Un proiect naţional: Eurobasarabia

În Moldova ne-am obişnuit de mult cu înfrângerile. Au fost atât de multe în istoria noastră mai lungă şi-n trecutul ultimilor ani, încât am ajuns să ne confundăm cu ele, le-am împrumutat numele nostru, le-am îndrăgit. Nu am avut niciodată destulă răbdare să cercetăm cauzele acestor nereuşite, ne-am mulţumit mereu cu explicaţii de circumstanţă, frugale şi de suprafaţă, pentru a reveni în cercul strâmt al unor certitudini falimentare. Încercăm să ne oblojim mândria rănită invocând blestemul aşezării geografice, nenorocul de a fi o eternă "monedă de schimb" în aranjamente secrete, trădarea comilitonilor, prostia omenească. Nu încercăm să ne judecăm la rece greşelile, ci înălţăm ochii spăsiţi către Cer, acolo de unde considerăm în milenara noastră înţelepciune de două parale că toate ne sunt date: înălţarea şi căderea, binele şi răul, câştigul şi pierderea. Mentalitatea noastră este una tipic orientală, paradoxală în raport cu modul de gândire occidental: suntem mai degrabă contemplativi, decât energici, dar fără profunzime, aflăm prilejuri de exultare vinovată în eşec, spre a ne susţine alibiul neputinţei, şi căutăm neapărat în alţii sursa nefericirilor noastre. Evocarea rituală a defectelor naţionale, cu funcţie expiatoare, nu ne ajută să le diminuăm influenţa.

Un deceniu de eşecuri, dezamăgiri şi frustrări ne situează în faţa unei obligaţii imposibil de ocolit. Şi anume regândirea drumurilor de mai departe, reformularea radicală a viziunii pe care o putem avea asupra existenţei noastre în Republica Moldova. Am proclamat eliberarea de imperiul sovietic şi în paralel, unii dintre noi, idealul unionist. Imperiul a dispărut, iar noi tot nu ne-am eliberat. Deşi nu am făcut Unirea, nu am evitat oprobriul mulţimii, care nu iartă intelectualilor exigenţa pe care aceştia, o dată cu proclamarea identităţii româneşti a Basarabiei, i-au aşezat-o în faţă. S-a ajuns aici pentru că intelectualii înşişi nu au ştiut să ducă până la capăt un proiect naţional, care s-a rezumat la un discurs festivist, nu a luat forma unei acţiuni practice. Când s-a văzut că Unirea înseamnă un efort de construcţie şi un standard al adecvării personale la nişte criterii de cultură şi competitivitate pentru care majoritatea basarabenilor nu era pregătită, entuziasmul iniţial pentru valorile româneşti s-a preschimbat în aversiune, savoarea noutăţii în conservatorism agresiv, voinţa de unitate în frică de diferenţă, mai ales că s-a găsit şi cine să alimenteze la modul profesionist acest reflux politic.

Românii nu sunt singura naþiune pe glob divizatã în ultima jumãtate de secol: Coreea, China, Germania... Scenariul separării a inclus/include în fiecare caz aparte elemente inedite, dar mai întotdeauna împrejurări istorice dramatice: războaie, populaţii strămutate, injustiţia unor partaje la masa verde. De fiecare dată, sentimentul dedublării a influenţat identitatea culturală a ţării respective. Şi tot de fiecare dată disjuncţia a fost însoţită de presentimentul alterităţii. Eram noi, cei de aici, şi erau ei, cei de dincolo, din sud sau din nord, din est sau din vest. Cât de fertilă din punct de vedere cultural a fost dedublarea fiinţei româneşti în perioada postbelică? Evit panta facilă a regretelor după unitatea pierdută. Retorica pe tema înstrăinării noastre de "fraţi" îmi pare azi revolută şi contraproductivă. Scindarea fiinţei naţionale nu ne-a ajutat prea mult în valorificarea alterităţii - nici nu avea cum, deoarece izolarea politică în care am trăit în timpul URSS-ului nu ne-a permis să asimilăm această diferenţă specifică (produsul condiţiilor locale), să o convertim într-un zăcământ preţios şi transmisibil. Privirea îndreptată în adâncurile orizontului aşternut dincolo de frontieră - ca în Deşertul tătarilor lui Dino Buzzati - ne-a lăsat masa de lucru la fel de stearpă, cum dacă am fi stat cu nasul aplecat spre cuiburile de cartofi.

