Poeţii la vârstă christică

Noul volum de poeme al lui Mihai Ignat, Klein spuse, apare într-o ediţie de samizdat. Bineînţeles că termenul de samizdat nu mai are conotaţia pe care a avut-o în fosta URSS sau în alte zone în care libertatea de expresie era limitată. Protestul lui Mihai Ignat este de natură, dacă vreţi, economică şi personală şi rezultă direct din specificul poeziei sale. În primul rând, poetul subliniază o stare de fapt cu care este greu să te împaci: nu mai este, practic, nici o deosebire între a publica o carte de poezie la o editură, cu toate actele în regulă, şi câteva foi capsate, "editate" în condiţii casnice, "fără ISBN". Dacă într-o Franţă tirajul unei cărţi de poezie este în jurul a 300 de exemplare, trebuie să fim gata să acceptăm locul poeziei într-o societate atât de împrăştiată cum e a noastră. În Basarabia, bunăoară, tirajul unei cărţi de poezie e direct proporţional cu numărul de prieteni pe care îi are autorul. În plus, pe parcursul plachetei sale, poetul de la Braşov acreditează ideea că scrie despre senzaţiile unui om obişnuit: omul de pe stradă sau omul care locuieşte la bloc. Sunt gândurile care îi pot veni oricui în minte: unele timide, insignifiante, altele îndrăzneţe, ruşinoase chiar: "Când fac dragoste îmi vin tot felul de idei" (18), "Până la treizeci de ani nu am văzut/ nici un film porno" (20).

Două componente de bază creează suprafaţă şi relief în poezia lui Mihai Ignat: biografismul (pe care l-am observat la un alt poet braşovean, Andrei Bodiu) şi, în consecinţă, dezvoltarea unei percepţii şi a unei caligrafii într-un registru eminamente minor. Poetul îşi declară deschis platforma sa estetică: "Sub pielea mea a crescut o foiţă/ de staniol care mă protejează împotriva/ artei înalte"(19). Poemele sunt lipsite - strategic - de titluri pentru a sublinia, şi pe această cale, concepţia sa unitară despre arta omului comun, o artă plată ce nu poate fi decât oglinda unei  existenţe fără mari pretenţii. Poezia devine  un act punitiv cu reflexele unei vieţi inerte, pe care autorul încearcă astfel să o dinamiteze. 

Chiar dacă Mihai Ignat coboară standardele şi scrie pentru "omul simplu", "vecinul de palier", poezia lui nu încetează nici măcar pentru o singură clipă să fie o poezie intelectuală. Caracteristica tipică a poeziei intelectuale este morbul îndoielii, al unei incertitudini cvasi-totale: că nu este, că nu a avut, că nu va fi în stare etc. "Din adolescenţă îmi caut un model încă nu/ l-am găsit" (13), "Am treizeci şi trei de ani însă nici o revelaţie" (23), "Am treizeci şi trei de ani/ şi niciodată medicul nu m-a pus/ să zic treizeci şi trei" (39). Astfel, poetul descoperă poeticitatea printr-un procedeu negativ, prin ceea ce i se pare că încă nu a descoperit. Tot aşa cum mergând cu o maşină  performantă la mare viteză, ai senzaţia că abia te mişti.

Luând drept "obiecte de studiu" lucrurile şi întâmplările din preajma sa - nu într-un stil rafinat-manierist а la Emil Brumaru imposibil de imitat -, autorul apelează, măcar uneori, la obiecte macrocosmice pentru a crea echilibru şi perspectivă, aşa cum laturile piramidelor egiptene sau aztece sunt orientate spre constelaţii de mult apuse: "Locuiesc într-un apartament cu două/ camere şi nici o paralelă nu trece/ prin bucătăria mea" (9). În acest joc al focalizării - de a schimba ocheanul de pe oameni mici pe iluzii mari - constă poezia lui Mihai Ignat.

