Între trecut şi viitor, învolburările prezentului

După prima carte, cu Adrian Marino, proiectul "peripatetic" al lui Sorin Antohi la Editura Polirom a continuat cu alte două volume de convorbiri realizate cu Mihai Şora şi, respectiv, Alexandru Zub. Am decis să le prezint împreună, din motive evidente. Ambele exploatează formula unei dezbateri libere asupra realităţilor româneşti, de ieri şi de azi, identifică soluţii la nivelul principiilor, atitudinilor, valorilor fundamentale, aşa cum ştiu să le exprime doar nişte mari intelectuali preocupaţi de soarta comunităţii lor. Demersul lui Sorin Antohi are pentru mine o raţiune cât se poate de clară: a reconstitui experienţe esenţiale ale unor personalităţi de seamă ale culturii române necesare stabilirii unui "diagnostic" pentru starea naţiunii, a căuta în mrejele existenţei şi gândirii lor reperele viitorului, transgresând bornele unui prezent contradictoriu, derutant şi incert. România este angrenată într-un complex efort de modernizare şi de transformare internă, la capătul căruia (dar putem vorbi de o "finalitate" într-un asemenea proces?) ar trebui să regăsim normalitatea, să reînnodăm firul rupt al istoriei noastre recente, cu alte cuvinte, să intrăm "în rândul lumii". Dincolo de modelele occidentale, dincolo de adaptările pe care le facem la un anume acquis communautaires, opiniile interlocutorilor istoricului şi eseistului ieşean, azi rezident la Budapesta, viziunea lor asupra a ceea ce este şi poate fi "proiect românesc" reprezintă un capital indisociabil al reuşitei naţionale. Îngemănarea propriei imagini asupra culturii şi vieţii româneşti cu exigenţele "sincronizării" prefigurează ceea ce a şi numit Sorin Antohi în precedentul volum: "al treilea discurs". Sclipirile lui răzbat şi în conver­saţiile asupra cărora voi zăbovi în continuare.

"Dialogul generalizat despre prezent, cu memoria trecutului şi speranţa viitorului, iată ce nu am reuşit să angajăm în doisprezece ani de "tranziţie". În locul dialogului, o găunoasă pălăvrăgeală cu accente violente, nehotărâtă între inerţiile limbii de lemn, noile jargoane şi argouri, incapabilă să (re)instituie o conexiune fericită între limba naturală şi discursul intelectual, ocupă (de fapt: constituie) sfera noastră publică." - afirmă ritos Sorin Antohi şi adaugă: "După 1989, am renunţat la cincinale şi la utopia comunistă. Simultan, am abandonat orice discuţie serioasă despre viitor, apoi am renunţat la orice viziune, la orice speranţă."

