Limba română atacată în Basarabia

1. Ce sentimente vă provoacă ofensiva guvernanţilor comunişti împotriva limbii române şi a istoriei naţionale, după un deceniu de independenţă a Republicii Moldova?

2. În calitatea Dvs. de scriitori, nu credeţi că noua campanie de rusificare (obligativitatea studierii limbii ruse din clasele primare), a cărei principală victimă este tânăra generaţie, va diminua numărul cititorilor de literatură română în Basarabia?

3. Ce ar mai putea face azi scriitorii pentru a opri tăvălugul restauraţiei comuniste?

Arcadie Suceveanu:

1.Comuniştii de azi sunt mai proşti decât s-ar fi putut crede. Ei nu simt deloc pulsul istoriei, nu au sentimentul timpului "de afară". Gândirea lor este una depăşită, fosilizată, în flagrantă diacronie cu spiritul contemporan.

Având o astfel de gândire "de grotă", ei şi-au imaginat că ar putea reanima dinozaurul. Ba mai mult: că ne-ar putea schimba codul genetic, conştiinţa naţională, cifrul identităţii etnice. Dar n-au luat în calcul faptul că, între timp, a apărut o nouă generaţie, cu o conştiinţă naţională nedeformată, cu vectorii spirituali orientaţi spre Europa şi lumea civilizată. Spre bucuria şi mândria noastră, zecile de mii de liceeni şi studenţi care manifestează în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău ştiu bine ce limbă vorbesc şi care este istoria noastră adevărată. Ei nu mai pot fi reeducaţi în spiritul lui Pavlik Morozov şi Pavka Korceaghin, nu se lasă înregimentaţi, prostiţi, umiliţi, modelaţi de "gândirea" bâlbâită şi semidebilă a unor iovvi, stepaniuci şi ostapciuci.

Dacă erau mai deştepţi, comuniştii lăsau în pace limba şi istoria acestui fragment de popor amărât şi umilit, adus la limita sărăciei, dar, vrem să credem, şi a răbdării. Era cazul să înceapă cu redresarea economiei, cu alte probleme ce ţin de sfera socială, unde există posibilităţi nelimitate pentru "fapte măreţe".

Ofensiva lor împotriva limbii române şi a istoriei naţionale a luat, până la urmă, forma unui test, ce le arată clar că programul lor de guvernare este  marasmatic şi falimentar, că viitorul aparţine acestor  tineri care cântă în piaţă "mai bine mort decât comunist!"

Ah! Neharaşo, tavarişci!

2.Maşina rusificării a funcţionat tot timpul în Basarabia, strâmtorând şi subminând cultura naţională. Această nouă campanie nu-i decât o încercare de a readuce această maşină la ritmurile ei "optime" de odinioară, pe când limba română ("moldovenească") era un fel de limbă de bucătărie, o limbă-cenuşăreasă la curtea lui Brejnev şi Bodiul.

În bibliotecile noastre publice continuă să prevaleze, şi astăzi, cartea rusă. Librăriile, chioşcurile şi tarabele sunt inundate de publicaţii în limba unei minorităţi ce se simte, oriunde, majoritară.

Bineînţeles, scopul comuniştilor e unul cu bătaie lungă. Obligativitatea studierii limbii ruse din clasele primare va reduce din spaţiul de circulaţie atât al limbii, cât şi al literaturii române. Pus în situaţia de a alege, cititorul tânăr şi neavizat, cu un simţ dezvoltat al limbii ruse, va opta pentru cartea scrisă într-o limbă "mare", cu tradiţii, şi  nu (sau mai puţin) pentru cea scrisă într-o limbă "nedefinită", care, vorba colegului Serafim Saka, până la prânz e română, iar după prânz e din nou "moldovenească".

3.Din păcate, scriitorii nu mai au astăzi imaginea pe care o aveau în 1987-1990 şi nu mai deţin rolul de avangardă în noua mişcare social-politică. Forţele noastre s-au cam dispersat. Dar şi calendarul indică un alt timp al istoriei.

Cu toate acestea, Uniunea Scriitorilor rămâne instituţia culturală şi autoritatea morală de care se mai ţine cont în societate. În noul context politic, ea şi-a asumat rolul de mediator în încercarea de a coaliza partidele şi forţele democratice. Acum câteva săptămâni, la US au fost invitaţi liderii mai multor formaţiuni de dreapta şi centru-dreapta, cu un scop bine definit: unirea tuturor forţelor sănătoase, crearea unui puternic bloc de opoziţie în stare să contracareze acţiunile restauraţionist-revanşarde ale comuniştilor. Unirea, chiar şi în ceasul al doisprezecelea - iată singura noastră şansă de salvare.

Serafim Saka:

1.Oroare de un comunism retardat care învie  din morţi pre viaţa viilor călcând! Nu fără spiritul şovăielniciei noastre seculare, desigur.

Prima şi cea mai mare greşeală s-a făcut atunci - să ridice mâna cine a făcut-o! - când s-a permis repunerea în drepturi a partidului comuniştilor. Existau destule motive să nu se facă acest "gest democratic" cât timp celelalte partide, absolut trebuitoare unei adevărate democraţii (dar nu chiar atâtea!), se năşteau abia, şi nu puteau ţine piept unui partid mastodont pus pe lungă hibernare. Acum că fatala greşeală s-a făcut, avem de suportat consecinţele unei politici făţişe, care a avut, are şi va avea mereu datoria de a ne menţine în preistorie.

Ca să nu semănăm cu nimeni şi ea (politica) să ne poată domina.

2.Limba rusă obligatorie în şcoală, istoria Moldovei obligatorie pentru toţi sunt pietricelele pe care actuala guvernare comunistă crede să pună piciorul pentru a putea sări întinsa mlaştină  în care am fost aduşi de conducerile de până la ei. Este o eroare de calcul, dar şi o provocare (a limbii ruse!), dacă vreţi, dar mai este şi ceea ce sunt în stare să facă comuniştii după ce au promis atâtea, vrând cu orice preţ puterea. Ajunşi, iată-i că nu pot face nimic. Dar cum sunt - de  când sunt pe lumea asta - mari făcători de rele, fac şi acum ce pot. Rău, mult rău, ca să-şi impună obiectivitatea. De care nu se vor lăsa nici după ce îşi vor rupe încă şi încă o dată coarnele în "gardul" istoriei. Asta, până la urmă, nedepinzând prea mult de ei. Mizeria lumii îi cheamă mereu.

Dacă vrem să scăpăm de comunism şi de comunişti, trebuie să vrem să scăpăm, în primul rând, de mizerie. Morbul comunist e prezent acolo unde este multă sărăcie, mare nedreptate şi totală corupţie. Aici aş vrea să-mi amintesc de "Biedermannii şi incendiatorii" lui Max Frisch, dramă din care transpare un gând simplu şi genial. Incendiatorii apar şi se instalează acolo unde apare Biedermann cu toate implicaţiile şi ramificaţiile lui. Aşa că, oricât am striga "Jos incendiatorii", vom reuşi - dacă vom reuşi - să ne salvăm de ei doar pe un timp, dacă nu vom stopa sursa  biedermannismului. Societatea noastră, din păcate, are toate semnele să rămână încă mult înainte biedermannescă.

Cât priveşte diminuarea sau creşterea "numărului de cititori de literatură română în Basarabia" în dependenţă de "obligativitatea studierii limbii ruse din clasele primare", nu va mai avea prea mare importanţă - un cititor mai mult sau unul mai puţin - dacă nu ne vom salva de potopul rusificant pe care, şi fără cele două ore de limbă impuse, ni-l aduce marea limbă rusă pusă în slujba noului imperialism rusesc.

3.Dacă e să vorbim serios, un scriitor serios niciodată n-a făcut mult  implicându-se în politică. Pentru că orice s-ar face niciodată nu va fi pe măsura placului lui. La noi, în acest deceniu şi ceva, scriitorul a făcut ce-a vrut şi a mers cu cine i-a convenit. Alaltăieri cu Snegur, ieri cu Lucinschi - cu comuniştii, azi, merge numai câte unul, mâine, cu cine va fi. Zic de scriitor, nu de scriitori! Toate, fireşte, în numele unui ideal, şi încă naţional. Mergându-se unde am ajuns şi cu cine ne-a condus, nu cred că s-a ajuns să se scrie mai bine. Şi nici măcar mai mult. Aşa că, după ce le-am cam făcut pe toate (unii, mai ales, dar de ajuns şi atât), acum nu ne mai rămâne decât, poate, să ne gândim ce nu ar fi bine să facă un scriitor, cu atât mai mult o Uniune scriitoricească, ajunsă în situaţia de  a nu putea face nimic.

Dar asta-i pentru un alt chestionar.

