Borges, Stănescu şi alte erezii

"Şi cine-s eu ca să stau lângă Borges?"

 (Fals citat din N. Stănescu)

Că orice criză a ideii de literatură sfârşeşte prin reafirmarea într-o formă nouă a antiliteraturii, este un adevăr recunoscut aproape de toată lumea şi înregistrat, cu ascultare, de toate manualele de teoria literaturii. Se vorbeşte, de fiecare dată, şi despre "lupta poeziei cu literatura", despre revolta avangardistă, despre tăcerea antiliterară ş.a.m.d. Însă supoziţia că fiece criză a literaturii însăşi  - ca praxis şi ca realitate dinamică - ar da naştere ( în mod legic) unor mari autori eretici ( eretici în sensul reinventării pe cont propriu a naturii literaturii) rămâne, deocamdată, în afara preocupărilor curente ale criticii şi exegezei literare. Cauza stă, probabil, în confundarea ereziilor literare cu avangardele...

Or, dacă acestea din urmă au desemnat, întotdeauna, nişte atitudini exclusiviste şi voit antiliterare, ereziile atestă voinţa de singularitate absolută, fără a se fi orientat însă împotriva literaturii. Ele fac, în acelaşi timp, dovada unei mai mari responsabilităţi profesionale faţă cu problemele de modernizare substanţială a literaturii.

Nu voi insista aici asupra altor - multe - diferenţe existente între fenomenele în cauză. În consemnările de faţă urmăresc un obiectiv mai puţin seducător. De aceea voi reaminti doar - axiomatic - că atât Jorge Luis Borges, cât şi Nichita Stănescu nu sunt, în pofida unor "frivolităţi" proprii mai ales celui din urmă, scriitori de avangardă. Ei s-au produs, mai curând, ca doi mari scriitori eretici ai literaturii secolului trecut. (Universale şi, respectiv, române, dacă e să respectăm simţul măsurii.)

Substanţial diferiţi, cu lecturile funda­mentale diverse, gândirea lor scriitori­cească şi (para)filosofică este marcată (poate tocmai de aceea) de nişte afinităţi extrem de surprin­zătoare...

Se ştie că Borges, după cum va mărturisi şi el însuşi, n-a avut preferinţe deosebite pentru anumite sisteme filosofice, declarându-şi deseori şi demonstrându-ne prin chiar scrierile lui spontaneitatea şi paradoxalitatea în interpretarea lumii şi în abordarea unor teme filosofice "eterne". Dar - atenţie! (faptul este foarte important pentru înţelegerea viziunii sale asupra literaturii): El îşi imagina Paradisul ca o bibliotecă. Devenise legendară însăşi biblioteca sa, precum va deveni o adevărată deviză pentru contemporaneitatea creatoare îndemnul lui adresat acesteia de a re-citi cărţile emblematice ale culturii umane, recitirea fiind ulterior asumată, de mulţi scriitori ai secolului al XX-lea, ca un efort întru re-scrierea (critică) a literaturii preexistente, în direcţia reactivării unor dimensiuni ale ei apte să răspundă sensibilităţii cititorului contemporan. Borges însuşi pare că li se va oferi - prin tipul de scriitură cultivat cu mare ingeniozitate - ca model demn de urmat. De aici şi senzaţia acută că textele lui sunt traversate de o infinitate de alte texte, intertextualitatea fiind chiar condiţia existenţei a tot ce a produs el în domeniul poeziei, dar mai ales în cel al prozei. Cititorul atent va identifica, lesne, în textele acestui scriitor, o multitudine de texte vechi din care, ca într-un palimpsest, răzbate la lumină "în toată slava" textul cel nou. Conştient de imposibi­litatea originalităţii absolute, Borges va căuta să realizeze acest ideal pe calea cea mai parado­xală cu putinţă: prin re-scrierea, într-o sinteză totalizatoare, a întregii tradiţii literare, adec­vând-o orizontului de aşteptare al consuma­torului de literatură din plină (post)modernitate. Tocmai aici, în această spectaculoasă schimbare de perspectivă, dar şi în grandoarea demersului, consistă erezia cea mare a scriitorului argenti­nian.

Provenind, pe linie livrescă "îngustă", din Epopeea lui Ghilgameş, Cartea lui Iov şi alte texte sacre, din Odă (în metru antic) , Odiseea lui Homer, basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, însuşindu-şi drept matrice ideatică fondul unor cărţi cu totul diferite decât cele preferate (ocult!) de Borges (W. Whitman, E.A.Poe, G. B. Shaw, Stevenson ş.a.), factorul decisiv în devenirea lui Nichita Stănescu ca poet îl constituie totuşi nu literatura, ci un moment biografic destul de banal. Unul care i s-a întâmplat ... cu doar foarte puţin dincoace de limita ridicolului. Povestit cu mai multe ocazii, el i-a devenit poetului obsesie pentru toată viaţa, oferindu-i revelaţia şi profunda mirare de a-şi putea contempla fiinţa cu alteritate. Acest moment nu ar prezenta nici un interes, dacă nu i-ar fi marcat atât de puternic toată gândirea asupra naturii poeziei. Citez: "Spălându-mi mâinile, la o pompă de apă, după un meci de volei, obosit fiind, mi s-a părut că mâinile mele sunt absurde şi, brusc, am luat cunoştinţă că am un trup... Mi s-a părut curios nu atât că aveam cinci degete, ci pentru că puteam să le spun Ele, iar nu Eu. S-a clădit în mine o obsesie, dorinţa de a contempla, de a vedea ce este, din afară..."