Am extras aceste constatări din prefaţa volumului Mai avem un viitor? România la început de mileniu, care îl are ca protagonist pe filozoful Mihai Şora. Posesor al unui orizont intelectual vast şi ai unei atenţii distributive, adică al capacităţii de a vedea ce se întâmplă în jur, de a încerca să înţeleagă şi a de a vorbi celorlalţi despre asta, Mihai Şora este omul potrivit pentru a dezbate tema viitorului românesc. Conversaţiile cu el au fost înregistrate în apartamentul său "burghez" din Bucureşti, în trei dimineţi ale lunii septembrie 2000, acolo unde în anii '80, tânărul debutant Sorin Antohi avusese lungi discuţii importante pentru educaţia sa intelectuală. Disponibilitatea excepţională a lui Mihai Şora pentru subiecte de larg interes am putut-o aprecia pe viu şi noi, la Chişinău, acum trei ani, când ne-a vizitat cu o prelegere în cadrul conferinţelor "Constantin Noica", de a căror organizare revista Contrafort n‑a fost străină. Am remarcat atunci stilul exprimării lui Mihai Şora: arhitectura complexă a frazelor, raţionamentele îndelung cernute prin sita unor exigenţe ale discernământului cum rar am întâlnit. Filozoful se îngrijeşte să aibă nu doar o cursivitate a ideilor, el urmăreşte şi forma în care se fixează acestea, ca un aliaj fierbinte şi incandescent. Întrebarea mai are România un viitor?, pe care i-o adresează Sorin Antohi în debutul cărţii (capitolul "Un repertoriu de obsesii"), este una abisalã, cu aurã eschatologicã. În sensul acesta ar fi mult mai nimeritã o întrebare cu referentul schimbat: are Republica Moldova un viitor?... Este o dilemă cu un bagaj de concreteţe incomparabil mai grav şi mai palpitant, care pe noi, intelectualii din Basarabia, ne cam face să amuţim, pentru că nu-i putem oferi un răspuns convenabil. Cu România "e o altă poveste". România, sigur, are un viitor. Dar ce fel de viitor? Răspunsurile lui Mihai Şora încearcă să prezumeze calitatea şi premisele acestui viitor, ce anume s-ar cuveni să facem pentru ca viitorul românesc să fie mai bun decât prezentul şi decât trecutul asupra căruia se pot rosti verdicte potenţial definitive. Aidoma lui Adrian Marino, filozoful Şora evocă generaţia paşoptistă, cea care a asamblat prima schiţă a perspectivei româneşti în modernitate: "Ce era limpede în proiectul de viitor al paşoptiştilor a fost ţinta. Ce nu a apucat să fie limpede a fost calculul serios al resurselor şi deci elaborarea unei strategii coerente şi realiste de realizare a ceea ce voiau să facă." (p.18). Disproporţia dintre scopuri şi resurse a caracterizat mereu societatea românească când a fost vorba de parcurgerea integrală a unui traseu, de epuizarea unei etape, consideră Şora. Aici trebuie amintite şi împrejurările externe, defavorabile, care au perturbat evoluţia firească a naţiunii. Exemplul cel mai izbitor în secolul 20 a fost exoproiectul sovietic impus, o sută de ani mai târziu, generaţiei de la 1948, un timp în care intelectualii români, spre deosebire de cehi sau polonezi, s-au retras din spaţiul public, monitorizat după 1968 de Statele Unite, către cel privat, monitorizat de Ceauşescu. Inadecvările au continuat şi după 1989. Grupul pentru Dialog Social ar fi putut să devină o altă Junime, relansând "o paradigmă românească a transformării autorităţii simbolice în putere politică". Grupul însă a refuzat să-şi dezvolte o ideologie a extrateritorialităţii, s-a mulţumit să fie un Club închis, afirmă filozoful, el însuşi membru GDS. Descentralizarea administrativă, demantelarea industriei ceauşiste învechite şi transparenţa politică constituiau nişte urgenţe ale perioadei postrevoluţionare, care ar fi ajutat România să intre într-o fază rapidă de modernizare. În loc de aceasta, asistăm la proliferarea parveniţilor - les nouveaux riches - o specie nesigură, anxioasă, profund ostilă modelului occidental. Distrugerea memoriei şi diabolizarea proprietăţii au dus la destructurarea completă a societăţii româneşti. Noi am ştiut să ne asumăm din libertate doar partea "moale", nu cea dură, care implică răspunderea pentru ceea ce faci, observă Mihai Şora. La rândul său, Antohi dezaprobă conserva­torismul "partidelor istorice": "Proiectul lor de viitor, în mod paradoxal, era proiectul unei restauraţii nostalgice şi retrograde, regresivă în esenţa sa. În numele memoriei se continua de fapt "boicotul istoriei"! În numele tradiţiei istorice, ni se oferea o nouă utopie, ca şi cum un imens patefon ne-ar fi servit mereu nu doar aceeaşi placă, ci aceleaşi două-trei măsuri dintr-un imn vechi." (p.56) Înfrângerea din 2000 a fost cauzată de lipsa de încredere în tineri, care nu au fost promovaţi în rândurile CDR şi, deopotrivă, de faptul că aceste partide nu au în continuare o inserţie socială puternică, adică se reprezintă doar pe sine, nu şi interese colective importante.