Constantin Cheianu:

1. Sentimente foarte amestecate. Mi-ar fi plăcut să spun că îmi provoacă revoltă şi indignare, dar, ca să fiu foarte sincer, toţi anii aceştia nu am făcut decît să mă revolt vis-а-vis de prestaţia politicienilor noştri. Astfel încît actul politic aberant al comuniştilor mă găseşte obosit şi scîrbit. Am sperat de-a lungul acestor zece ani că tot ce este mai rău pleacă în trecut şi, iată, totul recade în derizoriu şi absurd.

Evident, acţiunile comuniştilor mă umilesc, iar exasperarea este mai mare ca oricînd. Asta facem - privim cu furie la guvernanţii de azi, cu mînie la cei de ieri şi tristeţe la cei de mîine. Toţi anii aceştia nu a trebuit să cucerim decît redute pe care le-a ridicat propria noastră prostie. Am luptat cu îndîrjire ca să stricăm ceva, după care ne-am bătut cu aceeaşi înfocare ca să reparăm ceea ce am stricat. Victoriile pe care le-am repurtat sînt cele asupra noastră.

Dar, fraţilor, sîntem sub regim de ocupaţie, de ce atîta agitaţie? O ocupaţie "de catifea", este adevărat, dar e ocupaţie. Am fost livraţi comuniştilor şi cei care au făcut-o au luat apă în gură, iar noi trebuie - a cîta oară - să ne revoltăm. Mai mult, unii dintre principalii făuritori ai lui 25 februarie 2001 sînt acum în postura absurdă a celor care chiar de pe 26 februarie au şi început lupta cu cei cărora le deschiseseră porţile cetăţii.

Vreau să mai evoc o dată cazul lui Dorian Grey. Şi noi ne-am arătat toţi anii aceştia în public un chip frumos, de îngeri şi patrioţi, iar undeva în surdină portretul adevăratului nostru chip devenea tot mai hidos. Şi acum îl vedem, balaurul acela cu 71 de capete din parlament. Aceia tot noi sîntem.

2. Nu cred că ar putea influenţa în mod simţitor numărul de cititori. Mi se pare că acţiunile comuniştilor sînt de bătaie scurtă. Se mai produce o întîrziere, un recul, la fel cum s-a întîmplat pe timpul agrarienilor, dar sper ca lucrurile să revină la seminormal. Vom vedea dacă şi la normal.

3. Din nefericire, fiindcă la noi cei care ar trebui să se preocupe de politic şi să se opună "tăvălugului comunist" nu o fac, ori o fac într-un mod lamentabil, trebuie să-şi asume rolul acesta iarăşi scriitorii. Sigur că în primul rînd trebuie să demascăm comuniştii prin scris. Dar să o facem cu luciditate, pentru că sînt destui ţipălăi de serviciu. Pe de altă parte, fiindcă trăim într-o zonă unde ori nu se prea citeşte, ori cuvîntul nu are aceeaşi forţă ca şi chiotele tribale, trebuie să facem şi ceva practic, să acţionăm. Să ieşim în stradă alături de studenţi, de societatea civilă, de oamenii de bună-credinţă. Şi să scriem.

Mihai Cimpoi:

1-3. Bineînţeles, tot ce întreprind guvernanţii comunişti provoacă un sentiment de indignare, dacă indignarea poate fi concepută doar ca sentiment. Este, în fond, o variantă a rinocerismului ionescian. Comuniştii şi-au pierdut, se pare, însuşi uzul  raţiunii, afectaţi total de rinocerită şi porniţi cu multă furie bestială să restaureze vechile neadevăruri staliniste. Sunt mai multe mobiluri ale ofensivei care, fireşte, nu e doar o acţiune oarecare împotriva limbii. Există, în dedesubturile acesteia, un întreg complex de conotaţii ce ţin de o forma mentis  comunistă: sunt acţiuni agresive, la limita disperării, de restauraţie totalitaristă, de anihilare a valorilor democraţiei, de ignorare absolută a rolului intelectualităţii (se ştie că în buzunarul muribundului Lenin a fost găsit un plan de exterminare a elitelor; vezi monografia lui Volkogonov), de impunere dirijist-jdanovistă a propriilor puncte de vedere, şi în special a moldovenismului primitiv (actul readucerii printr-o scrisoare voronistă a lui Druţă în postură de  ayatolah nu are o altă semnificaţie, încât am putea să constatăm fenomenul curios al voronismului druţian sau al druţianismului voronian), de păstrare a status-quo-ului limbii ruse, care nu înseamnă decât rerusificare, "mancurtizare" continuă şi - apropo de diminuarea numărului cititorilor de literatură română în spaţiul basarabean - conservarea raportului de 2/17 cărţi în limba română/ cărţi în limba rusă, de înfeudare necondiţionată intereselor strategice ale Moscovei şi de îndepărtare de Europa şi Lume. Se sfidează totul: bunul-simţ, adevărul ştiinţific şi istoric, constituţie, mamă şi tată (am auzit că Stepaniuk a fost declarat persona non grata în satul natal Costeşti, localitate cunoscută printr-o conştiinţă românească accentuată).

Cum am putea stăvili tăvălugul restauraţiei comuniste?

Evident, nu doar prin proteste de stradă, ci prin eforturi susţinute de a impune adevărul,  de sensibilizare a opiniei publice mondiale şi prin voinţa de a intra cu valorile noastre în dialogul multicultural  la care ne provoacă lumea (post)modernă.

Iulian Ciocan:

1-2-3. Urmăresc cu dezgust fojgăiala fosilelor noastre politice. Sloganurile clamoroase - aceleaşi pe parcursul unui deceniu - nu ne-au ajutat să învingem sărăcia şi prejudecăţile (trecutului sovietic). Ce sentimente îmi provoacă ofensiva guvernanţilor împotriva limbii române? Bineînţeles, nu tocmai plăcute, de vreme ce sînt scriitor de limba română. Dar, luînd în considerare prestaţia lamentabilă a aşa-zişilor democraţi, era firesc să ajungem aici. Nu mă miră deloc spectacolul absurd ai cărui victime sînt mai ales copiii şi adolescenţii. Culegem astăzi roadele incompetenţei sau lichelismului lui Snegur, Sangheli, Lucinschi etc. Nu ne-am propus să atragem rusofonii de partea noastră, să dialogăm cu ei în vederea consolidării societăţii. Aceasta pentru că politica conducătorilor noştri, oricît de paradoxal ar părea, a fost deopotrivă sămănătoristă şi prorusă. La ce bun să te înţelegi cu ruşii din Moldova, dacă scopul tău este să devii vasalul ruşilor din Kremlin sau să furi banii statului? Cred că scriitorii nu pot face mare lucru pentru a opri proliferarea bolşevismului. Majoritatea scriitorilor implicaţi la începutul anilor '90 în "lupta pentru renaşterea naţională" au acum reputaţia pătată. Este şi "meritul" lor că partidul comunist a învins în alegerile din februarie 2001. Ce face astăzi "apostolul naţiunii" Ion Druţă, pe care oamenii naivi îl înfăşau în prosoape? Îi sprijină pe comunişti. Faptul că Leonida Lari, Ion Hadîrcă, Valeriu Matei şi Nicolae Dabija au fost politicieni ne-a făcut viaţa mai frumoasă? Eu unul mă îndoiesc. Aceşti oameni şi-au rezolvat nişte probleme personale, dar n-au făcut mai nimic pentru populaţia republicii. Şi astăzi scriitorii calcă în străchini. La 21 februarie Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova a salutat "unificarea forţelor democratice prin formarea Alianţei Urechean, singura în stare să ne scoată din impas". Aceeaşi retorică, aceleaşi reflexe. Ştie oare Consiliul Uniunii Scriitorilor ce declaraţii a făcut recent Urechean în hebdomadarul pro-transnistrean Commersant Plus şi în faţa veteranilor de război din municipiu? Dar nu vede prestigiosul nostru Consiliu cine s-a pitulat după spinarea lată a primarului? Adevărul este că scriitor(aş)ii noştri nu vor mai avea niciodată rolul social pe care l‑au avut în 1989. Ştiu că pe unii îi întristează această perspectivă, nu însă şi pe cei care vor să facă literatură. Este adevărat că scriitorul trebuie să avertizeze societatea asupra posibilelor pericole, dar nu cred că trebuie neapărat să fie şi deputat.    

Grigore Chiper:

1-2. Primele două sunt de fapt întrebări retorice la care eşti invitat să subscrii.

