Poezie

Octavio Paz (1914-1998) s-a născut în Mixcoac (Mexic), într-o familie de intelectuali. Debutează în 1937 cu volumul de versuri Raiz de hombre (Rădăcina omului). Din anul 1943 intră în serviciul diplomatic, exercitînd funcţii importante în Franţa, Japonia, Elveţia şi India. Lucrează ambasador al Mexicului în mai multe ţări ale lumii, iar din 1969 renunţă la această funcţie, dedicîndu-se integral literaturii. Colaborează la revistele Barandal (1931 - 1932), Caiete din Valea Mexicului (1933 - 1934) şi Atelier poetic (1936 - 1938), pentru ca mai apoi să se stabilească în redacţia revistei Atelier (1938 - 1941). În anul 1963 i se acordă Marele Premiu internaţional pentru poezie - Knokke (Belgia).

Este un strălucit reprezentant al artei moderne. Cărţile sale de eseuri sunt nişte investigaţii asidue în mitologia aztecilor. Semnează mai multe volume de eseuri, printre care: Labirintul singurătăţii (1950), Arcul şi lira (1956), Porţi către cîmp (1966), Noul ospăţ al lui Esop (1967), Aparenţă nudă (1973), Fiii mîlului (1974), Oamenii secolului (1984), Cealaltă voce (1998) ş.a. Traduce din poeţii lumii. Opera poetică a lui Octavio Paz este extinsă şi valoroasă. Cele mai importante titluri: Rădăcina omului (1937), Staţiunea violentă (1958), Libertate pe cuvînt (1960), Salamandra (1962), Coasta de Est (1969), Arborele vieţii (1987) şi Focul cel spre fiinţă (1989). În 1976, la Editura Seix Barral, Octavio Paz publică volumul de poeme Vuelta (Întoarcere), care reprezintă o călătorie în timp şi un test al credinţei, o explorare a trecutului cu profunde imersiuni filosofice, expresia iubirii sale pentru patrie.

În acelaşi an Octavio Paz fondează revista literară cu acelaşi titlu Vuelta, unde îi vor apărea numeroase articole şi poeme. Revista îşi va înceta existenţa în august 1998, fondatorul ei nedorind ca aceasta să-i supravieţuiască. Poetul îşi va vedea opera încununată de onoruri literare supreme: Premiul Cervantes (1981) şi Premiul Nobel (1990).

Octavio Paz se stinge din viaţă la 20 aprilie 1998, ajungвnd să fie octogenarul cel mai respectat al literaturii mexicane. Încă în timpul vieţii este instituit un premiu literar în valoare de 100.000 de dolari care-i poartă numele. Premiul Octavio Paz a fost acordat pentru prima dată poetului chilian Gonzalo Rojas.

În continuare prezentăm cititorilor celebrul poem Urciorul spart şi o altă mostră din opera acestui valoros poet şi eseist latinoamerican.

Urciorul spart

Ochiul lăuntric se deşteaptă, iar sub fruntea visătorului

se naşte o lume plămădită din flăcări şi zbucium:

sori albaştri, vîrtejuri verzi, pliscuri de lumină,

    desfăcînd aştrii ca pe nişte rodii,

joc solitar de lumină, picătură de aur virgin

    în mijlocul esplanadei calcinate,

păduri de cristal şi de sunet, păduri de ecouri,

    crînguri de solilocuri, fîşii transparente;

vîntul - goană a fluviului printre zidurile imense

    ale unei trecători de jeu,

armăsari, rachete ce se înfig în inima nopţii,

    comete, scriitori, izvoare,

poeţi, înflorire subită a făcliilor, lumînări şi aripi,

    invazii ale culorii albe,

păsări insulare cîntînd sub fruntea visătorului.

Deschisei ochii, îi ridicai spre cer şi văzui

    noaptea inundată de stele.

Insule vii, brăţările acestora în flăcări, pietre arzînd,

respirînd cu greu, ciorchini de piatră vie;

dar ce izvor, ce claritate, ce puzderie de comete

    peste un spate obscur,

ce de rîuri rătăcesc colo sus, ce vuiet străvechi,

    cîtă apă în preajma focului, cîtă lumină
                            în preajma umbrei!

Harpe, grădini necuprinse de harpe.