Capitolul "Memorie şi viitor" ia în discuţie unele secvenţe absconse ale istoriei româneşti moderne. De pildă, relaţia viciată dintre Holocaust şi Gulag, în interiorul căreia s-a instalat o "competiţie" imorală între victime, susţine pe bună dreptate Sorin Antohi, amintind genocidul evreilor sub administraţia Antonescu în Basarabia, după eliberarea provinciei de bolşevism, şi crimele comunismului - două categorii de atrocităţi şterse din memoria românilor, ambele ţinând de ideologia miriapodului colectiv, căreia i-a plătit un anumit tribut şi generaţia '27: Eliade, Noica, Cioran, precum şi mentorul acestora Nae Ionescu. Aici intervin câteva nuanţări de principiu. Dl. Şora evocă, într-un memorabil portret, calităţile unice de "trezitor" de conştiinţe ale profesorului său, Nae Ionescu, şi disociază între mesianismul generaţiei '27, care a suferit de o regretabilă cecitate politică, şi antisemitismul legionarilor. În acelaşi spirit, atent la nuanţe, Antohi vorbeşte despre "servitutea voluntară" şi "contractul social" sub comunism, aspecte care au scăpat până acum analiştilor acestui sistem, ei obişnuind să pună accentul doar pe represiune, teroare, univers concentraţionar etc., poate şi pentru faptul, adaug eu, că altfel ar intra pe terenul minat al propriilor conformisme psihanalizabile - un "detaliu" ce este în stare să strice croiala impecabilă a multor sentinţe. 

Conversaţia celor doi capătă o amplitudine foarte largă, frecvente digresiuni şi amintiri personale riscă să-i abată de la ţinta fixată - viitorul românesc. "Apele" naraţiunii atrag tot felul de "aluviuni", care reconstituie o lume pierdută, România interbelică. Felul acesta spiralat al discuţiei poate să deranjeze pe cineva care nu are pasiuni "arheologice" şi ar dori, dimpotrivă, mai multă rigoare din partea autorilor în analiza defectelor societăţii româneşti actuale. Discursul însă urmează o logică a sa, imprevizibilă. Aşa, "glisând" fără sistem, referindu-se la incriminările provenite din mediile academice occidentale la adresa lui Mircea Eliade, care nu şi-a făcut o mea culpa pentru opţiunile sale politice din tinereţe, Mihai Şora atinge un conflict major al lumii contemporane: opoziţia organicism/mecanicism. Să descifrăm termenii. Organicismul este orientarea care postulează un "miez" al lucrurilor, supuse unui principiu transcendental (terţiul inclus). De cealaltă parte, mecanicismul reprezintă "sfera artefactelor", adică totalitatea uneltelor pe care le-a inventat omul pentru a-şi multiplica forţa şi a extinde cât mai mult în jurul său aria efectelor dorite. Ambele opţiuni, cea "organicistă" şi cea "mecanicistă", ne barbarizează prin exclusivismul pe care îl etalează, încât "singurul mod de a salva umanul ca atare, susţine Mihai Şora, este acela de a te instala din capul locului în câmpul de tensiune format între cei doi poli şi de a-i menţine pe aceştia mereu în echilibru dinamic." (p.95) Conflictul citat anticipează problematica... Omului recent - multdiscutata carte a lui H.-R. Patapievici, o "restanţă" pe care o vom acoperi şi noi într-un număr viitor al Contrafortului.

Integrarea României în civilizaţia occidentală pune obligatoriu problema tipului uman care va asigura legătura dintre identitate şi alteritate (capitolul trei). Ambii interlocutori răspund cu brio, prin valoarea personală, acestui standard, fiecare la categoria sa "de vârstă". Timişoara interbelică, oraşul de baştină al filozofului Şora, multilingvă şi tolerantă, oferă un model necesar azi reinventării valorilor convieţuirii, în spirit european. Normalitatea eterogenă a mediului său nativ l-a făcut pe Mihai Şora să descopere abia la Bucureşti, în metropola monoculturală, problema identităţii, care erupea în discursurile publice: "Identitatea pentru noi, timişorenii, era un lucru trăit, nu tematizat - ºi cu atât mai puþin unul problematizat. Erai ce erai - ºi cu asta, basta (...) Finalmente, am ajuns, evident, la concluzia că problema identităţii este, de fapt, o problemă a crizei de identitate; asta pentru bunul motiv că o identitate reală, curgând adică sponte sua, dispre impulsurile ei profunde spre "fapta" sau "opera" în care se întruchipează, nu se întoarce asupră-şi ca spre un obiect, pentru a se autodefini." (p.123) Armonie interetnică la Timişoara, criză de identitate la Bucureşti - un paradox al anilor '30, determinat de problemele interne ale României Mari şi de ameninţările exterioare, care dădeau un aer de provizorat şi de trăire paroxistică atmosferei din capitală, acolo unde se făcea politica statului. Asemeni Timişoarei, la celălalt pol geografic al lumii româneşti, Chişinăul ar putea furniza spiritului naţional o altă resursă preţioasă în ce priveşte experienţa alterităţii, dacă nu ar exista influenţa copleşitoare a Rusiei, care împiedică identitatea românească să se proclame şi dezvolte liber în Basarabia.