Întrebările, ca şi realităţile pe care le traversăm, inclusiv evenimentele din Piaţa Marii Adunări Naţionale, ne readuc la ceea ce am crezut că am lăsat în urmă: sentimentul de a avea sub picioare un teren gelatinos, gata s-o ia într-o parte sau alta. Până acum un an de zile se instalase un echilibru în societate, chiar dacă fragil, chiar dacă exista o nemulţumire latentă a unei importante mase de populaţie. Comuniştii ajunşi la putere nu au avut nici un fel de program viabil, nu au avut nici măcar figuranţi pentru posturile-cheie (caricatura premierului este o dovadă) şi acum încearcă să traducă în fapt nişte stereotipuri anacronice, dar bine fixate în mentalul unui electorat numeros, depăşit totalmente de bunul-simţ, (sur)prins într-o cursă a autoconservării. Ponderea celora care s‑au orientat în capitalismul nostru incipient - care au deprins bine arta evaziunilor fiscale încurajaţi de statul incompetent, care au găsit un locşor într-o fundaţie patronată de Occident, care s-au racolat la programe finanţate din exterior - este totuşi foarte mică. Se ştie că spatele asigurat al mizeriei este doctrina totalitară. Vine votul universal care amendează foarte crunt. Atâta timp cât nu va fi eradicată sărăcia şi va afecta grosul populaţiei, nu va dispărea  pericolul comunist: fie că acesta se numeşte Voronin, fie altcumva.

Metodele de lucru pe care le încearcă ştabii PCM-ului sunt aceleaşi de pe timpul URSS-ului, când aceştia erau funcţionari de stat. Ei nu sunt capabili să întreprindă nimic nou sau altceva decât ceea ce au văzut: limbă rusă şi raioane.

Întâmplările din Piaţă reprezintă un test pentru tânăra generaţie, pe care sper să-l treacă. Problema este dacă aceşti tineri vor fi suficient de maturi să se situeze deasupra unui electorat în mare parte retrograd, uşor manipulabil de umbrele trecutului (pensionari ce nu au nevoie de libertate şi iniţiativă, funcţionari deprinşi să nu facă nimic), dar care mai poate merge la urne pentru a-i vota pe cei ce le vor da câţiva lei la salariu, indemnizaţie, pensie şi le vor deschide perspectiva de a trăi (ca) în Uniunea Sovietică.

Lectura cărţilor de beletristică a fost dintotdeauna un punct sensibil aici, în Basarabia. Editorii de la noi afirmă că azi nu se mai vinde nici o carte în limba română, în afară de literatura didactică. Şi nu am motive să nu-i cred. Cine îşi mai poate permite să cumpere o carte pe care, după lectură, s-o pună pe raft? De aceea atacul comuniştilor asupra unicului (ultimului) segment de lectori tineri ai cărţilor româneşti este, în acest context, nici nu dramatic, ci de-a dreptul catastrofal, tragic.

3.Nu ştiu dacă scriitorul ar putea face ceva deosebit de ceea ce face partea cea mai conştientă şi mai sensibilă a societăţii moldoveneşti. Nu cred într-un anume rol mesianic al scriitorului, nici măcar al scriitorului-tribun (sintagmă care îmi aminteşte tot de un scriitor comunist, Bucov). În ultimii zece ani scriitorul s-a schimbat mult. A devenit mai anonim, mai singur, mai aproape de unelte atunci când nu a abandonat creaţia. Scriitorul nu este nici măcar ziaristul chemat să reflecte realitatea imediată. Scriitorul, aici în RM, este încă în căutarea identităţii, ca şi ţara sa.

Aureliu Busuioc:

1. Fireşte, un sentiment de profundă indignare. Dar şi de amărăciune: cei care ar fi putut să ne ajute cât de cât, am în vedere Europa, se mulţumesc să declare că problema e una de interes intern. Tuturora le place să se refere la Finlanda, unde limba minorităţii suedeze este a doua oficială, dar nimeni nu scoate o vorbă că nu există în Suomi suedez care să nu ştie finlandeza. Pe când la noi minoritatea rusă refuză ostentativ şă înveţe româna. Reanimarea mizerabilului bilingvism e o catastrofă, de data aceasta va duce sigur la dispariţia limbii autohtonilor. Curios, când viaţa unui păduche sau altei vietăţi este în pericol, apar imediat cărţi roşii, comitete şi comisii, se ridică un tămbălău de mai mare dragul, pe când "a fi sau a nu fi"-ul  limbii unei ţări poate fi categorisit ca fapt divers... Unde să mai vorbeşti acum despre calitatea limbii basarabenilor! De-ar fi să scape cu zile aşa cum este!...

Cât priveşte Istoria naţională... Agresiunea sălbatică a bolşevicilor contra Istoriei era de aşteptat: cum să conduci o ţară unde încă din şcoală ar şti toţi că tu, comunistul, ai fost autorul deportărilor, execuţiilor sumare, organizatorul foametei şi idiotizării poporului? Cum să nu desfunzi groapa de gunoi a Istoriei ca să-ţi consolidezi rândurile cu cadavre "politico-ştiinţifice" gen Ţaranov sau Stati, potrivit cărora Moldova a pornit pe drumul luminos al socialismului încă de la Gelu şi Dragoş-vodă? Iar dacă au votat pentru studierea în şcoli a istoriei moldovenilor "specialişti" ca ministrul agriculturii, al internelor sau şeful pompierilor - mai treacă-meargă, am râs un pic şi gata. Dar nu-i chiar de râs că li s-a asociat şi preşedintele Academiei... Deşi, deh, ca între colegi: unde s-a mai văzut poliţist să nu ştie fizica!

2. Orice acţiune presupune şi o contraacţiune. Să ne amintim trecutul sovietic: cu cât mai drastice erau măsurile autorităţilor îndreptate contra a tot ce mirosea a românesc, cu atât mai mult creştea numărul celor interesaţi de cartea românească. Şi la începutul independenţei aveam în ţărişoară un număr apreciabil de cunoscători ai literaturii neamului. Mai departe aşa-zisa sincronizare şi integrare (mă refer nu doar la scriitori, şi cititorii pot fi talentaţi sau nu!) n-au fost procese dureroase. Dar toate acestea în rândul intelectualităţii. Cât priveşte masa... Desigur, am toate motivele să mă tem. Dar şi să cred că un neam care a trecut prin atâtea şi mai ştie încă să-şi scrie numele cu literele alfabetului românesc va ieşi şi din acest tragic impas. Altfel la ce bun ar mai exista speranţa?...

3. Ce altceva decât să scrie bine? Din nefericire, în rândurile lor s-a strecurat "o cantitate considerabilă" de grafomani, gata să-şi pună serviciile la dispoziţia oricui ar fi în stare să le ofere tiparniţele. Iar maculatura e anume "produsul intelectual" de care au nevoie comuniştii.

Dar, aşa cum fiarele sălbatice nu pot suporta să fie privite direct în ochi, nici bolşevicii şi nici grafomanii nu rezistă la ironie sau satiră, la luatul în căruţă adică, îşi ies din minţi. Orwell cu antiutopia lui n-a făcut mai puţin pentru prăbuşirea comunismului decât a făcut agramaţia revoluţionarilor de profesie.

Tăvălugul restauraţiei comuniste nu e un instrument perfect. E drept, nici tanc de hârtie nu-i, dar posedă multe puncte vulnerabile.

Tirul concertat al cărţilor de valoare - iată arma antităvălug a scriitorului.

Em. Galaicu-Păun:

 Războiul lui Irod cu pruncii

1. Despre ce fel de "deceniu de independenţă" poate fi vorba într-o ţară cu armată de ocupaţie pe teritoriul ei? cu o frontieră deschisă spre Răsărit (de unde a venit nu doar lucoarea, ci şi teroarea roşie)? cu o populaţie (tînără, mai ales) în proporţie de o treime plecată peste hotare "la cîştig"? cu încă cel puţin o treime de populaţie rămasă pour toujours cetăţeni sovietici? etc., etc. Recenta ofensivă a guvernanţilor comunişti este darea pe faţă a ceea ce guvernarea precedentă (şi ea - emanaţie a CC al PCM/ULCTM) făptuia pe ascuns sau cel puţin salvînd nişte aparenţe (cine nu-şi aminteşte de propunerea preşedintelui Lucinschi, de-un cinism de "secretar doi" pe viaţă, de a pune limba română între paranteze?); nimic nou în românofobia declarată a celor care se revendică de la RASSM (fiindcă - Nota bene! - , din punct de vedere al dreptului internaţional, Republica Moldova este moştenitoarea directă a RSSM, la rîndu-i moştenitoarea de drept a RASSM şi nicidecum a Moldovei lui Ştefan cel Mare), nici măcar limba de lemn (indiferent care, "moldovenească" sau rusă) a lui Tar(tar)lev Voronievici Ostapciuk. Altminteri, ţinta este aleasă cu bună ştiinţă: limba română, ca patrie a fiinţei vremelnic divizate în două state ("româneşti", se mai adăuga pe timpul lui Snegur), şi istoria naţională, ca argument "cu acte în regulă" a unităţii acesteia (deloc întîmplător, Stepaniuk şi-a exprimat îngrijorarea că în toţi aceşti ani şcoala a pregătit... "cetăţeni pentru România"). Astfel, prin introducerea obligatorie a limbii ruse începînd cu clasa a doua şi a istoriei statului Republica Moldova, guvernanţii - atît de preocupaţi, vai! de mîndria naţională a velikomoldovenilor! - în realitate se autoreproduc, pregătind cetăţeni, ba nu, electori pentru CSI, dacă nu chiar pentru Uniunea (Sovietică) Rusia-Belarus. Acţiunea acestor oameni profund înrădăcinaţi în trecut, îndreptată împotriva copiilor şi deci a viitorului, aminteşte de războiul lui Irod cu pruncii. Cîţi dintre profesorii de română şi istorie naţională sînt gata să îngroaşe detaşamentele de "irozi" ai unui regim fără nici un Dumnezeu?

