Nostra Via Dolorosa

După atât de dramatica dispariţie a lui Vlad Cubreacov, în sufletele chişinăuienilor, indiferent de etnii ori opţiuni politice, a coborât un morb al neliniştii, şi - de ce să nu recunoaştem? - al fricii. Pe străzi şi în transportul în comun lume tăcută, zgribulită şi de frigul care ne-a încercat cu intermitenţe în această primăvară. Să se trezească în toate fibrele existenţei noastre iar sclavul luptei pentru supravieţuire? Or poate el, acel sclav, în aceşti vreo zece ani de libertate efemeră... Cum putem şterge din noi anii, ba chiar întreaga viaţă, pe care am trăit-o doar cu un ochi odihnindu-ne, mereu în aşteptarea celuia care putea să vină în orice clipă după noi...

Am avut o noapte albă, plină de nelinişti şi presimţiri grele, nu numai în legătură cu ceea ce se întâmplă în societatea noastră. Dimineaţa, primul lucru care mi-l amintesc este că astăzi, sâmbătă, 23 martie, la teatrul rus din Tiraspol se joacă piesa lui Mihail Sebastian "Steaua fără nume". Faptul în sine pare a fi de necrezut. Şi totuşi, mă înţeleg cu câţiva prieteni să plecăm în Transnistria şi să vedem acest spectacol.

După geam, plouă mărunt şi ca niciodată trist. Mă caută la telefon un coleg mai tânăr. Primul lucru pe care i-l spun este că sunt gata de plecare la Tiraspol. El râde copios. Mă întreabă pe cine mai putem căuta noi acolo. Nu-i răspund. E prea tânăr. Nu ştie încă multe. Unele lucruri nu le poate înţelege, nici simţi. Închide fără să-mi spună de ce m-a sunat.

În aşteptarea orei de plecare mi-e inima grea şi totuşi răsfoiesc Jurnalul lui Sebastian. Anii 1941-1942... Parcurg câteva pagini zguduitoare despre începuturile Holocaustului în Transnistria.

"Miercuri, 29 octombrie 1941. Să încercăm să nu ne gândim la evreii din Ucraina, spune azi Lena Constante. Nu putem face nimic pentru ei... Să încercăm să uităm. Să încercăm să trăim."

"Duminică, 14 iunie 1942. Irealitate absurdă a vieţii noastre. Mai citim cărţi. Mai avem puterea să râdem. Dăm festivaluri. Mergem la teatru... Uneori mi se pare că blestemul nostru nu mai are nici o legătură cu războiul... Dar trăim. Şi trebuie să nu pierdem voinţa de a trăi."

"Vineri, 25 septembrie 1942. La Tiraspol - îmi povesteşte Branişte - una din cele mai citite cărţi este Accidentul (roman de Mihail Sebastian - n.m.)... Unor camarazi ofiţeri, după ce au citit cartea, şi le-a plăcut, Branişte le-a destăinuit că autorul e evreu.

- Ia uite, domnule! Nici nu se cunoaşte!"

Mă sună anchetatorul care se ocupă de dosarul lui Em. Galaicu-Păun şi al fratelui său Fidel, rugându-mă să nu facem prea multă gălăgie în presă. Să avem răbdare până la elucidarea cazului. Fidel deocamdată mai rămâne închis. Dar nici nu-mi poate da detalii despre acest dosar. Ancheta continuă.

Suntem în ajunul sărbătorilor de Paşti - evreiesc şi catolic. Unul din liderii comunităţii evreieşti spune la TVM că, după statisticile Muzeului Holocaustului  din Washington, în perioada ultimului război mondial, în Transnistria au fost exterminaţi circa 250 mii de evrei şi 25 mii de ţigani. Aduşi acolo din Bucovina şi Basarabia. Ce Karmă au de îndurat generaţiile de după... Şi noi. Poate din aceste motive viaţa noastră e aşa cum este. Adică nicicum. În acel Holocaust s-a creat un precedent, unde viaţa nu are nici un preţ. Ca în Cecenia, Kosovo...

Mă duce gândul din nou la spectacolul pe care urmează să-l vizionăm diseară. În memorie îmi mai revine un alt "spectacol" în aer liber. Primul pe care l-am văzut împreună cu tata. Tot la Tiraspol, în tragicul, pentru noi, an 1947. Un început de primăvară. La o margine de oraş. Pe o pantă uşor înclinată. Multă lume. Mare bazar. Toţi vând câte ceva, unii, puţini, reuşesc şi să cumpere. Cumpără ceva. O majoritate absolută  care încerca să facă în fel şi chip, numai să poată alunga cât de cât foamea ucigătoare; s-o alunge cât de puţin timp din preajma lor, din casele lor. Şi deodată un strigăt disperat de femeie:

- Vor!!! Lovite vora!!!*

Preţ de câteva minute, întreg bazarul cu  gurile căscate urmăreşte cum doi vlăjgani se prefac a-l prinde pe un al treilea, pe "hoţul", cu un coşuleţ într-o mână şi cu un  şirag de ardei roşu-foc în alta. Toţi trei fug la vale, aşa ca să-i poate urmări cu privirile toată lumea. După care a urmat o adevărată babilonie. Plânsetele, vaietele şi gemetele întregului bazar: "Mi-a furat asta..." "Mi-a furat cealaltă..." "Prindeţi hoţii..." "Şi mie mi-a furat..." "Şi mie..." Spectacol jucat cu măiestrie de zeci şi zeci de hoţi veniţi din largul fostului imperiu în turneu pe teritorii noi, unde furtul, fie şi în perioada tragică a foametei, era considerat una din cele mai ruşinoase fapte, echivalente cu un mare păcat. Ce-i drept, încetul cu încetul acest viciu i-a contaminat şi pe ai noştri ca brazii...