O discuţie despre viitor aduce inevitabil în prim-plan chestiunea globalizării. O putem evita? Doar cu riscul de a recădea în autarhie şi subdezvoltare. Iată o scurtă "încrucişare" între cei doi pe acest subiect. Antohi: "Credeţi că sunt justificate temerile că globalizarea urmează să distrugă ceea ce avem noi esenţial (tot dintr-o perspectivă primordialist-esenţialstă)?" Şora: "Dacă ceea ce avem noi esenţial are o consistenţă, nu va fi distrus; dacă însă nu are nici o consistenţă, atunci da, va fi distrus; dar asta ţine de noi; nicidecum de "distrugător"" (p.148). Mai clar de-atât nu se poate.

Ca şi în cazul dialogului cu Adrian Marino, actualul volum conţine o Addenda cu un eseu ce reia şi aprofundează profilul de filozof şi doctrinar politic al lui Mihai Şora, scris cu multă subtilitate şi în spirit comparatist de Sorin Antohi, şi un amplu articol al distinsului cărturar despre propria "deşteptare" din iluziile de stânga, pe care le nutrise în Franţa, unde-l găsise sfârşitul războiului. Pentru a nu uita însă întrebarea de pe coperta   volumului, am să citez un "răspuns" extras dintr-o altă carte semnată de Mihai Şora, Rădăcina ierbii, şi reprodus de Sorin Antohi în finalul propriului text, un fragment ce pune în valoare integritatea morală a filozofului şi frumuseţea scrisului său. "Lumea în care ţi se petrece viaţa e într-adevăr mai bogată sau mai săracă în proporţie directă cu capacitatea ta de a descoperi în juru-ţi miraculoasa bogăţie a diferenţelor, întruchipate în tot atâtea chipuri ireductibile care, la rândul lor, te vor descoperi pe tine, în deplină reciprocitate, ca unic, ireductibil şi de neînlocuit."... Singura ºansã, deci, a fiecãruia de a accede la propria-i împlinire este de a începe prin a se uita de-a binelea pe sine ºi de a-ºi întoarce privirea spre ceilalþi..." (172). Să reflectăm la aceste îndemnuri şi să nu căutăm soluţii facile.

Alexandru Zub, invitatul celui de-al treilea volum de entretiens al lui Sorin Antohi, intitulat Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie şi morală în România, este omul altor "întâlniri fericite", de care a avut parte eseistul în anii studenţiei sale la Iaşi, unde l-a cunoscut pe profesorul uscăţiv şi sobru, împătimitul cercetător şi rigurosul bibliograf originar dintr-un sat din nordul Moldovei. Dl. Zub apare ca "sacerdotul" unui ritual de iniţiere intelectuală, ca amfitrion al unei convivialităţi reconfortante, ce depăşea  simplele solidarităţi de subzistenţă sub regim comunist. Istoricul, o fire austeră şi reticentă în aparenţă, reuşise să coaguleze în jurul său, fără intenţie, un conclav de spirite non-conformiste, aşa-numitul "grup de la Iaşi", fermentând temerar în paginile revistelor Dialog şi Opinia studenţească, din care mai făceau parte Liviu Antonesei, Mihai Dinu Gheorghiu, Andrei Corbea-Hoişie, Dan Petrescu, Luca Piţu, Valeriu Gherghel, Ştefan Afloroaiei. Cartea de acum prezintă "un eşantion dintr-un dialog de circa două decenii" - transcrierea a câteva casete înregistrate cu Al. Zub în august 2001, la faimosul birou al acestuia, încărcat până la istov de cărţi, acte şi materiale fotocopiate. Dintr-un traseu de viaţă expus in extenso, reţinem în mod special episodul arestării cărturarului împreună cu un grup de colegi de facultate, în martie 1958, în contextul represiunii ce bântuia în România după revoluţia maghiară din 1956, pentru "vina" de a fi organizat la Putna o serbare de comemorare a domnitorului Ştefan cel Mare (autorizată la vremea respectivă), în spiritul tradiţiei inaugurate de Xenopol în 1871. Funcţia simbolică subversivă a acestei reuniuni evident nu scăpase "organelor". Recluziunea ce a urmat, până în 1964, a constituit pentru Alexandru Zub un "exerciţiu al împlinirii de sine", o "şcoală" insolită prin participarea la schimbul de informaţii culturale (despre care am citit şi în alte jurnale ale detenţiei) cu alţi "politici" - intelectuali obişnuiţi să-şi folosească timpul cu folos pentru spirit. Tot puşcăria l-a ajutat pe dl. Zub să-şi clarifice definitiv lucrurile şi în bine şi în rău. Ulterior, acest radicalism etic l-a ferit de compromisuri şi angajamente detestabile. Securitatea nu a mai încercat să se apropie de el, să-l corupă. E drept, însă, precizează Al. Zub, "nici nu am făcut gesturi care să arate că aş fi disponibil." Confesiunile sale nu degajă nimic resentimentar. Ele mărturisesc, dimpotrivă, nobleţea, natura tonică a istoricului ieşean, capacitatea sa de a oferi celorlalţi motive de încredere şi speranţă: "Ştiam că oamenii au nevoie de o interpretare a lucrurilor care să le dea o anumită speranţă, să contureze un orizont al schimbării. Regimul dorea să credem că totul a încremenit în forma dictată de el, iar noi trebuia să opunem un discurs care să întrevadă schimbarea, să atribuie un rost suferinţei, să justifice rezistenţa." (p.53)