2. O singură cifră, pentru a da tonul: în ultimul deceniu, fondul de carte românească al Bibliotecii Naţionale a crescut de la 2,3 la 8,6%! Un pas mic pentru o Bibliotecă Naţională, un pas enorm pentru cititorii de limbă română, ca să-l parafrazez pe Neil Alden Armstrong. Bineînţeles că numărul de cărţi nu este egal cu numărul de cititori (frică mi-e că în defavoarea cititorilor); cît despre uzura morală a multor volume, ar fi o altă temă de discuţie! Pe de-altă parte, oferta intelectuală este ca niciodată generoasă, iar generaţia în creştere (sau, dacă e s-o credem, "noua generaţie - salvatoarea naţiei") se prezintă în primul rînd drept o generaţie a audiovizualului şi, mai încoace, a jocurilor electronice: calculatorul, de dorit  - conectat la Internet, face parte din "jucăriile" preferate ale copiilor secolului XXI. Nu m-aş hazarda să-i consider, avant la lettre, "pierduţi" pentru cauza cărţii româneşti: prin opţiunea lor pentru modernitate, ei sînt mult mai liberi de tarele unei ideologii totalitare decît mulţi dintre părinţii lor "cititori". Eu aş muta accentul pe "generaţia electorală", adică a celor cu drept de vot: în funcţie de ce citesc (ziare, reviste, cărţi) părinţii/ fraţii mai mari/ unchii "cărturari" ai acestora, viitorul va fi sau european, sau... trecut! Argumentul "sărăciei lucii", pentru a NU cumpăra cartea, nu trage: de vreme ce se achită sume considerabile pentru studiile "prin contract" la ULIM, ASEM şi cîte alte instituţii superioare, de stat sau private, cît e să pui de-o parte 10$ pe lună pentru volumele de primă necesitate? La noi, toată lumea "vrea în Europa", se pronunţă pentru "economia de piaţă", totodată nu face, Doamne fereşte! nici cel mai mic efort de a se informa  - şi nu doar din ghiduri de călătorie - în profunzime asupra... punctului de destinaţie. În ultimul an, am scos de sub tipar la Editura Cartier cîteva lucrări care ar fi trebuit să devină cărţi de căpătîi pentru "noua generaţie - salvatoarea naţiei", şi anume: Istoria capitalismului de la 1500 pînă la 2000, de Michel Beaud (reeditată de 5 ori în Franţa ultimelor două decenii), Istoria continentului european, de Jean-Michel Gaillard şi Anthony Rowley, Secolul intelectualilor de Michel Winock ş.a., şi doar cumpărătorii întîrzie să apară. Or, o editură tipăreşte cărţi, nu cititori. Tragic paradox al "tinerei democraţii basarabene": pe de-o parte, lipsa acută a cărţii româneşti aici şi acum, ca element formator şi ca factor de conştiinţă, pe de-alta, producţia - uneori, de excepţie - a editurilor basarabene trecînd Prutul, ca la comandă, şi realizîndu-se, în proporţie de 90 la sută, pe piaţa românească. Dar pentru a n-o încheia pe o notă minoră, aş vrea să dau şi un exemplu pozitiv: la cîteva zile de la apariţia Cartier Dicţionar Enciclopedic, la Librăria din Hol s-au prezentat, in corpore, elevii clasei a VI-a "A" de la Liceul "Prometeu", în frunte cu profesoara de limba şi literatura română, Valentina Ciobanu, cumpărînd fiecare cîte un dicţionar la preţ promoţional. A propos de rolul dascălului în comunitate... (Îmi pare rău, se pare că am răspuns mai mult ca un editor şi nu ca autor.)

3. În primul rînd, să nu pună osul la împingerea acestui tăvălug în continuare, peste cuceririle - atîtea cîte au mai rămas - democratice din ultimul deceniu: a-l sărbători, alături de oficialităţi, pe Andrei Lupan ca pe un clasic al literaturii moldoveneşti mi se pare un afront adus culturii naţionale (a-l plasa pe Aleea Clasicilor ar însemna o adevărată restaurare după o revoluţie care s-a vrut, cel puţin în intenţie, paşoptistă); a accepta din mîinile puterii vreun titlu, Premiu de Stat sau "Meritul civic" înseamnă a-i recunoaşte legitimitatea; a colabora la publicaţiile oficiale (de exemplu, oficiosul "Moldova suverană") presupune a te face părtaş la bolşevizarea acestui "neam al nevoii"; a te prinde, benevol sau la apelul preşedintelui, în hora apostolilor (Pavel & Koămintern? Komiket de supravieţuire?)î, unul Dumnezeu, pardon, Druţă ştie...) moldovenismului de sorginte pravoslavnikă (altă perlă a unui guvernant: sîntem o ţară latină de origine  slavă!) echivalează cu a trece cu arme, cu tot, de partea Celui Rău. Din nefericire, tot înfrăţindu-ne cu dracul pentru a trece puntea, am ajuns exact acolo de unde ne-am pornit, doar că îndrăciţi şi cu grăniceri la un capăt şi altul al punţii! Altfel spus, dacă pot să nu facă rău - ca scriitori, dar mai ales ca fii ai acestui pămînt -, să nu scrie alte "Sat(e) uitate", "A-nflorit Moldova...","Pohoarnele", "Ţara mea" (lista ruşinii poate continua la nesfîrşit), deja e bine. Totodată, nu ar trebui subestimată valoarea cuvîntului scris/rostit public, a lucrului bine făcut, a tot ceea ce înseamnă investiţie (intelectuală) pe termen lung (între paranteze fie spus, înălţarea catedralei de la Koln a durat opt secole, fără ca generaţiile succesive de meşteri-zidari să se abată cîtuşi de puţin de la planul iniţial). Schimbarea la faţă a Basarabiei  -  acum, bolnavă de pojar (o boală a copilăriei, nu?) - începe o dată cu schimbarea în bine a fiecăruia dintre noi.    

Vladimir Beşleagă:

1. Ha-ha! Sentimente? E un risc mare să legi o asemenea stare ca aceasta pe care o trăim astăzi, aici şi acum, de un atât de poetic şi romantic termen: sentiment(e). Dar cum nu avem la dispoziţie un alt mijloc de exprimare decât limba (limbajul), am să răspund scurt pe doi: repulsie! dezgust! La acestea voi adăuga pe un al treilea, care le-ar putea substitui pe ambele: Greaţă!... După ce, pe parcursul unui deceniu, alolingvii au boicotat în marea lor masă cunoaşterea Limbii Române ca limbă oficială, ceea ce s-a făcut cu asentimentul tacit al guvernanţilor, iată că au parvenit la putere comuniştii, care, în stilul lor dogmatico-violent, dau o lege aiurită, prin care îi obligă de mici pe cetăţenii R.M. să înveţe limba minorităţii. Or, asta nu înseamnă decât că: 1) acei minoritari alolingvi sunt debili şi nu  ai  ce să le ceri, că e totul în zadar; 2) acei minoritari continuă să se considere "eliberatori", "frate mai mare", "naţiune mesianică" etc.; 3) acest stat numit Republica Moldova nici pe departe nu e un stat, ci o neocolonie a renăscândului imperiu din răsărit, ale cărui interese şi directive le execută guvernanţii actuali cu un zel incomparabil faţă de-al celor  precedenţi... Despre istorie nici nu face să ne răcim gura! Şi apoi ce altă istorie poate avea Republica Moldova, moştenitoare de drept a R.S.S. Moldoveneşti, fondată pe baza criminalei şi sângeroasei înţelegeri secrete dintre Hitler şi Stalin, care lucru istoricii mancurtizaţi, vânduţi comuniştilor cu tot cu măruntaie, sunt chemaţi să-l treacă sub tăcere  şi, în genere, să o poleiască în spiritul mentalităţii staliniste totalitare... Nu de istorie are nevoie conducerea actuală, cu atât mai mult de una a Moldovei, ci de o ideologie de stat, spre a "justifica" şi "consolida" această pseudoformaţiune statală ce se numeşte R.M., trup din trupul neamului şi al Ţării Româneşti. Fără o ideologie falsă, mincinoasă, care să fie impusă cu forţa, comuniştii nici nu pot exista ca atare. De altfel, această aşa-zisă istorie a Moldovei foarte curând se va dizolva în istoria CSI, adică o nouă variantă camuflată a Istoriei neoimperiului ruso-sovietic de altădată... Istoria Românilor înseamnă istoria neamului românesc împrăştiat prin atâtea ţări şi imperii, în cele din urmă adunat cu greu, cu vrerea lui Dumnezeu şi prin eforturile marilor bărbaţi ai neamului, pe când Istoria Moldovei, aşa cum o înţeleg ţaranoviştii, nu va viza decât o frântură de românime ruptă de ţari, apoi de comuniştii stalinişti de la sânul mamei România şi prezentată drept o comunitate de nenorociţi, care toată viaţa lor au jinduit să le aducă cineva libertatea şi fericirea din afară. Acesta e sensul viitoarei carcase a Istoriei Moldovei la care trudesc amintiţii specialişti, chemaţi să asigure baza ideologiei statale a R.M., pe care P.C.R.M. a pus (accidental) mâna şi pe care intenţionează să nu o scape decât după ce vor băga Basarabia înapoi, definitiv, în cuşca de fier a pofticiosului din răsărit...