Poemele încep, de obicei, prin expunerea unei teze când laxe, când bulversante, dar mai întotdeauna de sorginte negativistă. Toate sunt îndreptate împotriva unor tabieturi, a unor banalităţi, clişee şi păreri comode (să nu uităm că autorul are treizeci şi trei de ani). "Muzeele mă plictisesc la fel/ şi statuile din parcuri./ Motorul existenţei mele este invidia./ Taina vieţii mele este obişnuinţa" (24). Sau versuri nietzschean-ateiste: "Nu cred în Dumnezeu./ Lumea e strâmbă pentru că Dumnezeu/ nu există. Există zaruri forceps lame de ras/ inul şi cânepa" (16).

Pe de o parte, Mihai Ignat creează un erou liric, care doar întâmplător coincide uneori cu autorul. Pe de altă parte, aceste "gânduri" colorează un fundal general de disconfort, de insolit, de criză, pentru care trebuie să găseşti o soluţie. În caz contrar, concluzia e prea evidentă şi face parte din aceeaşi scară de valori şi repere: "viaţa e o porcărie iar apoi mori" (25).

Antidotul spre care se îndreaptă autorul împreună cu eroul său liric se află pe două cărări: lectura şi femeia care îi apare ca un  vertij mereu reînnoit. "Semnul de carte e o femeie" (7).Pasiunea pentru cele două nu e niciodată totală, fără rezerve, dostoievskiană, ci trece prin acele filtre intelectuale, proprii omului de cultură. Până la ce limită este admisibil, considerat în general  decent, de a vorbi despre o pasiune? Există mereu pericolul ca atunci când faci o poezie de dragoste să scrii sec sau, din contra, hormonal. "Nu pot scăpa de reziduurile culturale/ m-am săturat de ele îmi stau în gât şi-nfipte sub unghii: Ca acele" (29). "Sonia este numele fals al unei foste colege/ cu pistrui de care făceam toate eforturile/ să nu mă-ndrăgostesc". (Cumplită experienţă)(33).

Klein înseamnă în germană "mic". E cumva un narator liliputan, care nu se confundă cu autorul. Iată, procedeele care erau odinioară caracteristice doar prozei au pătruns în poezie. Aşadar Klein descrie o lume poetică dintr-o perspectivă întoarsă. Este un mod de a justifica o estetică?

Mihai Ignat este fără îndoială un autor talentat, capabil nu numai de a subordona materialul  său poetic unui concept mai general, integrator. Imaginile sunt plastice, sensibilitatea sa vibrează. Autorul lui Klein ştie să scrie aşa ca poemele să fie plăcute la lectură. Cu alte cuvinte, să propună o lectură reconfortantă, să nu ai nevoie de eforturi exterioare pentru a parcurge  discursul naratorului. Văd o continuitate de substanţă între poezia optzecistă şi ceea ce scrie acum Mihai Ignat, cu deosebirea poate că nu practică ironia.

Poezia Doinei Ioanid este o poezie a senzaţiilor şi percepţiilor redate într-o succesiune cât mai fluentă. Stările ei se înlănţuie, curgând organic unele din altele. Nici poemele Doinei Ioanid nu au vreun titlu, dar modul prezentării lor în volum  diferă: au forma paginii de proză.

Semnele vârstei pot fi regăsite şi în această carte, E vremea să porţi cercei. Doina Ioanid se află şi ea la vârsta maturităţii poetice, când ţi se vede mai clar ce se găseşte dincolo de versant. O vârstă frumoasă când nu mai eşti naiv, având totodată tinereţea în faţă. Frica şi bravada îţi apar mai des distincte şi mai rar amestecate. Priveliştea văzută de la aceeaşi culme de treizeci de ani nu se află neapărat undeva în afara noastră, ci este imprimată în fiecare lucru de care te atingi sau chiar în noi, aşa cum Dumnezeu e în fiecare celulă.

