De-provincializarea lumii literare basarabene ar fi posibilă numai o dată cu depolitizarea ei

Vasile Gârneţ: - Domnule Aureliu Busuioc, realitatea de afară mă obligă să încep acest interviu cu o întrebare despre comunism, un comunism primitiv şi violent pe care noi, cetăţenii Basarabiei, cu o identitate indecisă, suntem condamnaţi să-l trăim din nou şi la acest început de mileniu. Dv. aţi avut neşansa să cunoaşteţi mai multe faze ale comunismului impus de sovietici în provincia noastră. Cred că pot afirma, cunoscându-vă în linii mari biografia, că viaţa dumneavoastră a luat o întorsătură neaşteptată, dramatică din cauza comuniştilor. Ce părere aveţi Dv. despre comunişti şi comunism? Ce le-aţi spune despre comunişti tinerilor care protestează în aceste zile în stradă?

Aureliu Busuioc: - Istoria a demonstrat mult mai bine decât aş putea s-o fac eu ce este comunismul şi cine sunt comuniştii. Bine, chiar atrăgător ambalată, doctrina comunistă a fost întotdeauna o momeală înghiţită cu uşurinţă de către omul de rând din păturile neavute, nu prea versate în ale culturii şi nici prea date cu ale gândirii. Populismul cras şi perspectiva unei dictaturi a proletariatului nu puteau să nu intre în atenţia muncitorilor şi ţăranilor exploataţi, de unde şi victoria ei în Rusia, unde capitalismul în ascensiune şi iobăgia  făceau casă bună: ce pălmaş şi ce rob al bandei rulante nu s-ar fi visat dictator? Nu trebuie uitaţi nici tinerii - e bine cunoscută spusa lui Ţuţea în acest sens. În URSS, şi în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească deci, majoritatea intelectualilor, a veritabililor intelectuali, care s-a băgat în acest partid a făcut-o de nevoie: era singura posibilitate de a se realiza cât de cât. Aşa că nu e nimic de mirare dacă azi, când de bine-de rău nu-ţi rişti viaţa sau libertatea pentru opţiunile politice, partidul comuniştilor e o sumă de semidocţi şi rataţi, în rândul cărora nu prea afli intelectuali, dar ajunsă la putere datorită disensiunilor (şi incompetenţei!) din tabăra democraţilor, cât şi sprijinului a vreo treizeci procente de alogeni şi autohtoni încă ameţiţi de propaganda şi agitaţia trecutului. Perspectivele comuniştilor sunt sumbre, dar la fel de adevărat e că sumbru este şi viitorul celora care aşteptau o schimbare. (Subliniez cuvântul "aşteptau", din nefericire nu pot folosi sintagma "au luptat"...)

Dar văd că prea m-am angajat în  locuri comune...

Ce aş avea de spus tinerilor protestatari din stradă (şi nu numai)? Ceea ce mi-aş spune şi mie: luptaţi şi rezistaţi. Pe minciună şi pe utopie nu s-a construit niciodată nimic durabil. Dar nici indiferenţa şi nici lipsa de asiduitate nu sunt mari constructori...

V.G.: - După 1989, mulţi scriitori basarabeni au făcut politică de partid, ocupând chiar fotolii în parlament. Dv. n‑aţi avut un angajament deschis în acest sens, dar aţi susţinut, prin articole de ziar, anumite persoane şi grupări politice. Ce vă reproşaţi personal şi ce puteţi reproşa colegilor Dv. care au făcut politică în aceşti 12 ani de tranziţie spre democraţie, încheiaţi, iată, cu victoria categorică a comuniştilor?