2-3.Cititorul de literatură română din R.M. e extrem de subţirel, dacă e să stăm strâmb şi să vorbim drept. Abia generaţia care s-a constituit în ultimul deceniu s-a întors cu faţa spre bibliotecă şi carte. Cele precedente, cum au fost inculte şi bâlbâite până la ridicol, aşa au rămas. Dacă a reuşit ceva la noi de la 1990 încoace, aceasta a fost reforma în învăţământ. Tocmai de aceea guvernanţii analfabeţi şi ignoranţi până la... dezgust şi greaţă (reiau intenţionat calificativele de mai sus), odată obţinând puterea politică, au declanşat  ofensiva împotriva limbii române şi a istoriei, adică asupra conştiinţei şi identităţii naţionale... Tânăra generaţie are de înfruntat o furibundă încercare  a balaurului roşu de a o paraliza şi anihila ca factor şi forţă socială... Dar mai suntem şi noi, generaţiile vârstnice, alături de ea. Sperăm din tot sufletul să se adune oameni de bună-credinţă şi luptători pentru adevăr mai mulţi decât vânzători de neam şi cozi de topor. Iar scriitorii... Ideea mea este că imaginea scriitorilor ca branşă a pălit mult în ultimii ani, fiind atacată din afară, dar, mai cu seamă, prin implicarea ei în tot felul de intrigi politice de conjunctură... La fel ca şi în sânul partidelor de dreapta, şi la noi se cere, în sfârşit, o înnoire de structură şi de imagine, dar una care să aducă în prim-plan persoane/personalităţi care să se sincronizeze cu timpul ce-l trăim şi cu noua generaţie ce s-a format la sfârşit de secol şi mileniu şi căreia îi aparţine ziua de mâine...

18 februarie MMII

Maria Şleahtiţchi:

1. Sentimentul pe care-l încerc este complex. În primul rînd, ar fi un acut sentiment al dezolării. După zece ani de independenţă, îmi dau seama că această independenţă (faţă de instituţiile declarate şi nedeclarate ale neîncetatului de a exista imperiu) a fost şi este, acum mai mult ca oricînd, iluzorie. Obedienţa afişată faţă de Rusia, umilirea simţului naţional au fost reiterate în formule groteşti de actualii guvernanţi.

În al doilea rînd sau poate în primul, încerc un sentiment de amărărciune gîndindu-mă că cei zece ani au demonstrat cu lux de amănunte cum poate fi compromisă ideea de democraţie, au scos în evidenţă marile mizerii ale fiinţei umane: orgolii şi invidie debordante. Faptul că partidele opozante faţă de comunişti n-au putut găsi formula ideii naţionale, n-au propus o altă imagine a binelui social pentru atîţia nostalgici, au provocat revenirea în forţă a comunismului revanşard, cu tot arsenalul specific de propagandă şi manipulare.

În al treilea rînd, trebuie să remarc faptul că această  reorientare spectaculoasă a societăţii basarabene, dacă este motivat să vorbim despre societate, iar nu cumva despre o adunătură, vorba lui Caragiale, lume-lume, a trezit intelectualitatea din comoda-i naivitate precum că lucrurile s-au aşezat şi pot merge de la sine. Tristă autoiluzionare. Cu părere de rău, basarabenii sînt născuţi parte  sub semnul sacrificiului şi altă parte sub cel al indiferenţei şi laşităţii. Nu vreau să par patetică. E vorba de consumul cotidian al unor intelectuali care de mai bine de 15 ani reiau, asemenea lui Sisif, povara demonstraţiilor că "sîntem români şi punctum" . Cînd se pare că bolovanul e urcat şi pus la locul lui pe creste, trece un oarecare, un nechemat şi-l aruncă în hău. Sper să ne fie istoria de învăţătură măcar acum.

2. Faptul că avem un cititor mai mult sau mai puţin numeros nici nu mi se pare cel mai important lucru. Oricum, astăzi chiar şi foarte mulţii ipotetici cititori de carte românească nu citesc din cauza mizeriei sociale şi morale. Sîntem o societate fără oraşe, fără centre de cultură şi, în general, aculturală.

Problema mi se pare mult mai gravă. E vorba de erodarea psihotronă a conştiinţei etnice a românilor din Republica Moldova şi aceasta se produce subtil (de la presă, radio şi TV pînă la oficializarea limbii altui stat, limbă care nu a încetat niciodată să fie oficială, de facto), aşa cum ştiu să o facă serviciile secrete foarte abile ale imperiilor. De ce nu am învăţa şi noi nişte lucruri de la ei? Ştim să fim patetici, zgomotoşi, declarativi şi, de regulă, leneşi şi inconsecvenţi, pentru că a traduce în viaţă o idee bună este nevoie de consecvenţă, disciplină, răbdare şi perseverenţă, or acestea nu mi se par calităţi naţionale ale românilor. Noi o luăm necontenit de la capăt, de aceea nu prea am "creat în timp", vorba lui Mircea Eliade. Cred că trebuie să ne cultivăm sentimentul continuităţii, de la cetăţeanul de rînd la cel mai subtil politician, dacă această specie există cumva în spaţiul nostru...

3. Mă gîndesc la ce ar trebui să facă nu doar scriitorul, ci fiecare membru conştient al cetăţii. E să-şi unească forţele, să-şi strîngă rîndurile (trecînd, oricît de greu ar fi, peste dilema cine e mai mare şi cine e mai tare. Ierarhiile, oricum, se vor stabili în timp), să se implice în social, fiindcă timpul pe care-l trăim ne trage în vîltoare ca într-o hrubă cu apă tulbure şi mult noroi. Efortul nostru comun, judicios, ar putea să limpezească apele. E timpul să se înţeleagă că o societate aşezată nu umblă necontenit la elementele ce-i determină identitatea naţională: limbă, istorie, literatură.

Sper să ajungem măcar într-o relevantă stabilitate pentru a putea vorbi pe teme literare, culturale cu toţi scriitorii, indiferent de faptul în care limbă îşi traduc "un cîntec al inimii".   

Vasile Vasilache:

1. Bolşevismul, trăsătura lui dominantă, este spălarea creierilor. Adaug - ţărăneşte - cu leşie! Lozinca unu: jos trecutul. Stupidă chemare, însă am apucat-o în germene chiar acolo unde actualul prezident a fost preşedintele executivului raional Ungheni. Subsemnatul şi ceilalţi învăţători din satul meu natal erau mobilizaţi de direcţia şcolii, la porunca şefului sectorului de agitaţie şi propagandă, ca în noaptea de Anul Nou să vâneze elevii porniţi să-şi ureze unchii, bunicii, sătenii. Notaţi: a doua zi, şi a treia, şi a patra, copiii erau stropşiţi, mustraţi, părinţii, la rându-le, chemaţi la soviete, cum că ar fi captivii unor obiceiuri româno-burgheze. Dacă astăzi s-au burghezit comuniştii, dimpreună cu democraţii, asta nu înseamnă că şi-au uitat năravul. Ce este pentru domnia lor Constituţia sub care domină ca partid de guvernământ? Un moft! Dovadă că alegerile din 7 aprilie au căzut la pământ deoarece... eu-mi cântu', eu-mi joc, ce mi-i Constituţia dacă tot eu sunt!

Spunea un om care cunoştea istoria, nu ca Vasile Tarlev, care cunoaşte dulciurile: Societăţile care îşi revendică o Întemeiere Revoluţionară sunt în dificultate de a-şi scrie istoria contemporană, întrucât accentul cade pe fidelitatea moştenirilor şi nu pe discutarea critică a moştenirii. Orice istorie de acest gen nu este altceva decât o Comemorare a Originilor.