 Încă nu am citit o Odă a bucuriei. Poezia este angoasă. Poeţii sunt angoasaţi. Doina Ioanid nu face excepţii. Când o strămătuşă i-a vorbit nişte lucruri mai deosebite despre bărbaţi, a făcut-o "cu groază, ca o adevărată estetă"(7). Iată una din frici, descrisă într-un mic şi superb poem: "Stau şi mă holbez la pielea din talpă: încreţită după baie. O bucată de faianţă cade cu zgomot. În locul ei, o urmă de ghips cu aracet. De acolo, o bătrână îmi face semn. Degeaba te maimuţăreşti, degeaba te fandoseşti cu fuste mini şi podoabe de tinichea. Şi, în treacăt fie spus, nici măcar nu ştii să porţi pantofi cu toc. Ar trebui să renunţi. Haide, ia-ţi scăunelul şi vino lângă mine, să stăm ca două buturugi acoperite de muşchi" (21).

Poeta nu cade pradă unor astfel de "amintiri din viitor" decât atunci când are la îndemână   imaginea prin care ar putea transmite "mesajul". De obicei, poeta se ancorează în prezent, imortalizează "clipa cea repede".

Relaţiei bărbat-femeie sau pur şi simplu relaţiei cu celălalt îi  sunt dedicate fragmente  sau poeme întregi. Nu este o relaţie romantică, specială, plină de extaz. Tocmai în aceste note în care El apare în diferite culori, scriitura alunecă spre jurnal, păstrând totuşi distanţa. Într-un loc El o învaţă cum să-şi sucească gleznele în pantofi, în alt loc Ea încearcă să-i descopere chipul ascuns: "Cu aviditate, unghiile mele sapă, dar coaja chipului tău se reface mereu".

Dacă există, în linii mari, o serie de trăsături comune între poezia Doinei Ioanid şi a lui Mihai Ignat, acestui fapt îi găsim explicaţie în chiar materia volumului: "... n-am nevoie de bãrbaþi care sã opreascã ploaia, sã înalþe case ... Vreau doar un bărbat plămădit după asemănarea mea" (6). Numai că perspectiva biblică este răsturnată. De altfel este singura "ofensivă" feministă. În rest e doar "femeia care zace în coşul pieptului" (18).

La capitolul "sexualitatea în poezie", Doina Ioanid este la etapa tatonărilor. Pe ici-colo răzbate câte un accent deocamdată dificil de omologat.

 Doina Ioanid scrie o poezie intimă, statică, descriptivă. Tot ce se mişcă se mişcă în interiorul ei, iar cartea de poeme este caleidoscopul ei. Doar când şi când unele trenuri sosesc şi pleacă. Tablourile sale preferate au prins o femeie căzută pe gânduri sau alta stând în faţa unei oglinzi rotunde şi pieptănându-se ca femeile eterne ale lui Degas sau  Renoir. Imaginea trenului îi oferă poetei ocazia de a topi scenele de un realism pur în nişte finaluri suprarealiste. "Trenul opreşte într-o haltă. Numele i s-a şters de tot de pe plăcuţa ruginită. Printre şirurile de case, un bătrân înaintează spre linia de cale ferată"(32). "Într-o cuºetã cu perdele stãm de vorbã. Muzicã de petrecere, oameni cuminþi ºi veseli. (...) Dansul în cerc. Resorturile pleznesc. Geamurile se fac ţăndări. Dansul dezarticulat cu ciorile pe umăr, în timp ce volbura urcă pe carcasa trenului"(23).

Spre finalul poemelor, autoarea abdică de la fluenţa realismului cald spre tuşe mai terne, mai amare, de parcă vroind neapărat să marcheze sfârşitul printr-o sincopă anume. Finalul este, de regulă, o metaforă, o comparaţie sau pur şi simplu o propoziţie  memorabilă.

Structura poetei şi faptul că ea îşi scrie poeziile în formă de proză, completând foaia de la un capăt la altul, imprimă texturii o fibră excesiv descriptivă, jurnalieră, diluviană. O singură cezură există, la final, adusă parcă pentru a curma nesfârşitele efluvii. În ciuda acestui descriptivism de amploare, poemele nu sunt lungi. Discursul este oprit, variaţiunile rămân nedezvoltate. Este totuşi un puls al timpului nostru pe care Doina Ioanid îl simte.