|
În literatura română din Basarabia experimentul este o raritate. Şi mai rău e că textele experimentale ale scriitorilor interriverani nu au de multe ori un substrat teoretic, un fundament "ideologic", din care cauză nu au nici un impact asupra evoluţiei literaturii. Or, menirea experimentului ar trebui să fie redirecţionarea literaturii sau cel puţin şubrezirea canonului, crearea unei alternative, unei situaţii dilematice. Ei bine, din acest punct de vedere volumul experimental al lui Nicolae Leahu este o carte-eveniment. Este pentru prima dată cînd un scriitor basarabean păşeşte pe teritoriul mlăştinos al deconstrucţiei. În Occident deconstrucţia - ai cărei reprezentanţi de frunte sînt J. Hillis Miller, J. Derrida, Paul de Man şi H. Bloom - a îmbătrînit, fiind studiată astăzi în universităţi ca o relicvă a secolului XX. Deconstrucţia este o strategie ce presupune deopotrivă "demontarea" şi "remontarea" textului. Punctul ei de plecare este imposibilitatea aflării în afara textului. Deconstrucţia nu e atît un tip de critică, cît o încercare de a lupta cu metafizica textului chiar pe "terenul" acestuia. Asta şi face în volumul său Nicolae Leahu. El scoate în evidenţă motivele/aspectele "marginale", "insignifiante", "reprimate", care se opun sensului "principal". Textele nu mai sînt, aşadar, nişte entităţi omogene, ci nişte spaţii ale represiunii. Accentul se pune pe scriitură, pe procesul de formare al sensurilor. La fel ca şi deconstructiviştii occidentali, Nicolae Leahu porneşte de la premisa că un prezent ca atare nu există. Aceasta pentru că, pe de o parte, prezentul e marcat de "amprentele" trecutului, iar pe de altă parte, în prezent se prefigurează conturul viitorului. Textul este o eterogenitate , un cîmp în interiorul căruia acţionează diferite legi, o creatură pe corpul căreia se văd semnele multor "vaccinuri", urmele altor texte, ce nu pot fi reduse la o sinteză. Nu întîmplător autorul mărturiseşte că "această carte s-a scris seculi întregi, prin truda a mii de, evident, cărturari" şi face referire la o sumedenie de scriitori, de la cronicari pînă la postmodernistul John Barth. Copia, urma, repetarea "reînvie" trecutul, dar tot ele anticipează viitorul. Unu este unu doar pentru că urmează doi :"Ca duşman al sistemului pe care-l perfecţionează continuu prin retezarea sistematică a excrescenţelor holbate şi urecheate dintre umeri, Al. Lăpuşneanul se arată a fi un inamic al capitalismului embrionar ce se alimenta copios din oculte investiþii strãine.... Marxismul nu are dreptate cînd şi-l revendică selectiv, înjurîndu-l că a fost şi mare feudal, limitat în vederi". Deconstrucţia abordează textul dintr‑o perspectivă neobişnuită şi anume aşa procedează Nicolae Leahu atunci cînd invocă psihanaliza pentru a explica comportamentul cocoşului din povestea "Punguţa cu doi bani". Scopul său este să scoată la iveală elementele conflictuale ale semnificaţiei, să evidenţieze importanţa elementelor considerate marginale, ignorate (cu bună ştiinţă) de autor şi cititori. Astfel, Nicolae Leahu ne propune şi o deconstrucţie bazată pe opoziţia binară a genului, constatînd că Ileana Cosînzeana e o "incarnare a idealului masculin de frumuseţe feminină",iar Chiriţa lui Alecsandri e feministă. Părerea mea este că "feminismul" Chiriţei e inconştient şi deci discutabil. Sînt vizate nu metehnele bărbăteşti, ci defectele omeneşti. Şi aici aş vrea să remarc următorul fapt: deconstrucţia lui Leahu este dublată de o pronunţată dimensiune ludică şi ironică, ceea ce îi permite autorului să pareze orice reproş. Cu alte cuvinte, dezavantajul produs de o idee dubioasă poate fi anihilat, invocîndu-se jocul dar şi faptul că deconstrucţia este şi nu este în acelaşi timp critică. De remarcat faptul că pînza textului lui Nicolae Leahu se ţese din jocul produs de polisemia exuberantă. Există foarte multe cuvinte şi sintagme ambigue, polisemantice. Erotokritikon este o carte curioasă, o prestidigitaţie care respinge programatic sobrietatea şi rigoarea proprii criticii academice. Paradoxul este că deconstrucţia şi poststructuralismul în general îşi propun să lupte cu structuralismul, dar sfîrşesc prin a ne propune o dezordine ordonată după anumite principii, o babilonie structurată. Valoarea discursului "critic" al lui Nicolae Leahu, în opinia mea, rezidă mai degrabă în ilustrarea filosofiei poststructuraliste, decît în ciudatele "analize pe text". Sînt interesante însă şi acestea, fără îndoială.
|
Iulian Ciocan
Inapoi la cuprinsul numarului