Arhiva memoriei şi a fidelităţii mele

Ţinînd cont de vocaţia europeană a ţării noastre, bonton-ul de azi cere să spunem "ocupaţie comunistă". Termenul "ocupaţie rusească" este rezervat uzului în familie şi între prieteni de nădejde. Cel care îl foloseşte în public - de exemplu în piaţă - poate fi sancţionat ca spărgător de conspiraţie. În terminologie conspirativă - extremist. Semiologia ar califica fenomenul "ocupaţiei comuniste" drept "ocupaţie simbolică": în clipa în care steagurile roşii au fost date jos, iar carnetele de partid şi-au pierdut valabilitatea, am rămas fără ocupanţi. Am trăit miracolul eliberării instantanee. Am devenit colegi ai lui Buddha cel de sub smochinul sacru. De dragul conspiraţiei - căci trebuie să amăgim şi Europa şi Rusia - ne vom comporta o vreme aşa de parcă ocupaţia ar fi fost înfăptuită de o hoardă de membri de partid, vorbitori toţi de esperanto, iar rusa ar fi fost aleasă de basarabeni ca limbă "de comunicare" nu altcumva, ci din motive eufonice. Cu părere de rău, conspiraţia prelungită se poate transforma într-o a doua fire, în spatele căreia nu ne vom mai putea discerne identitatea adevărată, cea pe care dorim s-o salvăm.

Acest scrupul terminologic porneşte probabil de la ideea că ideologia este o boală curabilă, pe cîtă vreme apartenenţa etnică - nu, şi că, din punct de vedere politic, este totuşi infinit mai profitabil să lupţi cu morile de vînt, decît cu uriaşul răufăcător. În conformitate cu această logică, în timpul celui de-al doilea război mondial ar fi fost corect să se spună fasciştii în loc de nemţii, partizanii împăratului sau victimele propagandei militariste japoneze în loc de japonezii sau, şi mai rău, gălbejiţii. Ar fi fost deci corect din punct de vedere umanist ca pilotul american care îşi avertizează camarazii despre pericol să strige:

- Victimele propagandei militariste japoneze atacă dinspre soare.

Dat fiind însă că în luptele aeriene timpul e foarte scump, problema terminologică s-ar fi putut rezolva printr-o elipsă:

- Victimele atacă dinspre soare.

Elipsa creează un anumit echivoc, dar el nu trebuie să ne sperie, de vreme ce sensurile sunt, oricum, convergente. Victime ale maşinii propagandistice, victime ale mitralierelor noastre - ce să mai despicăm proverbialul fir de păr? Victime, şi gata!

Şi totuşi realitatea este că s-a spus şi se spune în continuare nemţii, japonezii... În timp ce noi spunem pudic şi în virtutea unei absolut false metonimii comuniştii. Diferenţa pare totuşi a consta în faptul că atît nemţii, cît şi japonezii sunt nişte iertaţi învinşi, pe cîtă vreme şovinul rus, tare pe poziţii, îşi bate joc de disponibilitatea noastră de a da cîte ceva uitării, ba chiar este dispus să ne ierte el însuşi. Cu condiţia să nu-l mai deranjăm cu drepturile noastre. De ce n-am admite că a existat din capul locului ceva vicios în pripa noastră împăciuitoare? Vladimir Jankelevitch, în Iertarea, dă următoarea descriere a fenomenului:

Cine arde arhiva memoriei şi a fidelităţii sale, aruncîndu-şi în foc ranchiunele şi superstiţiile, scrupulele şi grijile, remuşcările şi jurămintele, şi dănţuieşte în jurul focului nu are de gînd să facă nimănui nici un fel de cadou: are de gînd să trăiască împăcat, eliberat de probleme stînjenitoare şi de amintiri delicate; de aceea intenţia lui nu implică nimic altceva decît egoism şi lene, uşurătate şi chiar laşitate.

