Leo Butnaru

Cartea Emmei,
strănepoata cărţii lui Iov

Punga de Israel

diferă de punga de Australia

secunda reprezentând de fapt un marsupiu de cangur

prima nefiind altceva decât

o simplă pungă de plastic (e drept, înflorată) în care

la o recepţie de la "Ambasador" (Neptun)

Emma-mi oferă cartea ei. "Scrie ceva", mă rugă.

În fine, iată, scriu despre Emma şi cartea ei

dar şi despre un poet (presupus) ce muri

de cea mai simplă boală: lipsa

prietenilor. Apoi - pardon, colega, -

acum, după miezul nopţii

încă pe-neumblate la poezie

încă pe-nescrise în noua zi

mă gândesc şi la pleoapele subţiri translucide

ca hârtia de Biblie ale

vecinei tale - mamelucă fecioară cu

mamelele neprihănite

cu mameloanele - ţurţuri de jar, întrebându-mă

de ce aş fi eu mai întinat decât Solomon care

îşi purta privirile pe corpul arămiu al Sulamitei

inclusiv peste locul în care femeia

e uşor plesnită precum o amforă elenă?

Dar ca şi Solomon (sunt cam la vârsta lui)

nu am a cădea în insaţiabilă indiscreţie

şi chiar dacă lira şi lirica postmodernă nu te întreabă

de ce nu vii (nu e la modă şi curent poetic)

tu, din câte îmi amintesc,

înţelegi Poezia ca pe şapte căi ce duc nicăieri

şi ca pe alte şapte căi care pretutindeni

aici căzând de acord şi cu profesorul de sanscrită

şi sfânta scriptură ce spunea că

scriitorii din pretutindenea pretutindenilor

sunt intrafraterni. (O, sora mea, mireasa mea,

tu inima din mine mi-ai robit-o, - cânta

regele.) Oricum, noi continuăm a crede că

există inimi sensibile care

printre rândurile poemului pot citi

secretul identităţii dintotdeauna a Poetului

nicicând  lăsat convins că posibilă ar fi doar

secţiunea de aur a cifrelor

de neconceput fiind secţiunea de aur a literelor

adică a Poeziei în care

doamna Bovary ar spune: Flaubert c'est moi-mкme

şi nici că s-ar fi putut imagina un final (alternativ)

mai potrivit al romanului care

n-avu a ni se întâmpla.

O zi

Ah femeie (e)ternă poveste

suflet împulberat de pudriera Pandorei

gene albe de sarea lacrimilor uscate

voce tremurată hâr(c)âită de fumătoare aprigă

poetă carnevor(b)ă în feminismu-i cinic

până la clinic

anume ţie ţi-am strigat: Xenia

nu mă face xenofob femeio (e)ternă poveste

când naiba o să-ţi vină mintea la cap şi

dragostea la inimă ca să

încetezi odată insuportabilele di-

scursuri despre vulnerabilitatea sexului slab în faţa

avansurilor jinduitorilor ah femeie pe care te

tot privesc îndelung încercând să găsesc vreo

relaţie totuşi între trăsăturile chipului tău frumos şi

imposibilu-ţi caracter de fiinţă plăsmuită dintr-o

coastă ceva eternitate dar - iată de la un timp - şi din

realismul exasperant al feminismului

în realitate şi deopotrivă

în irealitate neavând a-ţi spune decât că

e imperios a se decreta o zi de doliu pentru

femeile trecute la feminism ah tu (e)ternă poveste...

Poetul, Paracelsus şi bibliotecarele

"Cred că a fost un bătrân prematur ce

n-a ajuns de fapt la bătrâneţe dar

un bătrân precoce care avea

un deznădăjduit sentiment de copil părăsit

sensibilitatea lui de ezoterician hiperacutizându-i

amărăciunile existenţei. Sau poate

nici timpurie - cine ştie? - nici amânată n-a fost

acea bătrâneţe legitimă ce

nu cutează să ceară ajutor decât de la

sineşi acest Sineşi nefiind altcineva decât

Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von

Hohenheim zis Paracelsus..." - povestea poetul bondoc

neelegant dar bonom stângaci în bonton(eria) sa

demonstrată ostentativ doamnelor bibliotecare cu

fardul bombon deja jilăvit de

un început de transpiraţie adunate la

cursuri de reciclare pe care

le sustrăgea de la Philippus etcetera... zis Paracelsus

gurluita retorică erotică a unui hulub insistent

ce se tot învârtea trepădând mărunt pe loc pe

pervazul din afară al ferestrei de te mirai

cum de nu-i ameţeşte creierul mic

cum de nu cade în leşin de atâta rotit-învârtit

ca în uitare de amor gurluit...