S-ar cuveni să vorbim şi despre un alt gen de inadecvare în Basarabia anului 2002. Mă refer la inadecvarea preocupărilor intelectuale ale unei minorităţi elitiste, orientate spre un sistem valoric şi ideologic occidental, faţă de retardarea multilaterală a provinciei noastre scufundate într-un fel de trecut resuscitat. Tocmai distanţa dintre ceea ce gândim ca proiecte personale şi realităţile terne de acasă produce actuala hemoragie a inteligenţelor în Republica Moldova. Este o declasare a demnităţii intelectuale. Nu poţi să discuţi bunăoară despre postmodernismul şi multiculturalismul contemporan, să valorifici diversitatea etnică, influenţele care îmbogăţesc peisajul basarabean, îi dau o notă distinctă în contextul vieţii şi culturii româneşti, pentru că realitatea politicã din Republica Moldova s-a simplificat abrupt dupã 25 februarie 2001, a devenit intolerantã, maniheistã, s-a colorat în alb ºi negru. Într-un mediu toxic ºi vulgarizator ca acesta, poþi fi uºor suspectat de... deviaţionism şi trecut în tabăra cealaltă. Postmodernitatea la noi este privită ca un ingredient care dizolvă esenţa "tare" a identitãþii româneºti în Basarabia. De parcã nu comunismul ºi rusificarea au dizolvat-o!... Această viziune reducţionistă asupra identităţii ne împiedică să îmbrăţişăm, relaxaţi, ideea de pluralism cultural românesc, ca pe o alternativă la sloganul unităţii culturii române, care mi se pare o realitate de mult câştigată şi tocmai de aceea permisivă faţă de policromia stilistică proprie unei culturi mature. Poate dacă nu ar fi avut restanţele istorice cunoscute, teritoriul dintre Prut şi Nistru ar fi expus o înfăţişare mult mai prizabilă cultural. Convieţuirea cu minorităţile naţionale, deschiderea spre spaţiul slav comportă nişte avantaje importante în viziunea multor interlocutori occidentali cu care am discutat din 1991 încoace. De ce nu le-am valorificat? Cei 73 % de votanţi virtuali ai partidului comunist de guvernământ, atâţia câţi ni-i relevă ultimul sondaj IMAS, să recunoaştem, nu constituie un factor de încurajare a unor investigaţii teoretice sui generis pe terenul culturii, ci mai degrabă îţi sporeşte dezabuzarea, senzaţia inutilităţii. Suntem în Basarabia nişte eterni restanţieri ai istoriei, exemplul antologic al unei colectivităţi care ţine morţiş să-şi rateze destinul. Nu putem participa cu toată casa la evoluţiile europene şi atunci ne "sincronizăm" pe cont propriu, căutăm în străinătate un mediu potrivit aspiraţiilor noastre, referenţi pe măsură, parteneri de dialog, îndepărtându-ne concomitent de rădăcinile native. Este absurd să scrii în Basarabia studii despre globalizare, când afară lumea vrea comunism, confundând democraţia cu haosul, identitatea naţională cu bâta jandarmului burghezo-moşieresc, Europa cu inamicul capitalist din perioada Războiului Rece. Dar paradoxul lumii contemporane constă tocmai în faptul că plasează aceste fenomene într-o simultaneitate deconcertantă: globalism şi naţionalism, integrare şi separatism, Internet ºi neºtiinþã de carte, bursieri Humboldt ºi trafic de carne vie...

Orientarea geopolitică a Republicii Moldova, în opinia noastră, este determinată de identitatea naţională pentru care optează acest stat postsovietic. În mod paradoxal, deşi sunt majoritari, moldovenii sunt singura etnie de pe teritoriul RM‑ului care încă nu şi-a clarificat apartenenţa naţională, aflându‑se în plină derivă din acest punct de vedere. Confuzia în care persistă basarabenii are la origine, pe de o parte, înrădăcinatul lor spirit patriarhal, care se apleacă asupra propriei originalităţi "ireductibile", hipertrofiată până la ridicol, şi refuză să asume comuniunea de identitate cu românii de peste Prut. Pe de altă parte, deruta este întreţinută de vechile tare ale propagandei sovietice reluate de comunişti, prin care se urmăreşte subordonarea acestui teritoriu Rusiei, deci este vorba de o înfeudare ideologică, de o "încarcerare" a conştiinţei. Astfel, în timp ce minorităţile din Moldova îşi pot spune deschis ceea ce sunt - ruşii "ruşi", bulgarii "bulgari", găgăuzii "găgăuzi", evreii "evrei" ş.a.m.d. - basarabenii nu se pot declara români şi nu pot spune limbii lor materne pe numele său, limba română, pentru că nu sunt lăsaţi să o facă. Or, îmbrăţişarea glotonimului "limba română" şi a etnonimului "român" nu instituie automat un program politic unionist, ci recuperează un drept primordial al fiinţei umane: dreptul la identitate, întrucât din punct de vedere politic basarabenii rămân cetăţeni moldoveni.