Porniţi la drum pe la amiază, nimeni dintre noi nu prea are chef de vorbă. Rămânem fiecare cu gândurile sale. Eu - la generaţiile de basarabeni care şi-au dus crucea pe Via Dolorosa. De cum am trecut Nistrul, începând cu Tiraspolul, încolo şi înapoi. Cu voie, ca o rătăcire. Dar mai des fără voia noastră, spre un mare necunoscut, spre un hău, adesea fără cale de întoarcere.

La intrare în Tighina, suntem opriţi de armata separatistă, legitimaţi şi întrebaţi dacă avem vreun document drept dovadă că suntem aşteptaţi de cineva la destinaţie. Îmboldindu-ne cu degetul arătător pe fiecare în parte, ne întreabă ce profesie avem. Aflând că sunt scriitor, militarul îmi spune cu rânjet pe buze:

- Pisatel, znacit... Vozmutitel spokoistvia... Cito, vam tak ploho jilos pri sovetah? A seicias kak jiviote? Lucişe?**

Găsesc de cuviinţă să nu intru în discuţie.

Suntem legitimaţi şi la ieşire din Tighina. Acelaşi macaz şi la intrare pe podul de pe Nistru. Şi la ieşirea de pe pod. Şi la intrarea în Tiraspol.

Printre primele case se întrevede o garnitură de tren, îndreptându-se spre gara oraşului. Se aud bătăile roţilor. Pe chipurile colegilor observ o nuanţă de încordare. Cunosc motivaţia. Toţi, inclusiv şoferul, sunt dintre basarabenii care cândva au parcurs mii şi mii de kilometri în diferite direcţii prin fostul imperiu. Au călătorit în trenuri ticsite cu lume. Au depozitate în memorie fel de fel de întâmplări, unele de-a dreptul sângeroase, prin atâtea şi atâtea gări.

Recunosc oraşul cu aceleaşi firme scrise în ruseşte, încă pe timpuri, mai rar în "moldoveneşte" cu alfabet rusesc. Aproape jumătate din geamurile clădirilor cu mai multe etaje sunt sparte. Părăsindu-le acum câţiva ani, foştii locatari nu sau mai întors. Iar pe urmele lor... la război ca la război, locuinţe prădate, uşi şi geamuri smulse.

La teatru sosim tocmai la timp. Suntem aşteptaţi. Sala arhiplină. În spate, în dreapta şi în stânga mea, aud şi multă vorbă românească. Când proiectoarele luminează decorul unde e scris cu litere latine: "Sinaia", "Casele", "Stop!", "Atenţie la tren!"... în sală explodează aplauze.

Înainte de pauză, se aplaudă a succes.

La sfârşitul spectacolului, se aplaudă a mare succes.

Actorii sunt chemaţi la bis de câteva ori.

Bucuria mea şi a colegilor e mare. Ieşim în tăcere din sala teatrului de-a valma cu spectatorii. Fiecare cu frământările sale. Unii, poate, cu o speranţă în viitor.

Înainte de plecare spre casă, suntem invitaţi de amfitrioni la un ceai. Pe masă se mai servesc şi câteva felioare de pâine ameţite cu margarină. Ni se dă de înţeles că untul este prea scump. Vorbim doar despre spectacol. Am fost preveniţi: despre politică -  nu. Aflăm că majoritatea trupei actoriceşti sunt moldoveni de pe ambele maluri ale Nistrului. Unii din ei vorbesc rusa cu accent. Regizorul Tudor Ciubotaru ne spune că replica cheie a spectacolului a fost: "Nici o stea nu se abate din drumul ei." Un adevăr neperisabil, despre care prea rar ne amintim astăzi  în viaţa noastră atât de încâlcită, atât de zbuciumată...

Ştiu bine de mai mulţi ani că unul din interpreţii acestui spectacol a participat la conflictul armat din 1992, apărând  cauza separatiştilor. A fost distins  şi cu o medalie a regimului. Într-o pauză, încerc să vorbesc despre acest caz cu cineva din colegii lui moldoveni în care am încredere. Acela îmi spune în şoaptă rugător: "Să încercăm să nu ne gândim... Nu putem face nimic..." Şi, în continuare: "Să încercăm să uităm. Să încercăm să trăim." Nu-mi vine să cred urechilor că ceea ce aud sunt aceleaşi cuvinte ale altei actriţe, din alt spaţiu şi alte timpuri, pe care le-am citit dimineaţă în Jurnalul lui Sebastian.

Târziu, în puterea nopţii, facem cale întoarsă. La ieşirea din Tiraspol suntem legitimaţi. La intrarea pe pod suntem legitimaţi. La ieşirea de pe pod suntem... La intrarea în Tighina suntem... La ieşirea din Tighina suntem...

La Chişinău ne întoarcem cu vestea bună că, de trei luni de zile, la teatrul din Tiraspol se joacă "Steaua fără nume" de Mihail Sebastian cu mare succes la public. Fie şi în limba rusă. Noi am privit al 25-lea spectacol. Şi de fiecare dată, după spusele actorilor, cu sala arhiplină.

martie 2002

-----------

*Hoţul, prindeţi hoţul! (rus.)

**Scriitor, adică...  Tulburător de ape... Ce, aţi trăit atât de rău în timpul sovietelor? Acum o duceţi mai bine?...

1