Glosă la elegiile din Duino

Ca obiectivitate, superior aşa-zisului adevăr metaforic, pozitivismul adevărului ştiinţific deseori ajunge şi el în impas, dat fiind că atributele unor fenomene sau obiecte, ca idee a raţiunii, nu pot fi întruchipate adecvat. În consecinţă, mai mult ocolind reperele logice decât înaintând întru prelungirea acestora, operează cu alogismul poetic sau, constatase Kant, determină imaginaţia "să se extindă peste o mulţime de reprezentări înrudite ce ne permit să gândim mai mult decât poate fi exprimat într-un concept determinat în cuvinte", ideea estetică activizând sufletul, "deschizându-i orizontul unui câmp infinit de reprezentări înrudite", alăturându-se determinărilor raţionale, logice, şi imprimându‑i imaginaţiei "un elan de a gândi mai mult". Unele din exemplele edificatoare ce se pretează ilustrării posibilelor raporturi dintre raţional şi metaforic, logic şi alogic (ca discurs estetic) le aflăm în celebrele Elegii din Duino ale lui Rainer Maria Rilke, care ne înfăţişează ipostazele omului mistuit de tânjirea şi tânguirea după tainele incluse în primordialele energii ale devenirii cosmice, în acele "creste din zori/ ale oricărei creaţii, polen al înfloritei dumnezeiri,/ articulaţii de lumină.../ spaţii formate din esenţe" (Elegia a doua). Polenul din care se înfiripă/ configurează chipul lui Dumnezeu precum o întâmplare minunată pentru Sine Însuşi Cel de până la propria-i biografie; polen din care "odrăsli şi pretundenescul". (Acest pretundenesc cerându-mi, parcă, să accentuez în mod special că Elegia a şasea, unde l-am aflat, a fost românizată creator de Ion Caraion şi Petronela Negoşanu.) Polen... poeticesc răspândit în spaţiile esenţelor transcendentale, unde se întâmplă acea causa prima care, în metafizica scolastică, atestă desemnarea lui Dumnezeu în calitate de cauză absolută ce determină toate celelalte cauze şi efecte, la rândul ei nedeterminată de nici o altă noimă. Aici e, de fapt, ceea ce se numeşte (gândeşte) Causa sui sau Causa per se (cauză pentru sine) ce instituie atributele demiurgice, de zămislire/iniţiere/Autoiniţiere şi manifestare  ubicuă a forţei divine.

Poetul nu se referă la ceva ce ar fi evident, obiectiv din punctul de cercetare şi apreciere al epistemologiei omeneşti, drept construct filosofic, ideaţie onto-existenţială, ci merge spre metaforic, misterios, spre necunoscutul punct de întemeiere originară. Astfel, se iscă, parcă, aparenţa unei posibile înaintări în (mai) adâncul tainei dintotdeauna, însă foarte curând intenţia avansării dispare ca o jenantă defensivă. Numai că - aceasta e ambiţia raţiunii umane! - nu ca o capitulare definitivă. Totul se reia şi, zice poetul, "Necontenit... aparenţa se-nalţă şi piere", "cu fiecare ce-l năruie, fiecare mai sus îl înalţă,/ dar la sfârşitul surâsurilor istovite în urmă, în locul său e altul" (Elegia a şasea). E formidabilă plasarea contextuală a verbului a se înălţa în care germinează intenţional-dureros dihotomicul dublet al concomitenţei tânjire/tânguire, după care (citez din nou din Rilke, "deturnându-l" uşor spre prezentul context cosmogramic): "totul se uneşte ca să ne împrejmuie cu tăcere, pe jumătate/ de ruşine, poate, pe jumătate dintr-o adâncă speranţă". Ruşinea de a nu fi izbutit (nici de această dată!) să înaintăm în structurile marilor enigme şi nădăjduirea de a reveni, de a relua tentativele ofensivei curiozităţii întru decodificarea misterului ce pare a fi parte componentă a conştiinţei noastre psiho-fizice.

În elegii, Rilke face dovada poetului de o acută conştiinţă filosofică, interogativă faţă de omul ce se încumetă "a păşi de-a lungul rădăcinilor sale/ spre cumplita Tărie-Obârşie/ unde mărunta lui naştere nu mai înseamnă nimic", pogorând apoi "în sângele său mai bătrân, în genuni/ unde stăpânea Înfiorătorul, încă ghiftuit cu străbuni" (stră-îndepărtaţii predecesori învinşi şi ei pe calea cunoaşterii întru Absolut, ar fi de adăugat) (Elegia a treia).