Însă, aproape de mine nu-i nimeni.

Numai şesul: cactuşi, doar cactuşi enormi,
                            gigantice pietre

izbucnind diabolic sub soare.

Greierul muţise de mult,

se simţea pretutindeni un miros de var şi de seminţe arse,

drumurile erau ca nişte albii de rîuri secate,

şi aerul s-ar fi făcut mii de cioburi, dacă ar

fi strigat cineva: există oameni pe-aici?

Dealuri pleşuve, vulcani amorţiţi, pietre gîfîind

sub aceste splendori, gust de praf, secetă roşie,

zgomotul piciorului desculţ şi un pirъ*  în mijlocul

   deşertului, aidoma izvorului împietrit!

Spune-mi, tu secetă, tu pămînt calcinat, pămînt

din oase zdrobite, spune-mi, tu lună agonizantă,

nu există apă pe-aici?

Doar sînge, doar praf, doar urme de picior desculţ

pe un spate atît de enorm,

doar zdrenţe şi mîncărime de insecte, doar somnolenţa -

    căpetenie de aur - domneşte sub soarele torid?

Unde sînt caii de pe malul rîului, unde-i nechezatul lor

dintre pietrele rotunde şi strălucitoare,

de pe podişuri, sub lumina verde a frunzişului,

    unde sînt ţipetele de bărbaţi şi femei,

îmbăindu-se în primele raze?

Dumnezeul-porumb, Dumnezeul-floare, Dumnezeul-apă,

    Dumnezeul-sînge, Fecioara,

toţi au murit, s-au pierdut ca fărîmele urciorului spart

    pe malul izvorului sec?

Numai broscoiul e viu,

numai pielea lui verzuie străluceşte sub noaptea exotică,

numai căpetenia grasă de Cempoala este nemuritoare?

    La umbra sacrului jad, stropit abundent cu sînge,

doi tineri sclavi făcîndu-i vînt cu evantaiul;

în zile de sărbători, stînd în faţa mulţimii,

    rezemat în cruce, cu armă, cu baston,

în haine de luptă, cu chipul din silex sculptat,

    respirînd fumul împuşcăturilor ca mirosul preţioasei tămîi,

iar la finele săptămînii, în casa-i blindată de pe litoral,

    dezmierdîndu-şi iubita, acoperită cu bijuterii din gaz
                                        de neon;

doar căpetenia aceasta e vie?

Iată şi ura verzuie, coada ei din lămi şi briceaguri,

iată cîinele şi urletul lui rîios,

agava taciturnă, candelabrul şi nopalul zbîrlit,

    iată floarea care sîngeră şi face să sîngeri,

floarea de o implacabilă geometrie tăioasă,

    ca un delicat instrument de tortură,

iată noaptea cu dinţii mari şi privire de vultur,

    noaptea cu pumnalul din cremene;

n-auzi dinţii clănţănind,

n-auzi oasele zdrobite de oase,

n-auzi toba din piele umană, lovită de femur,

coşul pieptului bătut de călcîiul sălbatic,

tam-tamul timpanelor sub ploaia de raze delirante?

Iată praful ce se înalţă ca un galben suveran,

devastînd tot în cale, dansînd solitar şi prăbuşindu-se

pe dată, ca arborele cu rădăcini uscate,

    ca turnul doborît de un fulger;

iată omul căzînd şi ridicîndu-se, mîncînd praf

    şi mişcîndu-se tîrîş;

iată insecta umană perforînd piatra şi secolii,

    măcinînd lumina,

iată piatra încinsă, iată omul învins şi lumina fragmentată...

Să deschizi ori să închizi ochii, e totuna.

Cetăţi lăuntrice incendiate de gînd, ca mai apoi

    să devină pulbere şi flăcări,

rod al imaginaţiei, care creşte pînă cînd devine arbore

    şi face să explodeze craniul,

cuvînt ce caută buzele care l-ar pronunţa;

peste anticele începuturi ale omului s-au prăbuşit pietrele,

secoli străvechi de piatră, ani divizaţi în lespezi,

    clipe dense peste originea umană.