Altfel zis, trecutul e mort şi să-i facem praznicul, fie că se referă la limbă, la istorie, la identitate. Oare nu întru aceasta perseverează guvernanţii Moldovei?

Dacă limba şi istoria sunt ultima redută a unui neam - s-o atacăm, s-o atacăm mereu, zic ei!...

2. Pune într-o măliguţă o boaghe de sare cu nisip şi vezi, o mai mesteci după asta în gură? O dai porcilor în troacă. Cam aşa arată moldoveneasca domnilor Tarlev şi Voronin şi Ostapciuc. Nu degeaba, înscăunându-se, zice V. Voronin, prezidentul nostru: "Domnilor deputaţi! Ultimul deceniu ne-a confirmat cu prisosinţă vorba mâhnită a cronicarului că Moldova se află la răscrucea tuturor nenorocirilor (vezi "Moldova Suverană", 5 aprilie 2001)".

Zic şi eu băbeşte: pe crucea mea c-aşa-i! Şi a dat Dumnezeu, excelenţă, încă o nenorocire pe capul nostru: să ne ocârmuieşti digital, măria ta, cu ajutorul a două clape: pe una scrie Ostapciuc şi apeşi - "alegeri preliminare locale". Mai apeşi pe alta, aceea se cheamă Tarlev, şi zice şi el că avem...  "o istorie ca stat moldovenesc". Ai, mânca-l-ar dulciurile şi nu muştele! Îl citez: "Nu am mustrări de cunoştinţă"... Ce să mai vorbim de conştiinţa domniei sale de pionier în otriadul lui Voronin, ca şi cum nu ar şti de raptul Ribbentrop-Molotov. Uite că nu vrea  să conştientizeze că Moldova Sovietică este un produs made în URSS. Apropo, la tot pasul câte‑un fals şi 50 de ani tot falsuri, căci vieţuirăm şi sub fals lingvistic, nu numai istoric... Reţineţi-l, vă rog. Ne-au botezat: republică sovietică socialistă moldovenească, pentru că, automat, am devenit şi calc lingvistic, nu numai identitar. Ne-am tot zis: sovetskaia  soţialisticeskaya respublika moldavia, în loc de socialistă mai întâi, şi pe urmă sovietică! Act fals de metrică, fals act de botez, popa nostru în istorie e mereu beat!

3. Aşa ni s-a tăiat ombilicul românesc, adevăr pe care-l recunoşteau duhovnicii excelenţei voastre: Marx şi Lenin. Ni s-a tăiat ombilicul precum şi vârful limbii, întocmai ca ocnaşului Hlopuşa din "Fata căpitanului". Scriitorii, chiar şi subsemnatul, s-au amestecat în treburile publice în două ipostaze: în una, bărbaţi de stat, atunci pe când  erau întruniţi de către membrii biroului politic în şedinţe ca să-i cuminţească, să-i aducă la calea... sovietică socialistă. Dar ca întotdeauna, istoria -  cameristă uşuratică - se hlizea şi scuipa în lenjeria stăpânei. Dacă au văzut încăpăţânare idealistă în scriitori, s-au decolorat... membrii biroului politic în democraţi şi atunci, scriitorii au alergat deşelaţi să fie consilierii lor. Însă democraţii rozovii, în frunte cu Sangheli, pavau calea spre putere a comuniştilor autocraţi.

Ce să-i spui astăzi scriitorului? Să-şi pună, ca Don Quijote, din nou un lighean pe cap şi să devină acelaşi cavaler din câmpia La Manchei? Ori să-şi pună capul pe-o pernă, ziua şi seara, bolmojind un rusism foarte frecvent în moldoveneasca mahalalei şi a lui Tarlev: "bleadi, aşa ne trebuie! De unde nu-i, nici Dumnezeu nu dă! Scoală-te din somnul tău de moarte..."

Iurie Colesnic:

1. Numai naivii au crezut în 1989 că decretarea limbii de stat va anihila rezistenţa şovină a duşmanilor limbii române. Comuniştii, declarând în 1917 dreptul popoarelor la autodeterminare, au fost cei mai vehemenţi adversari ai acestor drepturi. Rusificarea excesivă, forţată, a fost reacţia lor la încercarea popoarelor din fosta U.R.S.S. de a obţine dreptul la limba naţională din 1917 încoace. Nu au renunţat la obiectivul de importanţă strategică pentru ei nici în prezent.

De aceea cred că marea bătălie pentru limba română în Basarabia este înainte şi pregătirea pentru ea trebuie făcută minuţios, mobilizând toată populaţia, dar având în frunte pe acei care sunt responsabili de sănătatea limbii: scriitorii, savanţii, publiciştii etc.

 2. Introducerea limbii ruse ca obiect de studiu obligatoriu în clasele primare înseamnă în esenţă un proces de mancurtizare lingvistică în baza limbii ruse, ceea ce de fapt am avut şi până în anul 1989. În conştiinţa copilului neformat se implantează o limbă de o altă structură lingvistică, care îl dezorientează, îl face să piardă simţul limbii materne.

Această schimbare este un atac asupra subconştientului copilului. Limba română, fiind de origine latină, facilitează studierea în paralel a limbilor din acelaşi trunchi lingvistic: italiană, franceză, spaniolă, portugheză şi nicidecum nu poate fi vorba despre rusă, care este de fapt o limbă străină.

3. Scriitorii trebuie să facă ceea ce au făcut întotdeauna. Să protesteze prin toate mijloacele pe care le au la îndemână, să pună în acţiune relaţiile lor internaţionale, să apeleze la toţi oamenii de bună-credinţă  şi să stea neclintiţi în faţa ignoranţei comuniste, alături de tânăra generaţie, care a ieşit în stradă să-şi apere limba maternă şi istoria neamului, fiindcă această luptă, oricât ar fi ea de dură, nu va fi pierdută. Românii în Basarabia sunt majoritari şi nu poţi sili o populaţie majoritară să înveţe limba unei minorităţi.

Mai este un alt aspect pe care tind să-l dezvălui. Limba rusă îţi deschide perspectiva Siberiei, mai departe de ea nu ai unde ajunge cu această limbă.

Noi, însă, tindem  să facem posibil pentru copiii noştri accesul la cultura universală şi acest acces îl putem obţine numai prin intermediul limbii engleze. De aceea şi propun ca a doua limbă de stat în Republica Moldova să fie limba engleză.

Leo Butnaru:

1. "Calitatea" (valoarea) guvernanţilor prutonistreni, în melanj curat murdar cu deciziile pe care le iau dânşii, te cantonează în definitive sentimente de nedumerire, revoltă şi repulsie. Nu poţi decât să deteşti, să urăşti aceşti specimeni provocatori pe care orbul zar al istoriei basarabene i-a desemnat, din gravă eroare, ca diriguitori, parlamentari, sâmbriaşi ai unei politici demne de evul mediu rusesc-iobăgist garnisită cu surogatul de ideologie totalitar-patriarhal-colonial-imperială a fostei (ura!) "Uniuni" sovietice. Acelaşi partid de tip buldog confirmă ceea ce se ştia deja: că, indiferent sub ce modificări/ajustări s-ar reînfăţişa lumii, el nu poate fi decât promotorul unei puteri malefice, antinaţionale, în ultimă instanţă - antiumane.

...Anume acestea ar fi sentimentele de care vă interesaţi, în această iarnă în care, chiar dacă ne cruţă cât de cât gerul propriu-zis, nu e deloc blând crivăţul psihologic ce inculcă  o stare generală de înfrigurare lăuntrică, prin confuzia şi incertitudinea create de diriguitorii cam prost utilaţi intelectualiceşte şi sufleteşte.

2. Cred că e greu să se afle altundeva o atât de nesimţită indiferenţă a autorităţilor faţă de cultura scrisă ca în Republica ("independentă") Moldova. Ba mai mult, nu vom greşi considerând că, de fapt, aceasta nu este indiferenţă, ci ură faţă de literatură, faţă de scriitori şi cititori avizaţi. Bineînţeles că sunt nesăbuite deciziile limbuţilor sfertodocţi, aproape analfabeţi, care vor să ne convingă cât de mult iubesc ei limba "moldovenească" în amestec ridicol cu limba muscălească. Dacă ţii totuşi să-i asculţi sau ai de gând să urmăreşti vreo cronică parlamentară, de la bun (rău!) început fii pregătit să te simţi (dez)amăgit, jignit, stupefiat, ba chiar... scuipat. Cinicele decizii ale politicaştrilor pro-moscoviţi contuzionează spiritele, credinţa şi speranţele celor mulţi. Inclusiv ale celor care vor ajunge să nu mai fie cititori de litere, de verbe, de cărţi româneşti pentru minte şi inimă. Şi caracter, şi virtute civică, antico­munistă, aş mai accentua.

