minister şi de anumite mijloace mass-media. Eram ostracizat numai pentru faptul că îndrăznisem să am puţin altă părere despre spectacol decît teatrul şi funcţionarii ministerului, eram insultat şi ameninţat cu judecata.

Tot la judecată vrea să recurgă şi directorul Teatrului "Luceafărul", instituţie despre care am publicat acum o lună o consemnare, în care, iarăşi, am formulat anumite critici, ce nu-mi aparţineau în totalitate, deoarece nu făcusem decît să preiau ceea ce afirmaseră în cadrul unei conferinţe de presă un grup de actori importanţi ai acestui teatru. A fost un pretext pentru o altă campanie isterică, numai că de data aceasta s-a recurs la metode din arsenalul regimului comunist, chit că situaţia politică pare extrem de favorabilă în acest sens. A fost încropită o scrisoare de protest "din partea colectivului teatrului", în care actori care nu au mai ieşit de decenii în scenă, alături de portari, tîmplari şi croitori, au învinuit autorul articolului într-un limbaj infect şi agramat, că ar fi denaturat lucrurile şi că Teatrul "Luceafărul" este pe calea cea bună sub înţeleapta conducere a directorului, un proaspăt absolvent al Universităţii Artelor din Chişinău. Ciudat, s-au găsit ziare care au publicat această declaraţie, împreună cu ameninţarea directorului teatrului de a da în judecată publicaţia care mi-a găzduit consemnarea, ca şi pe autorul acesteia.

În condiţiile în care mii de studenţi şi liceeni au protestat luni de zile în piaţă împotriva guvernării comuniste şi a stilului autoritarist al acesteia, iată-i pe cei care se declară elita teatrală a ţării împrumutînd metode şi mijloace comuniste.

Sã ne mai mirãm de þãranul basarabean care s-a lãsat înºelat de promisiunile comuniºtilor?...

1