O seamă de antropologi occidentali împărtăşesc opinia potrivit căreia identitatea este exclusiv o opţiune individuală, un construct mental, o convenţie de circumstanţă, ceea ce ar însemna, în condiţiile noastre, că "moldovenismul" - această invenţie stalinistă lansată cu scopuri politice precis orientate - ar trebui privit ca o expresie a libertăţii unei comunităţi de a se autodefini, în cazul Basarabiei de azi: prin delimitare de România. Critica pe care o aducem acestui punct de vedere este următoarea. În primul rând, nu există o libertate reală, conştientizată ca atare, în manifestarea aşa-numitei identităţi moldoveniste, ea constituie la noi o stare de spirit indusă.  Basarabenii nu posedă independenţa de gândire inerentă cetăţenilor din Occident, ei sunt multiplu condiţionaţi în opţiunile lor politice şi identitare, iar acest detaliu - luând partea bună a lucrurilor - sugerează un orizont al intenţiilor oricând modificabil. În rândul al doilea, semnificativ, în Republica Moldova cei care se consideră români se definesc printr-un grad superior de educaţie şi instruire. La noi termenul "român" este întâi de toate o calificare culturală, şi abia după aceea una politică, trimiţând la programul unionist - iată un aspect esenţial, de care ar trebui sa tină cont "multiculturaliştii" duri, atunci când se raportează la realităţile din Republica Moldova. Drumul spre Europa al Republicii Moldova trece obligatoriu prin recuperarea identităţii româneşti. Cum poate să articuleze ceva inteligibil, cum poate transmite un mesaj clar despre sine un individ cu gândirea năclăită şi cu vorbirea dezlânată? Cum poate să participe la un schimb de valori culturale în cadrul Europei Unite un popor care nu-şi cunoaşte propriile valori naţionale şi ce anume are de oferit Celuilalt? Cultura naţională, în cadrul căreia funcţionează un sistem axiologic neştirbit, ea singura ne deschide accesul spre universalitate, nu limbajul moldo-rusesc bâlbâit pe care îl practică, din nefericire, un număr atât de mare de basarabeni, şi nici artefactele lui aşa-zicând culturale, în fapt nişte prefabricate kitsch. Viitoarea identitate europeană va reprezenta cununa unor naţiuni şi a unor culturi evoluate, aşa cum o ilustrează simbolic stema Uniunii Europene. De aceea, după părerea noastră, nu există nici o contradicţie între proiectul de integrare continentală şi ideea naţională, care ea însăşi se modifică, se adaptează, devine parte a acestui proiect.

Din toate cele expuse până acum, sper că reiese limpede că pledăm pentru o "europenizare" de fond a Basarabiei. Pledoaria noastră se bazează pe un adevăr fundamental şi evident pentru oricine, că "moldovenii" (folosesc termenul în accepţiunea lui politică, nu etnică) sunt un popor european, vorbesc o limbă de origine latină, au o cultură care îi leagă indisolubil de tradiţiile spirituale ale Occidentului. Alt motiv esenţial este de ordin geopolitic, al osaturii instituţionale căreia trebuie să aparţină această entitate naţională a Basarabiei: Uniunea Europeană. Cu alte cuvinte, problema Republicii Moldova nu este să-şi mute frontierele, ci să-şi schimbe în profunzime mentalităţile, să elimine inerţia celui asistat, dependent de protezele statului, să depăşească paternalismul social, nostalgia după vechiul şi falsul de fapt egalitarism sovietic, pentru ca în locul astfel eliberat să interiorizeze ideea de justiţie, morală şi responsabilitate individuală. Abia atunci Basarabia va dobândi însemnele apartenenţei europene, ca temelie şi pandant al identităţii sale româneşti legitimate. Sentimentul nostru este că avem de ales nu între Rusia şi România, ci între două lumi, între două seturi de valori şi principii incompatibile: Asia şi Europa, democraţie şi despotism, ordine şi anarhie, legalitate şi fărădelege, toleranţă şi persecuţie, iniţiativă privată şi colectivism de stat. Aceasta este şi singura cale viabilă de a integra minorităţile etnice din Republica Moldova, de a le asocia unui destin politic comun, lăsând în urmă suspiciunile reciproce. Nevoia de a lucra la "firul ierbii", coborând la bază, vorbind pe înţelesul oamenilor despre democraţie, proprietate, liberul arbitru, drepturile cetăţeanului etc., folosind mereu un termen de comparaţie accesibil, recurgând la exemple din proximitatea lor, îmi pare o urgenţă, o realitate presantă. Este foarte greu, recunoaştem, să o luăm de la capăt, altfel, după 12 ani de retorică inflaţionară în jurul acestor subiecte generoase care au fost vidate de conţinut, în timp ce degringolada politică, economică şi socială a Republicii Moldova s-a adâncit continuu. Dar înainte de a întrezări în dezastrul actual interese geopolitice ruseşti, conspiraţii ale serviciilor secrete şi subtile inginerii electorale ale foştilor aparatcici sponsorizaţi din casieria ocultă a defunctului PCUS, ar trebui să vedem în sărăcie şi în lipsa unor alternative existenţiale palpabile, în ochii majorităţii concetăţenilor noştri dintre Prut şi Nistru, principala resursă electorală a opţiunii pro-comuniste şi pro-răsăritene.