A.B.: - În entuziasmul general cu care s-a pornit la demolarea regimului putred era suficient discursul înflăcărat pentru a câştiga simpatia maselor şi a-ţi asigura un fotoliu în parlament. Libertate, limbă, alfabet - ca parolă a succesului - nu putea dura însă la infinit. Un om al politicii e obligat să pipăie şi buzunarele, respectiv stomacurile masei şi sănătatea economică a ţării. Ei bine, la acest capitol scriitorii-politicieni n-au avut cum prezenta soluţii. Le lipsea şcoala respectivă. Învăţătură pe care o aveau din plin cei cu şcolile superioare de partid. În fond, în toţi aceşti doisprezece ani de "democraţie" am fost conduşi de la posturile cele mai înalte de către comunişti! (Şi azi, când puterea dă vina pentru starea disperată în care ne aflăm pe "democraţi", de fapt se autoacuză!)

Cizmarul trebuie să facă pantofi, scriitorul trebuie să scrie. Cred că mai eficace ar fi fost politica scriitorilor făcută la masa de scris decât cea promovată din fotoliile parlamentului. Aşa ne-am ales şi cu scriitori care şi-au pierdut calificaţia, şi cu parlamentul suprasaturat de bolşevici.

N-am susţinut prin articole de ziar anumite persoane şi grupări politice. Am susţinut o singură persoană - pe precedentul preşedinte, pentru că mi s-a părut a fi cel mai proeuropean, cel mai puţin dopat cu ideologie comunistă (asta în ciuda importantelor funcţii pe care le-a avut în cadrul ierarhiei superioare a PCUS). Faptul că demiterea lui, votată voios şi de deputaţii scriitori, ni l-a adus în prim-plan pe actualul, pare să-mi dea dreptate. Dar nu insist. Istoria va da la iveală adevărul.

V.G.: - Domnule Busuioc, urmărindu-vă evoluţia după 1989, constat că funcţionaţi după principiul: nici o zi fără a scrie vreun rând. Aţi deţinut în aceşti ani rubrici savuroase la mai multe săptămânale, aţi scris câteva cărţi, bine primite de critică şi cititori. Romanele "Pactul cu diavolul" şi "Lătrând la lună" se bucură, vă dezvălui un secret, de succes printre cunoscătorii de literatura română din Cehia şi s-ar putea să fiţi tradus la Praga. Cum reuşiţi să vă menţineţi într-o formă atât de excelentă?

A.B.: - Mulţumesc pentru vorbe bune, desigur mă bucură nespus faptul că modestele mele lucrări fac ravagii în Cehia. Cum reuşesc să mă menţin în formă? Aş răspunde cum a făcut-o sir Winston Churchill: datorită sportului. Nu-l practic. Dimineaţa în loc de gimnastică mă aşez la calculator, şi scriu. Cu gândul la tot soiul de fenomene şi întâmplări, dar şi la pâinea cea de toate zilele. Pensia îmi permite acest lucru: sătulul e mereu cu gândul la siestă, cel cu pensia mea e nevoit să muncească...

V.G.: - Cum decurge, în opinia Dv., procesul de sincronizare a literaturii scrise în Basarabia cu literatura care se scrie în România? Dv. vă simţiţi integrat în literatura română? Aveţi sentimentul că vă scrieţi cărţile şi pentru un eventual cititor din Oltenia şi din Transilvania?

A.B.: - Am avut întotdeauna sentimentul că scriu româneşte. Nu m-am gândit niciodată că n-aş putea fi înţeles de un cititor român. Alta e vorba: dacă ar putea fi înţeles în Oltenia sau Transilvania mesajul pe care încerc să-l introduc în cele scrise. "Sincronizarea a două literaturi" de aceeaşi limbă mi se pare că sună cam ciudat, ar trebui să ne referim mai cu seamă la sincronizarea gândirii, mentalităţilor. Am impresia că noi, aceştia din Basarabia, prea ne străduim să fim... moldoveni...

 V.G.: - Cum răspundeţi la întrebarea că literatura română din Basarabia încă nu a dat cartea care să se ridice valoric la nivelul tragediei şi suferinţei acestei provincii româneşti?

A.B.: - De ce să ne grăbim? Între războiul din 1812 şi "Război şi Pace" au trecut multe zeci de ani. Între războiul de secesiune şi "Pe aripile vântului" - aproape o sută! Cele mai largi, mai întinse perspective se deschid ochiului unui vultur. Poate ar trebui mai bine să aşteptăm naşterea vulturului, ca să-i tăiem aripile (obicei moldovenesc!) încă din cuib...