Apartenenţa celor doi istorici la generaţii diferite nu-i împiedică să aibă opinii apropiate în majoritatea subiectelor, fie că e vorba de bătăliile canonice din spaţiul disciplinei (conflictul dintre vulgata istorică etno-naţională şi noile abordări critice, controversa manualelor alternative etc.), fie că e vorba de problemele generale ale societăţii româneşti: refuzul memoriei, demisia Bisericii, şansele improbabile ale unei etici fără transcendenţă, insuficienta inserţie a discursului istoric în dezbaterile publice actuale. Există însă şi puncte de divergenţă, cel puţin relativă, între cei doi. Unul dintre acestea, de exemplu, vizează abandonarea ideii de normativitate şi a "imperativului categoric" în Occidentul la care dorim să ne racordăm după 1989. Astfel, susţine Sorin Antohi, în timp ce România s-a izolat, după al doilea război mondial, de istoria în care fusese integrată înainte, "Occidentul a continuat într-o direcþie care, oricât de multã admiraþie i-aº purta, nu mai era direcþia cãtre care tindeau românii luminaþi pânã la al doilea rãzboi mondial. (...) Ideea de normă, ideea de sistem de valori, ideea de ierarhie - toate aceste principii care întemeiaseră Occidentul - au fost abandonate, fiind lăsate la discreţia unor grupuri de marginali radicali, marxişti de toate tipurile, extremă stângă de toate nuanţele, de la troţkism şi maoism, până la situaţionism şi alte asemenea" (p.85) Nici Alexandru Zub nu se declară un admirator necondiţionat al paradigmei occidentale, însă critica sa ţinteşte mai curând absenţa unor clarificări şi delimitări ideologice ale cercurilor intelectuale din Vest în raport cu regimurile comuniste din Europa de Est, decât abandonarea ideii de normativitate în "planul orizontal" al existenţei postmoderne, ba chiar evocă necesitatea înţelegerii unor concepte precum "corectitudinea politică": "Aş spune că fiecare trebuie să se supună acestui exerciţiu autocritic şi acestei voinţe de a construi, dar nu neapărat prin raportare la o lume aflată la distanţă, la Occident, ci la propriile noastre realităţi şi fără a ignora că trăim într-o lume în care nu mai există o realitate autonomă, care să funcţioneze de la sine, că toate lucrurile se leagă şi că există o globalizare căreia trebuie să-i facem faţă, vrând-nevrând, că există o gândire "politiceşte corectă", care de asemenea funcţionează în lume, chiar dacă anumite aspecte ale ei nu ne plac." (p. 88) Mă gândesc cum e să vii cu angoase pe tema "deraierii" Occidentului într‑un loc ca Republica Moldova, a cărei populaţie, fără să fi apucat să afle cum trăieşte o societate modernă şi care sunt viciile ei, a "deraiat" în direcţie opusă, şi anume înspre "normativitatea" unui comunism paleolitic, cu steaguri roşii şi statui ale lui Lenin readuse pe vechile socluri. Să nu uităm totuşi că Occidentul a ajuns la acest "derapaj axiologic" (atât cât se poate vorbi despre asta) în condiþii... de libertate, prin evoluţie firească, evoluţie care nouă, fixaţi între repere interbelice imaginare, sub calota sovietică, ne-a lipsit. Deşi, s‑ar putea ca anumite lucruri, după 11 septembrie 2001, să se modifice radical şi în interiorul mainstream-ului occidental.