Într-adevăr, zecile de mii de tineri care protestează în preajma parlamentului, guver­nului, preşedinţiei, amba­sadei ruse combat şi pentru dreptul de a citi în româneşte.

3. Într-o anumită măsură, în Moldova de Est  mai continuă epoca pre-modernă a minora­tului intelectual, insensi­bilă şi, deci, cvasiparti­cipativă la opera de realizare valorică a istoriei universale con­tem­po­rane. Pentru că reîntoarcerea la comu­nismul ruso-sovietic nu e altceva decât mersul în contratimp cu principiile istoricităţii şi continuităţii democratice ale societăţii şi sociologiei europene, mondiale. Reieşind din această situaţie, scriitorul, în mod pilduitor, serios şi profesionist, trebuie să tindă ca prin scrisul său, drept faptă culturală, civică, înalt spirituală, să contribuie la ameliorarea speciei umane... prutonistrene. Să-şi ajute, să-şi susţină, să-şi îmbărbăteze, să-şi lumineze congenerii derutaţi care, se ştie, au încă un destin neaşezat, fiind mereu împilaţi de vecinii lor estici, mai îndepărtaţi sau ceva mai apropiaţi. Congenerii, românii basarabeni care mai simt atât de dramatic diferenţa dintre a fi la sine şi a fi la străin.

Vasile Romanciuc:

1. Avem o guvernare antinaţională, antidemocratică. Prin ofensiva furibundă declanşată împotriva Limbii şi a Istoriei, se încearcă, de fapt, demolarea şcolii româneşti din Basarabia.

Teama cea mare a guvernanţilor roşii este, desigur, schimbarea de mentalitate a societăţii basarabene care, în mod firesc, va grăbi falimentul lor politic. Iar şcoala a fost şi rămâne un important factor de mentalitate.

Dar, spre regretul nostru, comuniştii au ajuns la putere şi datorită comportamentului lamentabil al liderilor democraţi în alegerile trecute. Nu e neapărat să fii om politic ca să-ţi dai seama că nu avem dreptul să greşim din nou. Dacă nu vom reuşi să ne învingem propriile orgolii, aspiraţiile noastre de integrare europeană vor rămâne doar nişte iluzii frumoase...

2. Cred că pe actualii guvernanţi îi interesează, în primul rând, diminuarea numărului de conştiinţe româneşti...

3. Intelectualii, inclusiv scriitorii, ar putea contribui, desigur, într-o mare măsură la consolidarea forţelor sănătoase ale societăţii basarabene...

Iar "slăviţilor noştri conducători" le amintim mereu actualele cuvinte ale lui Hugo: "Nu poţi fi erou când lupţi împotriva propriei patrii".

Gheorghe Erizanu:

1-3. Sentimentalii o fi fiind bărbaţi frumoşi, care, în clipele de odihnă, plac doamnelor şi domnişoarelor. Am ajuns să fiu întrebat despre sentimente din cauza excesului de sentimente al oamenilor politici şi al societăţii civile în acest deceniu de independenţă. Sentimentul puternic dezvoltat al simţului banului din propriul buzunar al foştilor guvernanţi şi sentimentul banului public care aşteaptă buzunarul personal al actualilor guvernanţi îmi pare jocul politic suprem din Republica Moldova. Avem de suportat, din contul vieţii noastre, încă cel puţin un deceniu de proletkultism politic, indiferent de partidul de la guvernare. Acestea sunt consecinţele decapitării intelectualităţii autohtone basarabene în anii '40 ai secolului trecut şi a trimiterii unui impresionant număr de proletari de pe aiurea în Republica Moldova în anii comuniştilor sovietici (fără intelectuali, fără elite). Suntem o ţară de proletari în cultură, proletari în economie, proletari în politică. Or, proletarii lucrează aproximativ şi grobian. Pe apucate. Suntem o ţară fără elite. Întrebare firească: o astfel de ţară are dreptul să fie pe harta politică? Creşterea şi ocrotirea elitei naţionale - aceasta ar putea face scriitorii. Dar mă îndoiesc. Oricum, sunt astăzi mai optimist decât optimiştii de ieri şi mai pesimist decât optimiştii de azi.                     

Iurie Bodrug:

1. Deşi nu mi-am făcut deloc iluzii în privinţa "strategiei şi tacticii" partidului de guvernământ, încercarea de a ne băga din nou în cuşcă, de a ni se închide gura şi de a trimite limba română la bucătărie a generat o revoltă firească. Am trăit senzaţia că vor  pentru a câta oară să ne umilească.

Comuniştii şi-au închipuit că noi, obedienţi în faţa puterii,  vom apleca şi de data asta capul, mă rog, din obişnuinţă. De parcă n-am fi învăţat nimic în acest răstimp de foarte multă libertate declarată şi democraţie terfelită.

Din păcate, lumea are astăzi alte griji, ce i se par mult mai importante (după atâtea decepţii nu i-a mai rămas, probabil, combustie decât pentru cele strict vitale şi n-o mai ademeneşte elanul tulburărilor de stradă), doar dacă studenţii şi tineretul mai dreg cumva impresia de apatie şi neputinţă generală.

Indignarea celor ce nu s-au lăsat pe de-a-ntregul întinaţi de indiferenţă va conduce inevitabil la o încrâncenare, iar omul încrâncenat nu mai e în stare să gândească şi să acţioneze cu sânge rece, adică nu mai poate lua o decizie corectă, devine imprevizibil şi, prin urmare, guvernanţii ar putea să o păţească rău de tot.

2. Intenţiile revanşarde ale comuniştilor erau cunoscute şi înainte de alegeri, aşa încât nici n-au prea avut nevoie să-şi dea arama pe faţă, căci dogmatismul comuniştilor şi interesul naţional sunt lucruri total diferite.

Ar fi de presupus că introducerea forţată a limbii ruse în programele şcolii primare ar putea provoca o repulsie faţă de această limbă, nevinovată, de altfel, şi folosită pur şi simplu într-un joc politic, şi, respectiv, va trezi interesul şi abnegaţia în studierea limbii române.

În acest context, replica noastră cea mai convingătoare ar fi trebuit să fie însuşirea cât mai temeinică a limbii române. Ar fi fost o lecţie dată tuturor, prin asta am fi impus respectul celorlalţi faţă de limba noastră şi faţă de noi ca  etnie. Noi însă, deşi suntem pe acest petic de  pământ majoritari, la carte, pare-se, am fost întotdeauna în minoritate.

3. Poziţia scriitorului în societate este acea care este. Stând la masa de scris, evident, el nu poate "răsturna" lumea.

La modul teoretic, menirea scriitorului e să cultive valori, dar valorile în societatea noastră au fost de mult aruncate la lada de gunoi şi misiunea lui de a le repune în circulaţie mi se arată destul de dificilă. Iar scriitorul ca purtător al unei ideologii în afară decât prin operele sale, ţine deja de alt domeniu, pentru care nu fiecare are pregătirea şi aptitudinile necesare.

La modul practic însă, fiecare înţelege ce şi cum poate, şi procedează după cum îl  duce capul (ca să nu folosesc cuvinte mari). Căci scriitorii noştri, aşa cum i-a dat Dumnezeu, o parte dintre ei sunt cu puterea actuală, sau cel puţin o simpatizează, unii dintre ei au fost cu puterea, iar alţii - vor fi neîndoielnic cu puterea. Asta doar pentru ca să ne referim la statutul de "opozant etern" al puterii, pe care ar trebui să şi-l asume scriitorul.

În acelaşi timp, trebuie să recunoaştem că nu orice atitudine publică vine dintr-un sincer imbold civic, iar militantismul ipocrit şi dogmatic e compromis, şi mai mult dăunează decât foloseşte unei idei, oricât de nobilă ar fi ea.

Nicolae Spătaru:

Exodul basarabenilor

1-3. Profesorul Francois Furet susţine în cartea sa Trecutul unei iluzii că "istoricul ideii comuniste din acest secol (sec. al XX-lea - N.S.) e sigur acum că are de a face cu un ciclu complet încheiat al imaginaţiei politice moderne, început cu revoluţia din Octombrie, încheiat cu destrămarea Uniunii Sovietice. Întotdeauna lumea comunistă şi-a făcut un titlu de glorie nu doar din ce era, dar şi din ce vroia - şi deci urma - să devină."

Cu părere de rău, atât comuniştii cât şi o bună parte a electoratului din Basarabia nu au auzit şi nu au citit cartea distinsului profesor. Ei mai cred că năluca roşie mai este în stare de minuni. Aiureli, domnilor!

O dată cu sucombarea imperiului răului, cele cincisprezece republici-"foarte surori" şi-au dobândit suveranitatea. Şi provincia Basarabia, care până în 1812, când a fost ocupată de Rusia, a fost parte integrantă a Principatului Moldova (ca să se ştie!), ºi-a declarat independenþa ºi s-a transformat... în stat. Declaraţia de suveranitate e doar un început, un prim pas pe calea dificilă a creării statului de drept. Pentru a consolida această statalitate e nevoie de adoptat o politică internă şi externă consecventă. Şi tocmai acest deziderat n-a fost pe deplin înţeles de guvernanţii care au diriguit această palmă de pământ pe parcursul ultimilor zece ani.