V.G.: - Veniţi tot mai rar pe la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Din postura aceasta de observator lucid şi oarecum distanţat de intrigile vieţii literare, ce remarcaţi nou în peisajul literar basarabean după 1989?

A.B.: - Şi de ce aş veni mai des? Ştiu pe de rost ritualurile US din M. Ştiu că  five o'clock-urile cu ceai naţional acum încep de dimineaţă şi eu nu mai sorb asemenea lichide. Şi nu e nevoie să fii observator lucid şi distant ca să te poţi descurca  în intrigile vieţii literare de la US: sunt aceleaşi, sunt nişte vulcani care erup vată, pe versanţii cărora încearcă, şi nu fără succes, să se caţăre tot mai mulţi veleitari.

V.G.: - O parte a scriitorilor mai în vârstă s-au speriat după 1989 că revizuirile critice - invocate de scriitorii tineri - vor strica clasamentele literare stabilite de secţia de propagandă a Comitetului Central. Ei bine, aerul tare al libertăţii a funcţionat în Basarabia ca o adevărată cenzură estetică. Din cei mai bine de 300 de scriitori scriu şi se exprimă public doar vreo 50, restul au intrat în anonimat, au "dispărut". Cum comentaţi acest fenomen?

A.B.: - La drept vorbind, mă sperie nu atât uriaşul număr de membri ai US pe care-i avem azi, cât faptul că într-o bună zi s-ar apuca să şi scrie. Avem încă în provincie (şi nu numai acolo!) şcoli unde predarea limbii şi literaturii se face ca pe vremuri,  pregătind cadre de cititori nemofturoşi. De asemenea  predarea limbii  "moldoveneşti" de la tribuna parlamentului şi de către mulţi demnitari cu acces la microfoanele teleradioului ar putea fi înţeleasă de către grafomani ca o cerere pe care ei ar putea s‑o onoreze imediat cu oferta respec­tivă. Iată pericolul, şi nu faptul că s-au stricat clasamentele stabilite la secţia de propagandă. La urma urmelor cititorii lucizi au întotdeauna propriile lor scări valorice. Cei mai puţin lucizi le acceptă pe cele ce li se impun. Iar în cazul acesta n-ar strica să ne plimbăm puţin şi prin programele de studiu ale ministerului de resort. Nu vă temeţi că într-un viitor previzibil am putea să ne întoarcem la "Nouăsprezece mămăligi"?

Aţi pomenit "aerul tare al libertăţii" care a acţionat ca o "adevărată cenzură estetică". Da, sunt martori paginile Contrafortului că am avut o adevărată pleiadă de veritabili literaţi ţinuţi la index de trecuta cenzură politică şi acum repuşi în circuit pe merit. Dar e la fel de adevărat că avem şi din cei ce-ar fi stat foarte bine în colţişorul lor modest, dar au fost împinşi la suprafaţă de către unii critici pe motive neliterare: "Ăsta e cu noi, deci e mare". Am răsfoit unele manuale de limba română pentru alogeni (elaborate încă pe vremea "democraţilor") şi m-am crucit de  prezenţa unor mediocri pe paginile lor...

V.G.: - Ce presă literară vă mai cade în mână? Citiţi reviste literare româneşti? Aţi contabilizat cumva cronicile scrise de cronicarii literari din România la cărţile Dv.?

A.B.: - Citesc presa literară românească, din păcate doar pe cea care "îmi cade în mână". Şi îmi cade prea puţină, totuşi aproape suficientă ca să simt că trăim în lumi paralele.

N-am contabilizat scrisurile cronicarilor din România despre cărţile mele din motivul că n-am întâlnit asemenea cronici. Dacă ştiţi mai mult decât mine la acest capitol, v-aş fi recunoscător să‑mi deschideţi ochii.