În zilele tale de nostalgii...

În memoria lui Nicu Horodniceanu

În zilele tale de nostalgii genetice când

în-de-lu-u-ung ascu-u-ulţi muzică orientală

prietenul tău Iţic unicul ovreu rămas în

orăşelul vostru provincial Tel-

eneşti nu se supără de-i spui că

tu presupui că te-ai trage totuşi din

spiţa lui Genghis-Haim... "Ha ha ha!" face It(z)ic

"terribilissim de nosstim... Unde să mai

dublez vreun ss ori rr

genghis-haim(ana) ce eşti tu dumneata?... Ha ha ha!"

Bravo It(z)ic zici tu

nu eşti supărăcios ci pari a fi

un veritabil haha(i)m mongol ca şi

persoana (mea) întâi singular aşadar

suntem deja persoane două plural ca

să folosesc şi eu stilul vostru de expresie

perfect adecvat maleabilei noastre limbi

limbii române... (Scuză-mi te rog

cele două secunde de ezitare că doar

eu sunt din Basarabia şi

prin limba noastră îl subînţeleg pe Mateevici care

a scris poemul "Limba noastră" în

limba română.) Aşadar rămână zic It(z)ic în veci înfloritoare

prietenia mea cu a ta

a ta cu a mea persoane două plural atât de

trecătoare şi presupun

înţelepte... Încolo

te rog să-i transmiţi salutări lui Cholom Aleihem şi

tuturor... (vezi tu

care merită...) Să

auzim de bine! că deja e cam târziu şi

umbrele prind a desena finaluri...

Tentativa de a-i ajuta pe neneţi

În taiga

vijelia vorbeşte răstit şi concomitent cu

toate cuvintele din limba neneţilor

crescători de reni.  !Ah!

nene neneţe şi lele neneaţă

ce-mi spuneţi cuvinte mici cvasirusificate

din care cu greu înţeleg că

aţi avea nevoie de niscaiva ajutor şi

vă promit - de cum închei acest poem

îl şi trimit par avion la ONU

până atunci însă încercând

să vă transfer spre sudul cald

spunându-vă paradigmatic ceva

ce i-am spus şi unui celebru cavaler. Dixi:

!Ai!

o luarăţi cam trivial senior Don Quijote. !Q!

(Ce  bine că am litera Q

la maşina aceasta de dactilografiat adaptată

după una chinezească! Q literă-abdomen cu

cordonul ombilical nelegat...) Nu vă supăraţi

însă cam trivial o luarăţi cutezând a vorbi ceea ce

mi-aţi vorbit până acum

în ce mă priveşte permiteţi-mi să mă încumet a crede

că vraiştea întrebare neo-daneză (hamletiană adică)

ar fi următoarea: "Ce are în comun

Marea Carte a lui Cervantes cu

Cartea Marilor Drepturi ale Omului?" Eu unul

spre exemplu găsind o asemănare perfectă - lupta

cu morile de vânt

şi de toate celelalte felurile (de energii)... Vâj, vâj!!

pentru că o! nu! nici la ONU

nene neneţe şi lele neneaţă

nu e chiar totul pară mălăiaţă

în gura (ştiţi dvs. cui...)

acest Vâj! vâj! cam tulburând neplăcut

multicolorul bairam al ţărilor acolo în

faţa sediului ONU unde

vâjâite bătute de vânt

steagurile se pălmuiesc alandala

unele pe celelalte.

(Im)posibilul

 Când zic

        toţi înfrânţii lumii

îi am în vedere chiar pe

                             toţi

pentru că în lume nu există nici

un om învingător.

Aşadar

ce fac toţi înfrânţii lumii?

                 Bineînţeles

se gândesc totuşi la victorie acolo

în valea plângerii ori pe culmile disperării (pe

vreun ruinător donjon  sau contrafort

totdeauna se găseşte cineva care să înalţe un

minuscul steag al iluziei o

păpădie înflorită o/un...)

                     Adică

c'est la mort cum zice urmaşul lui Napoleon când

e de-adevăratelea neconvins de

c'est la vie dat fiind că

viaţa şi neantul nu sunt decât doi îndrăgostiţi care

aşteaptă unul de la celălalt im-

posibilul.

Pe marginea poemului

             (Robert Desnos)

Poetul

sapă

adâncul

propriului

poem

pe marginea căruia bineînţeles

va fi

mitraliat.

1