Evreu născut în 1903, Jankelevitch n-a iertat niciodată Germania. Următorul citat vine dintr-un capitol unde filosoful se ocupă de crimele imprescriptibile. Categorie din care, fără putinţă de tăgadă, fac parte şi cele comise de ocupaţia rusească pe teritoriul nostru. Răufăcătorul cu conştiinţa împăcată despre care vorbeşte Jankelevitch pare a fi şi el o figură familiară:

Dar victima nu se va căi în locul vinovatului: trebuie ca vinovatul să se muncească singur; criminalul trebuie să se răscumpere singur. Iertarea noastră nu-l priveşte; iertarea e treaba ofensatului. Numai căinţa criminalului şi, în primul rînd, remuşcarea lui dau un sens iertării, după cum numai disperarea dă un sens graţiei. Ce rost mai are graţia, dacă "disperatul" are conştiinţa împăcată şi mina sănătoasă? Iertarea nu e pentru conştiinţele curate şi împăcate şi nici pentru vinovaţii nepocăiţi, care au somnul liniştit şi digestia bună; cînd vinovatul este gras, bine hrănit, prosper, îmbogăţit de miracolul economic, iertarea e o glumă sinistră. Nu, nu pentru asta e făcută iertarea; iertarea nu e făcută pentru porci şi scroafe. (trad. Laurenţiu Zoicaş, Polirom)

Îmi permit să formulez aici opinia că noţiunea de imprescriptibil trebuie recuperată din aulele facultăţii de drept şi folosită pentru a pune răspicat întrebările care privesc direct fiinţarea noastră verticală. Iată o listă incompletă a celor care mă sîcîie pe mine:

De ce băncile elveţiene sunt tîrîte în procese cu răsunet internaţional pentru tranzacţiile cu Germania fascistă, de ce Germania, deja democratică, plăteşte pensii victimelor Holocaustului, iar eu trebuie să-l vizitez pe aproapele meu alolingv şi şovin înarmat cu Biblia şi rozariul?

Cui i-am dat eu procură să fraternizeze în numele meu cu cel care a dus-o pe bunica în Siberia?

Cine deţine scandaloasa putere de a reconcilia Capra cu Lupul care i-a mîncat iezii?

Ce monstru de nepărtinire şi blîndeţe îmi spune că ocupantul care mă urăşte şi mă desconsideră ca pe un pasiv la închisoare o face din pură ignoranţă şi că, formulat pe înţelesul său, mesajul renaşterii naţionale l-ar face şi pe el să vină să radieze de fericire la Sărbătoarea Limbii Noastre?

Cît timp vom mai reprezenta, ca în visele dragi lui Freud, patul conjugal prin masă şi penisul prin cravată?

Poate că răspunsul se află în faptul că mămica lituaniană a avut tăria de a-i spune lui Janis: "Nu umbla cu Vanea, căci el este ocupant", iar mămica moldoveancă n-a găsit pentru Guguţă altă îndrumare decît: "Însoară-te cu Maşa, poate ajungi şi tu nacialnic"? Poate că şi războiul din Transnistria n-a fost decît urmarea lipsei noastre de verticalitate. Exemplul Ţărilor Baltice demonstrează că o politică mult mai radicală are sorţi de izbîndă, dacă este promovată cu intransigenţă şi metodă. Poate că turcii, dar poate că grecii din Fanar... Poate că...

Dar mea culpa şi l'esprit de l'escalier devin un obicei vicios, dacă se repetă la nesfîrşit. Poate că ar fi cazul ca, păstrînd deschisă cartea istoriei la paginile dureroase, să încetăm a ne complace în explicarea ghinioanelor prezente prin ghinioanele istorice şi să găsim, o dată şi pentru totdeauna, sursa puterii noastre în curajul de a spune lucrurilor pe nume.

Eu sunt Petru care, în noaptea şi în zorii zilei de după Ghetsimani, nu îndrăzneşte să răspundă cu "Bună ziua" la "Zdrasti" de frica străjilor; eu sunt, vorba lui Crudu, viermele şi şobolanul care, ţinut în galeriile subterane de o laşitate numită întîi prudenţă, apoi spirit împăciuitor, visează la ziua X şi la ora Y, cînd totul va fi altfel.

Eu visez la ziua şi la ora, şi la eternitatea demnităţii noastre.

Eu nu mai vreau ca demnitatea să fie un secret de familie.