V.G.: - Ştiu că aveţi calculator şi că vă scrieţi textele, mai puţin poezia, direct la notebook. V-a stricat stilul această "maşină de scris"? Navigaţi şi pe Internet, răsfoind, de exemplu, publicaţii literare franceze?

A.B.: - Da, am primit cadou un calculator încă acum zece ani, l-am simţit  prieten încă din primele clipe şi continuăm să ne considerăm prieteni şi azi. N-aş  putea reveni la maşina de scris: am avut întotdeauna oroare de rândurile sau cuvintele şterse şi rămase pe pagină, consumam din acest motiv hârtia cu nemiluita, nu-mi închipui cum aş scoate-o la capăt acum, cu economia de piaţă. Altceva, într-adevăr, cu poezia: dacă n-o treci prin  vârful peniţei, dacă n-ai zeci de cuvinte şterse, coloane de rime (ferice de cei ce scriu vers alb!) sau numere de telefon pe câmpul liber al paginii, te simţi parcă jefuit de ceva scump, e cum n-ai mai simţi gustul pomadei rămasă pe buze de la ultimul sărut, e cum ai trece prin zăpadă fără să laşi urme...

Cât priveşte navigaţia pe Internet... Mai mult înot, pe la prieteni. Nu-mi dă mâna să-l aduc acasă. Aşa că mă mulţumesc, în ce priveşte publicaţiile franceze, să citesc "Les Nouvelles Litteraires", la care m-a abonat un prieten şi pe care, din când în când, se îndură  poşta şi mi-o aduce.

V.G.: - Conflictul generaţiilor de scriitori pare să se fi potolit în Basarabia. Chiar dacă invadată de vulgarităţi şi atacuri la persoană, această dispută a animat cumva un timp peisajul nostru cultural. Acum e o linişte de baltă stătută. De ce nu avem polemici literare? De ce nu dezbat intelectualii noştri, de exemplu, adecvarea noastră culturală (şi mentală) la imperative precum globalizarea sau integrarea europeană? Ce soluţii aţi sugera pentru de-provincializarea lumii literare basarabene?

A.B.: - Vă înşelaţi, scumpe domn, n-a fost nici un conflict între generaţiile de scriitori, a fost un conflict între mentalităţi. Pur şi simplu interesele celor cu postamente s-au ciocnit cu dorinţa de afirmare a celor ce nu se aflau în favorurile secţiei de propagandă, sau se aflau pe listele ei negre. Şi s-a mai întâmplat aşa, anume s-a întâmplat, că ultimii erau relativ mai tineri. De ce să nu ne amintim de bătrânul Leviţchi sau de nu chiar tânărul Ion Ciocanu? În rest - da: am avut suficiente motive de distracţie. Şi încă o dată - da: stăm într-o baltă epocală. Ce fel de polemici să aşteptăm, când n-am fost învăţaţi de mici să le acceptăm? Vă mai amintiţi: orice observaţie, cât de nevinovată, la adresa unui op scriitoricesc presupunea reacţia imediată a secţiei, reacţie, de obicei, sub formă de sentinţă fără drept de apel. Iar a încerca să polemizezi cu un grand drag secţiei însemna nici mai mult, nici mai puţin decât pedeapsa capitală. Vremurile au trecut, e drept, dar spaima a rămas. Recunosc cinstit că şi eu, la una din întrebările de mai sus, aş fi putut cita nume sau lucrări, dar n-am făcut-o. Nu mă mai întreba de ce...

De-provincializarea lumii literare basarabene ar fi posibilă numai o dată cu depolitizarea ei. Câte reviste literare avem? Câte ziare care să dea măcar ceva atenţie literaturii? Şi toate cu vopseaua lor politică. Orice încercare de polemică, şi mai ales pe temele majore ale timpului, ar însemna crearea de detaşamente de partizani, fiecare înarmat cu arma respectivă: care cu cocoşi, care cu statuia lui Ştefan, care cu secere şi ciocane.

Nu sunt sigur că rezultatele încăierărilor ar duce la mai puţine jertfe decât a dus Războiul broaştelor cu şoarecii...