Citez, în ordinea aceloraşi sugestii, dintr-un interviu cu Borges, interviu în care ideile esenţiale şi chiar modul lor de expunere amintesc uimitor de mult mărturisirile poetului român: "Desigur că sunt mirat de existenţa mea într-un corp uman, de faptul că privesc cu ajutorul ochilor şi că aud cu ajutorul urechilor. Şi poate că tot ceea ce am scris nu este decât o metaforă, o simplă vibraţie a temei centrale, aceea de a fi în permanenţă mirat ( subl. n. Gr.C.) de lucrurile care mă înconjoară."

Şi într-un citat, şi-n altul mirarea înseamnă conştientizarea iniţială a miracolului de a fi. Aceste mărturisiri ale scriitorului în cauză (fermecătoare şi prin inocenţa lor) sunt foarte semnificative. Ele exprimă "momentul conştientizării unei rupturi interioare a fiinţei", cum ar zice I. Em. Petrescu. A fiinţei care se sustrage obscurităţii existenţiale şi îşi devine contemplatorul ei detaşat. Tocmai asemenea acestei experienţe fiinţiale e şi concepută poezia în "sistemul" de gândire parafilosofică a lui Nichita Stănescu. Ea, experienţa, devine instanţa vorbitoare.

Întrebarea care se impune aici e următoarea: Nu înseamnă oare că Nichita Stănescu promovează o concepţie despre poezie absolut eretică? Eretică, deoarece el pretinde a-i reinventa acesteia materia de la zero. Ca şi cum ea, poezia, n-ar fi existat istoriceşte vreodată. Ilustrativă în acest sens e şi o afirmaţie a sa din Fiziologia poeziei: "Poezia totuşi nu ţine de cuvinte, literatura, deşi se mai numeşte şi arta scrisului, în primul rând nu este aceasta, ci cu totul altceva!" (E cazul să reamintim, în paranteze, de semnificaţia deosebită pe care i‑o atribuie poetul cuvântului altceva.)

Pentru a reveni la afinităţile dintre gândirea poetică a celor doi autori, voi cita din nou dintr-un interviu al lui Borges cu editorul său: "Presupun că poezia există mai presus de cuvinte".

Chiar dacă surprinde identitatea de concepţie privind poezia ca lume esenţială, ca realitate metalingvistică, cert rămâne faptul că erezia stănesciană se vrea ea însăşi unică, proiectul de tinereţe al lui N. Stănescu fiind acela de a "construi" un poet pe care literatura nu l-a avut niciodată.

A se observa că dacă Borges nu credea în posibilitatea de a mai fi original în literatură, urmărind în scrisul său o sinteză totalizatoare a întregii materii livreşti a umanităţii, Stănescu dimpotrivă - a crezut cu tărie în aceasta şi a jinduit originalitatea cu toate fibrele fiinţei sale poetice. Pentru el poezia era un dat, "întâmplat o foarte singură dată". Un dat însă care, orice s-ar fi întreprins, nu s-a putut sustrage comunicării - fie şi involuntare - cu literatura lumii.

Nu este întâmplător că spre sfârşitul vieţii ambii scriitori îşi vor împărtăşi publicului plictiseala de sine. Era semnul că demersurile lor scriitoriceşti îşi propun ca ultim obiectiv provocarea altor atitudini eretice în spaţiul literaturii române şi universale.

Prin sensibilitatea sa cosmopolită, prin refuzul de a învăţa literatura la şcoala modelelor autohtone, prin renunţarea, de fapt, la orice modele şi prin denunţarea principială a convenţiilor, aşa-zisa generaţie "optzecistă" se situează, mi se pare, în şirul tot mai dens al ereziilor literare, urmărind nu atât singularitatea ca mod de a fi în literatură, ci pluralitatea... selectă. Iată de ce ironia, aluziile livreşti, stilistica "aristocrată" etc. constituie nişte particularităţi paradigmatice ale discursurilor optzeciste. (La o şedinţă a cenaclului "Pavel Dan" din Timişoara un tânăr poet se voia "la fel de valoros ca şi Borges". Mircea Cărtărescu îşi revendica insistent, dar în termeni voalaţi, dreptul  la (cel puţin!) egalitatea calitativă cu ceea ce am numit aici erezie scriitoricească. Nu o dată li s-a insinuat comportamentul poetic eretic unei Rodica Drăghicescu, unui Em. G.-Păun, unui Leonid Dimov - la vremea lui - şi multor altor oameni de creaţie temerari.)

Spiritul eretic pare aşadar a constitui în literatură o permanenţă. Fără a se confunda cu avangardele, el reprezintă, de fiecare dată, o experienţă asumată cu seriozitate şi cu un anumit "freamăt" dramatic. Să i se dea deci dreptul la timp. Şi purtătorilor lui - dreptul la eroarea de a crede că sunt chemaţi să salveze literatura de implicitele-i (se)-isme. Ar fi numai şi numai în beneficiul acesteia din urmă. Căci stă scris undeva: Evoluţia literaturii este... "o lungă şi sângeroasă poveste".

1