Un alt atribut nu mai puţin important pentru fortificarea unui stat e să-şi poată crea un popor. Acest lucru a fost început doar. O parte a basarabenilor a înţeles că limba română este limba lor maternă şi că ei se pot regăsi ca naţiune doar în istoria românilor. Acum 5-6 ani, se părea că Republica Moldova are toate şansele de a se integra în structurile europene şi internaţionale. Această stare de lucruri, bineînţeles, provoca nelinişte şi chiar mari dureri de cap nostalgicilor şi foştilor activişti şi securişti şi nu convenea deloc metropolei de la Răsărit, care, pe toate căile, a subminat independenţa Basarabiei prin multiple sancţiuni economice şi printr‑o alimentare permanentă a separatismului din Transnistria. Statul dintre cele două fluvii făcea şi mai face şi astăzi parte din alte scheme şi ecuaţii decât cele occidentale. După victoria comuniştilor în alegerile din 25 februarie 2001, s-a trecut în forţă la sovietizarea şi la transnistrizarea acestei vechi provincii româneşti.

Cei care îşi uită trecutul sunt nevoiţi să-l repete mereu, spune un vechi dicton. Acei basarabeni care în '40 i-au întâmpinat cu admiraţie pe ruşi foarte curând şi-au dat seama, după cumplitele deportări şi foametea organizată, că noii ruşi nu se asemănau deloc cu ruşii de până la 1918. La fel s-a întâmplat şi cu moldovenii care şi-au dat votul pentru comunişti. Cei de astăzi nu prea se înscriu în tiparele bolşevicilor de până la '90. Aºa e cu...mintea cea de pe urmă.

Toate ravagiile legislative şi economice ale actualului partid de guvernământ au drept scop izolarea Basarabiei pe plan internaţional şi menţinerea ei în sfera de influenţă CSI-stă. Pentru ei limba română şi istoria românilor sunt elemente de erezie, ele pot aduce doar daune nărodului moldovenesc.

Oricum s-ar numi statutul limbii ruse în Legea de bază, limbă "de stat" sau "oficială", ea va îndeplini funcţia de limbă de stat, funcţie pe care n-a părăsit-o nici pentru o clipă în cei doisprezece ani de independenţă. Pentru că procesul de rusificare a basarabenilor încă n-a luat sfârşit. Foarte mulţi dintre ei mai încearcă cu disperare să se rupă din mecanismul acestui barbar malaxor şi nu reuşesc.Vor rămâne pentru toată viaţa victime ale rusificării. Unii conaţionali de-ai noştri recunosc cu tristeţe că şi astăzi citesc cărţi şi ziare ruseşti, motivând că pe cele româneşti nu le înţeleg. Şi mai există o categorie de deznaţionalizaţi: cei care nici măcar nu conştientizează acest lucru. Ultimii au fost trataţi până la sânge, li s-au spălat creierile cu toxinele propagandei sovietice, încât ţi se creează impresia că şi peste o sută de ani urmaşii lor vor urî şi vor fi imuni la tot ce este românesc.

Alolingvii nu vor studia niciodată de bunăvoie limba română. Atestarea  privind cunoaşterea limbii oficiale, anunţată pentru  anul 2000, i-a obligat cu binişorul (oximoronic vorbind) pe mulţi rusofoni să studieze limba lui Eminescu. Petru Lucinschi însă a anulat atestarea şi alolingvii şi-au dat seama că pericolul cel mare a trecut. Introducerea limbii ruse ca obiect de studiu obligatoriu din clasele primare le va asigura alolingvilor un confort lingvistic de durată. Ei vor vorbi cu obstinaţie doar în limba lor şi tot basarabenii vor fi cei care vor încerca să umple vidul bilingvismului armonios.

Vorbeºte ruseºte azi, vorbeºte mâini/ astfel...se pierde vorbitorul şi cititorul de limbă română. Şi nu numai cititorul de beletristică românească, ci şi cel de istorie românească. Iar cel care nu citeşte nu ştie, iar dacă nu ştie este foarte uºor de a fi manipulat. Pentru cã, repet: procesul de rusificare a populaþiei din Basarabia nu a încetat nici pentru o clipã ºi se vrea cu tot dinadinsul ca acest fenomen diabolic sã poarte ºi un nume...juridic. Exodul basarabenilor întru căutarea identităţii pierdute va intra într-o nouă şi dureroasă fază. Pentru cât timp?!

Ce ar trebui să facă scriitorii în aceste timpuri?! Să scrie cărţi bune şi să nu accepte sub nici o formă pactizarea cu diavolul. O colaborare cu el ar însemna să dai legitimitate acestei guvernări. Acum un deceniu şi mai bine, scriitorii au fost primii care au declanşat lupta de eliberare naţională în Basarabia. Cu toate că învăţătura lui Heraclit ne spune că nu te poţi scălda de două ori în acelaşi râu, că totul se mişcă, ar fi bine ca de această dată să nu-i dăm crezare. Avem şi argumente în acest sens. La noi lucrurile se schimbă atât de greu, încât timpul pare a se fi oprit pe loc. Intelectualilor şi în primul rând scriitorilor le revine sarcina de a lua totul de la început, la fel ca în '89, ca în '90.

Cu părere de rău, partidele politice democratice, atât PPCD cât şi cele care n-au trecut pragul electoral la ultimul scrutin, nu se prea grăbesc să-şi reîmprospăteze rândurile cu personalităţi noi, cu intelectuali necompromişi, cu o altă mentalitate. Pentru că se ştie: orice organism viu, pentru a supravieţui şi a prospera, are nevoie să se alimenteze mereu cu hrană bună din afară.

Nicolae Rusu:

1.Pentru românii dintre Nistru şi Prut actuala formaţiune statală pare a fi un fel de "republică de la Ploieşti", mai ales că primul care s-a grăbit să-i semneze certificatul de naştere ca stat (suveran şi independent, cică) a fost chiar Bucureştiul ("nu spui cine că mă dă la cremenal"),  iar ceea ce se întâmplă astăzi în această "republicuţă" poate fi asemănat doar cu teatrul absurdului, în care toate sunt întoarse pe dos, unde până şi timpul îşi pierde ireversibilitatea. Deja am revenit la sistemul teritorial-administrativ sovietic, actualii guvernanţi mai promit şi oficializarea, sovietică şi ea, a limbii ruse, ne mai putem aştepta şi la impunerea grafiei chirilice, după care va urma, inevitabil, încorporarea în componenţa Rusiei cu statut de republică unională sau autonomă, dar poate şi de gubernie obişnuită.

Dacă organismele financiare internaţionale şi ţările din Europa, dar mai ales societatea civilă din aşa-zisul stat moldovean nu vor lua atitudine faţă de acţiunile "rinocerice" ale guvernanţilor, aceştia au toate şansele să coboare până la perioada de colectivizare şi de deportări din anii 1949-1950. Mai ales că la nedumerirea Băncii Mondiale în privinţa creditelor alocate anterior pentru implementarea reformei teritorial-administrative şi recenta ei anulare de către Parlamentul comunist, atotştiutorul premier Tarlev nu a găsit alt răspuns decât să învinuiască această importantă sursă finanţatoare de... "amestec în treburile interne ale statului" ("Curat murdar!").

2.Obligativitatea studierii limbii ruse în sistemul de învăţământ va familiariza noua generaţie doar cu literatura şi cultura unui popor cu o mentalitate imperială (chiar marele Dostoievski afirma că "назначение русского человека есть бесспорно всеевропейское и всемирное", adică "predestinarea omului rus este fără îndoială atoteuropeană şi universală"). Acest fenomen va crea, implicit, o generaţie de renegaţi cu o atitudine dispreţuitoare faţă de limba şi literatura maternă, acesta fiind şi unul din scopurile actualei guvernări declarat-comuniste (precedentele guverne au fost la fel de comuniste, doar că nedeclarate). 

3.Una din primele acţiuni pe care urmează să le facă scriitorii rămâne, totuşi, să-şi pună "pana" la treabă, atât în publicistică, cât şi în dramaturgie, în proză, în poezie. Mai este important şi faptul ca ei, scriitorii, să fie alături de liceenii şi studenţii din Chişinău, dar şi din alte localităţi ale Basarabiei adormite de vreun deceniu în românescul "somn de moarte", tineri  care vin zilnic, mii şi zeci de mii, în Piaţa Marii Adunări Naţionale. În plus,  în pofida computerizării şi internetizării timpului pe care-l trăim, aceştia rămân a fi cei mai importanţi "consumatori" de carte.

1