O altă chestiune dezbătută cu pasiune în carte este moda "demitizărilor" în istoriografia românească din ultimii ani - subiect abordat  şi cu Mihai Şora. Iniţiatorul acestei direcţii, Lucian Boia, spune Antohi, "s-a angajat într-o criticã iconoclastã a vulgatei naþionale ºi a oferit în cãrþile sale (...) o critică radicală, o revoltă anti-canonică, desfăşurată, sub specia necesară, sanitară, cel puţin pentru o durată scurtă a deriziunii." (p.95) Născut dintr-o altă exagerare - delirul protocronist - aplombul "demitizărilor" eşuează în relativism. Aşa să fie oare? Poziţia lui Sorin Antohi încearcă să aproximeze, şi în această problemă, un "al treilea discurs", situându-se într-un "mijloc" teoretic greu de surprins, atâta vreme cât vorbim totuşi de demersurile unor specialişti, nu de incursiuni publicistice cu tentă pamfletară, care au târât o dezbatere indispensabilă societăţii româneşti, contaminată de frazeologia naţionalistă, într-o zonă a disoluţiei, pe care o acuzăm şi noi alături de eseistul ieşean. Nu credem că lui Lucian Boia i se poate imputa căderea în derizoriu a acestor discuţii. Fenomenul denotă mai degrabă calitatea "materialului uman" cãruia i se adreseazã istoricul bucureºtean. De ce nu au venit alþi colegi de breaslã ai d-lui Boia cu un discurs critic mai sobru, mai pertinent?... Sorin Antohi numeşte cartea Istorie şi mit în conştiinţa românească un "best-seller". Deşi are sonorităţi comerciale, apelativul subsumează până la urmă imensul orizont de aşteptare care a existat în mediile intelectuale româneşti pentru această "eliberare" de sub vraja unor construcţii ideologice nu tocmai inocente, aşteptare ce s-a văzut şi din succesul de vânzare a cărţii lui Lucian Boia. Scrierile sale au fost citate de unii corifei ai "moldovenismului" din Basarabia, băşcălia ne repugnă în egală măsură şi nouă, dar toate acestea nu ne împiedică să susţinem nevoia de alternative în cultura română.

Lipsa de spaţiu nu-mi permite să mă opresc asupra altor "reflecţii" incitante din Oglinzile retrovizoare, inclusiv asupra textelor din Addenda, care reiau, sintetic, poziţiile istoriografiei româneşti faţă cu provocările (post)modernităţii. Dar peste un aspect nu voi trece: relaţia România - Moldova. Este prima dată, recunosc, când descopăr această temă, sensibilă pentru noi, în "tabla de materii" a unor intelectuali de prestigiu din România de azi, pe care o examinează dintr-un unghi recuperator şi nu al ţinerii ei la distanţă, spre justificarea propriei dezangajări, cum s-a mai întâmplat. Faptul mi se pare cu atât mai remarcabil cu cât subiectul Basarabiei a intrat de ani buni pe mâna demagogilor ceauşişti, care şi-au transferat propria imagine negativă asupra provinciei transprutene. Astfel Sorin Antohi observă că discursul public românesc, după 1989, s-a adresat exclusiv etnicilor români din Basarabia, neglijând minorităţile naţionale, şi subliniază experienţa pozitivă pe care a acumulat-o România în ce priveşte adoptarea pluralismului, ca sistem instituţional şi ca realitate mentală: "Fiindcă oamenii obişnuiţi ar putea să înţeleagă că nu doar antagonismul ne caracterizează, nu doar refuzul alterităţii. Ar trebui să ne amintim de istoria noastră, care este o istorie a pluralismului - pluralism cultural, lingvistic, etnic, religios. Şi acest lucru trebuie readus în conştiinţa publică. Ar trebui să existe, pentru o perioadă, un fel de hipermnezie a acestui pluralism, ar trebui să ne amintim foarte mult, poate mai mult decât ar fi normal într-o societate aşezată, de toate aceste elemente din trecut, care ne dau o speranţă." (p.130)