Oglinda istoriei

Citind şi recitind cel mai recent volum (ultimul?) din seria dialogurilor dintre Sorin Antohi şi mentorii săi - Adrian Marino, Mihai Şora şi, acum, Alexandru Zub, nume care nu mai au nevoie de nici un epitet ornant - nu m-am putut împiedica să nu mă gîndesc, încă o dată, la felul atipic în care s-a făcut la noi, în ultima jumătate de secol şi mai bine, cultură de performanţă: nu prin instituţii, ci prin oameni. Nae Ionescu, Iorga, Noica, inclusiv cei "intervievaţi" de Sorin Antohi, sînt doar cîteva dintre exemplele care îmi vin acum în minte. Mai sînt, cu siguranţă, şi altele. Bineînţeles, între cei amintiţi există destule deosebiri (de statut, de aşezare în cîmpul cultural ş.a.m.d.), după cum, în cazul activităţii unora dintre ei, nu poate fi cu totul exclusă nici contribuţia unui anumit suport instituţional. Indiferent însă de aceste particularităţi, evaluarea culturală a acestor oameni este (pare a fi), de regulă, adînc personalizată, opinia comună reţinînd mai puţin efectele oarecum difuze (şi mai abstracte) ale prezenţei (inserţiei) lor instituţionale, cît singularitatea unei creaţii (împreună cu figurile concrete ale celor în cauză). Scriu acest lucru gîndindu-mă la două exemple contrare, din istoriografia franceză. În mai toate studiile bio-bibliografice despre Marc Bloch şi Fernand Braudel, prin care am trecut de-a lungul timpului, ceea ce m-a frapat a fost corelaţia reflexă operată de majoritatea exegeţilor nu numai cu înnoirile metodologice şi tematice acreditate de cei doi, ci - mai ales - cu structura instituţională care le-a făcut posibilă difuziunea: revista "Annales" (în cazul lui Bloch) şi secţiunea a 6-a a Ecole Pratique de Hautes Etudes en Sciences Sociales (la Braudel). În amîndouă situaţiile, unicitatea oamenilor şi a performanţei lor capătă sens prin instituţia pe care au creat-o. La noi, dimpotrivă, totul pare a se concentra în jurul figurii solitare a unui "erou" cultural, care îşi "trece" inţiatic ştiinţa.

Alexandru Zub este, indiscutabil, un astfel de personaj neobişnuit. Aidoma lui Adrian Marino şi Mihai Şora, şi el a fost, în anii grei ai ultimului deceniu comunist, o adevărată instituţie, suplinind de unul singur, atît cît s-a putut, carenţele unui sistem, deliberat conceput pentru a descuraja şi distruge orice iniţiativă. Nu vreau să insist mai mult decît este necesar asupra acestui aspect al activităţii istoricului, mai ales că ultimul deceniu postcomunist l-a adus, puţin cîte puţin, la lumină. Prin rigoare şi consecvenţă, printr-un instinct sigur al valorii şi - se cuvine adăugat - o putere de muncă ieşită din comun, Al. Zub a creat la Iaşi nu o alternativă culturală ori istoriografică, în răspăr flagrant cu orientarea vremii, ci, mai curînd - aş spune - o variantă sobră, erudită, echilibrată şi infinit mai complexă a "discursului" naţional, care distona enorm cu stridenţele ideologiei oficiale. El nu a fost, desigur, nici primul, nici singurul care a reuşit, atunci, aşa ceva. A fost, însă, cu certitudine, cel mai influent şi mai "programatic" în stăruinţa de a difuza această perspectivă, generînd proiecte, stimulînd iniţiative şi orientînd cu folos aspiraţiile nedesluşite ale tuturor celor care căutau altceva decît le putea oferi ambianţa epocii. Pe scurt, istoricul ieşean a fost singurul care a făcut şcoală, în singurul mod în care acest lucru era atunci posibil şi întocmai cum văzuse el însuşi că se poate face, în anii de detenţie politică. Întreaga poveste a acestei reuşite existenţiale se găseşte în prima parte a cărţii ("O  viaţă "sub vremi"") şi este meritul indiscutabil al lui Sorin Antohi nu numai de a o fi reconstituit (ca martor şi participant direct la ea), ci şi de a-l fi determinat pe Al. Zub să-şi "spună", pentru prima dată, viaţa, cu tot cu episodul ei carceral; o viaţă aflată sub imperativul unei pedagogii sociale superioare, a cărei vocaţie s-a înfiripat încă din anii cînd istoricul visa să se întoarcă în satul din care plecase, ca simplu învăţător.