Spune-mi, tu secetă, tu piatră şlefuită de timpul ştirbit,

    de foametea fără dinţi,

tu praf măcinat de dinţii care sunt secoli,

    de secolii care sunt foame,

spune-mi, tu urciorule spart, rătăcit în praf de milenii,

spune-mi, lumina se naşte din frecarea osului de os,

a omului de om, a foametei de foame

pînă cînd apare scînteia, ţipătul, cuvîntul,

pînă cînd ţîşneşte apa şi creşte arborele

    cu frunze late de peruzea?

Trebuie să dormi cu ochii deschişi,

    trebuie să visezi cu mîinile,

să visezi visele rîului căutîndu-şi albia,

    visele soarelui dibuindu-şi lumea,

trebuie să visezi în glas, trebuie să cînţi

pînă cînd melodia va prinde rădăcini,

pînă va deveni tulpină, ramură, stea,

să cînţi pînă cînd visul va genera şi va răsări

    din coasta adormitului spicul roşu al reînvierii,

apele femeii, izvorul viu ca să bei din el,

    să te priveşti în oglinda lui, să te recunoşti
                                    şi să te redai,

ca să te ştii bărbat, apele care vorbesc în noapte

şi ne cheamă pe nume, izvorul cuvintelor

    întru a zice eu, tu, el, noi,

sub acest arbore viu, sub acest monument al apei,

    ca să ne rostim prenumele frumoase, ca să
                                    ne recunoaştem

şi să fim fideli numelor purtate de noi;

trebuie să visezi înapoi, către începuturi,

    trebuie să vîsleşti secole în urmă,

dincolo de copilărie, dincolo de naştere,

dincolo de apele botezului,

să dărîmi zidurile dintre oameni,

    să uneşti din nou ceea ce a fost separat,

fiindcă viaţa şi moartea nu sînt contrarii,

    ci o singură tulpină cu două flori gemene;

trebuie să găseşti cuvîntul pierdut,

    să visezi înlăuntru, să visezi în afară,

să citeşti în tatuajul nopţii şi să priveşti amiaza în ochi,

    să-i smulgi tăinuita mască, să te îmbăieşti

în lumina solară, să mănînci fructul nopţii,

    să descifrezi scrisul stelei şi al rîului,

să-ţi aminteşti povestea sîngelui şi a rîului de mare,

    a corpului şi a pămîntului, să revii la punctul de plecare,

nici înlăuntru, nici în afară, nici sus, nici jos,

    dar la crucea drumurilor, acolo unde ele încep,

pentru că lumina cîntă şi imită apa,

    iar apa imită frunza,

şi zorii zilei sînt doldora de fructe, pe cînd ziua şi noaptea

    reconciliate curg ca un rîu liniştit,

se mîngîie prelung ca bărbatul şi femeia iubindu-se;

    ca un rîu infinit, sub arcuri de secole,

curg anotimpurile şi oamenii,

    curg într-acolo, către origini,

dincolo de sfîrşit, dincolo de începuturi...

Lecţie despre lucruri

Dumnezeu apărut dintr-o orhidee de argilă

Dintre petalele de argilă

răsare, zîmbind, floarea umană.

Atins uşor de lumină,

cuarţul devine cascadă.

Pe apele ei pluteşte,

copil, Dumnezeu.

Dumnezee aztecă

Cele patru puncte cardinale

se întorc spre buricul tău.

În pîntecul viu se zbate

ziua mereu agitată.

Calendar

Contra apei, zile de foc.

Contra focului, zilele apei.

Cruce cu imaginea lunii şi a soarelui

Pe braţele acestei cruci

s-au aciuat două păsări:

Adam - soarele şi Eva - luna.

Obiecte

Locuiesc în preajma noastră,

dar le ignorăm, ne ignoră.

Uneori conversează cu noi.

Amiază

Lumina nu clipeşte din ochi,

timpul se dizolvă în minute.

O pasăre a încremenit în aer.

Ceva mai tîrziu

Lumina se prăvale în hău.

Dealurile se deşteaptă

şi, fără a se mişca, dansează.

În plin soare

Ora e transparentă:

să vedem dacă e invizibilă pasărea,

culoarea cîntecului ei.

Evidenţieri

Ploaia iscoditoare, cu pletele lungi,

cu genunchii răniţi de fulgere,

coboară printre bătăi de tobă:

porumbul deschide ochii,

porumbul creşte.