Dar "cine totuşi, numai pentru atâta, ar îndrăzni să fie?" se întreabă poetul. Doar pentru a fi învins aidoma protagonistului ce dă titlul romanului balzacian Louis Lambert care, tot gândindu-se la lucrurile intangibile, îşi  ieşi din minţi... Dincolo de dimensiunea (şi înfrângerea...) sa umană, cel ce (se) cunoaşte pe sine şi pe semenul său continuă a presupune eternitatea ca pe o promisiune. Presupune durata pură. Deoarece omul de peste milenii e oarecum altul în raport cu anticii săi premergători, care "stăpâni pe ei înşişi ştiau şi-i spuneau: atâta numai/ e-ntinderea noastră; atâta-i al nostru" (Elegia a doua), acest atâta predispunând, bineînţeles, omul la o filosofie a tristeţilor, a fatalelor iminenţe (constrân­gătoare...), "pentru că spaţiul din obrazul vostru,/ când îl iubeam, trecea în spaţiul cosmic,/ în care voi nu mai eraţi" şi în care, e de (sub)înţeles, nu vom mai fi nici noi. E filosofia fatalităţilor ce ne înfioară la conştientizarea neştiinţei ce dăinuie între jucărie şi sicriu, între absolut şi galaxii ("concrete"), între "ispita înfloririi... (şi)... marele grădinar - moartea" (Elegia a şasea). Apoi, între absolut şi poezie, filosofie şi... tăcere, toate părând a se manifesta asemeni unei desprejmuiri continui, de ne-stăvilit, greu de conştientizat cu suficientă luciditate de omul fascinat (sau... dezorientat) de magia vieţii şi a morţii, aflate în inexplicabil melanj tragic (sau doar tragi-comic...), neaoşist zis talmeş-balmeş.

Însă, în pofida filosofiei tristeţilor (sau, poate că, paralel cu ea) ce susţine că "orice schimbare-n adâncuri a lumii are... dezmoşteniţi,/ cărora nu le aparţine nici ce a fost şi nici ce e gata să fie", poetul pledează pentru perseverenţă şi continuitate în efortul cunoaşterii, convins că eşecul, provizoratul "nu trebuie să ne împiedice; dimpotrivă,/ să întărească în noi cunoaşterea formei/ încă necunoscute" (Elegia a şasea). Cunoaşterea, adică şi definirea formelor puse la cale de liberal-fantezistul geometru al infinitului? Sau poate că neputinţa de a se defini informul n-ar fi decât o generală anomalie a spaţiului nelumit ori altcumva lumit, cu altceva, în forme/informe de spectre energetice?

Oricum, poetul nu e din rândul capitularzilor, îndrăznind a presupune şi nişte "bucurii nouă încă închise" (Elegia a cincea). La urma urmei, cine te-ar putea împiedica să fii niţel optimist, bucuros sau doar mulţumit de viaţa ta (minunea de a trăi, totuşi, de a te întâmpla în cosmos!...), chiar dacă de aici încolo ţi s-ar revela şi adevărul - dureros conştientizat - că ceea ce numeşti viaţa ta nu e decât insignifianţa insignifianţelor? Fir de praf rătăcit în infinitudinea de până la tine şi cealaltă "parte" a ei, a infinitudinii (fenomenologice) de după tine, tot desfirându-se impasibil în sine însăşi. Pentru că, de fapt, suntem situaţi, spunea Fernando Pessoa, între ceva ce n-am fost şi altceva ce nu vom fi în vecii vecilor. "Şi mâna ridicată şi deschisă ca să apuce,/ deschisă rămâne, c-un gest de apărare şi vestire,/ în faţa ta, tu cel ce nu poţi fi cuprins" (Elegia a şaptea),  zice poetul fără pretenţiunea infantil-naivă de a trage concluzii definitive, de a căuta în convenţiile metaforice certitudinea cunoaşterii cosmice în legităţile adevărurilor ei, dar în pilduitoare concordanţă cu ceea ce estetica a acceptat ca esenţă definitorie a poeziei veritabile, numită prin mai generalul concept de philosophia perennis. Zice şi filosoful Rilke, edificat prin propriu destin şi vocaţie, că raţiunea umană va fi mereu obligată să-şi conştientizeze limitele unei cunoaşteri tragice pe care nu o poate face suportabilă decât arta, poezia, metafora ce nu caută în lume vreo ordine de consecinţă.