Partea a doua a volumului ("Etică şi istorie") - neîndoielnic, la fel de pasionantă ca şi precedenta - dezvoltă o critică extrem de vie (dar fără excese) a stadiului istoriografic actual, pe care Sorin Antohi a mai tematizat-o (cu remarcabila-i naturaleţe stilistică) în cîteva din textele sale anterioare. Trei îmi par a fi principalele ţinte ale acestei critici. Le redau în ordinea inversă a formulării lor: 1) precaritatea cronică a oricăror reflecţii teoretice de natură să nutrească cercetarea, orientînd-o şi pe alte făgaşe decît cel descriptiv-empiric tradiţional ("Reflecţia teoretică nu s-a bucurat niciodată de mare interes la noi", constată Al. Zub, observînd mai departe că breasla istoricilor, veşnic reticentă faţă de înnoirile de metodă, preferă "elementul de continuitate, de asigurare în planul analizei factologice", în dauna spectacolului "pe care îl dau jocul de idei, imaginile, combinaţiile caleidoscopice etc."; p. 104); 2) mediocritatea dialogului dintre profesioniştii istoriei şi marele public rămas, din această cauză, prizonierul vulgatei etno-naţionale ("De ce - se întreabă Sorin Antohi - nu apare ăla noiî o strategie de comunicare publică mai inteligentă şi mai eficientă, care să formeze treptat un gust public pentru pluralitate? Aici cred eu că este cheia ieşirii din închiderea neopozitivismului ăfie acestaî onorabil sau naţional comunist"; p. 108); 3) refuzul majorităţii istoricilor români de a-şi (re)evalua fără complezenţe direcţiile şi metodele de cercetare adoptate în perioada comunistă şi, consecutiv, reticenţa lor de a revizita un canon istoriografic subordonat, ca şi în trecut, preocupării de legitimare a statului naţional ("Îmi face impresia ( sînt chiar convins) - scrie Sorin Antohi - că, în domeniul studiilor istorice, nu avem un echivalent al procesului de redefinire a canonului. Mai curînd, asistăm, în linii mari, la o relansare a unui neopozitivism, uneori stimabil, admirabil chiar, dar de cele mai multe ori pedestru, care se ţine la o distanţă sănătoasă de discuţia metodologică şi teoretică, solidar orbeşte cu canonul cel mai vetust al disciplinei ăşiî în opoziţie absolută cu orice fel de reflecţie sau de metadiscurs"; p. 94). Iremediabil blocată în imaginarul metodologic şi teoretic tradiţional, al secolului al XIX-lea, incapabilă, încă, de a accepta "construcţia unei pluralităţi de naraţiuni, pe baza unei bune cercetări empirice", breasla istoricilor români nu poate, tocmai de aceea, sprijini nici articularea unei memorii "epurate" a trecutului apropiat, eliberată de vechile obsesii naţionaliste şi întemeiată pe o asumare critică a moştenirii sale constitutive (discuţie care face obiectul unei ample secţiuni din capitolul al III-lea - şi ultimul - al cărţii, "Memorie, istorie viitor").

Nu am nici o obiecţie de principiu de adus acestei perspective critice (cu care sînt întru totul de acord), în afară de cîteva corecţii de detaliu, care mi se par importante, întrucît nuanţează mai cu seamă ultimul dintre cele trei puncte enumerate. În primul rînd, în ciuda spiritului conservator care predomină în instituţiile în care se face şi se scrie istoria, nu mi se pare că, de 12 ani încoace, lucrurile au rămas chiar nemişcate. Există, neîndoielnic, destule schimbări tematice şi de abordare (consemnate, de altfel, şi de Al. Zub în primul text din Addenda volumului ("Discursul istoric şi seducţiile imaginarului"), care continuă anumite iniţiative vizibile încă din perioada comunistă. E drept că aceste înnoiri (la originea cărora se situează, culmea ironiei, chiar unele dintre cercetările din ultimii ani ale lui Sorin Antohi însuşi!) nu sînt spectaculoase şi nu au creat (încă) o "masă critică" de schimbare. Ele nu sînt, însă, mai puţin reale, avînd, uneori, şi un aspect instituţional. Pe de altă parte, nici autoscopia critică a istoriografiei nu a fost, în anii din urmă, cu totul absentă, cum ne-o indică reinterpretarea demitologizantă şi relativistă a trecutului operată de Lucian Boia (a cărui tentativă - absolut necesară, nimic de zis - nu a "prins", cum bine observă tot Sorin Antohi, fiindcă a rămas cantonată în registrul iniţial al deriziunii).

În al doilea rînd - şi aceasta este principalul corectiv pe care doream să-l aduc - impresia mea este că, în ceea ce priveşte modul de a scrie istoria, nu atît de o "desprindere de imaginarul teoretic şi metodologic" de sfîrşit de secol XIX are nevoie breasla istoricilor acum, cît de recuperarea celui mai important segment al său, grav deteriorat, aproape pierdut, în anii regimului comunist: erudiţia (cu un alt cuvînt: profesionalismul), aliată cu imparţialitatea şi disponibilitatea de a primi şi interioriza diversele influenţe culturale, tematice şi metodologice. Cît despre spiritul apt de a inspira tematica explorărilor retrospective, nu de discursul istoric naţional, moştenit de la generaţiile lui Xenopol, Iorga, Brătianu şi C. C. Giurescu, are a se debarasa istoriografia română contemporană, ci - cum pe bună dreptate şi de mai multe ori observă Al. Zub şi Sorin Antohi - de expresia sa schimonosită, sărăcită şi vulgară, pe care ne-a lăsat-o moştenire ceauşismul tîrziu - "oglindă retrovizoare" în care, mulţi dintre noi, continuăm să ne adîncim, uitînd de drumul care ni se deschide în faţă.